GRIJA SI MUNCA PREA MULTA DEPARTEAZA DE HRISTOS!

Un nou fragment din cuvintele de mare pret ale Cuviosului Paisie Aghioritul despre

Cum trebuie si cum nu trebuie sa lucreze crestinul?

In ziua de azi, oamenii sunt foarte zapaciti, fiindca nu traiesc simplu. Deschid multe fronturi, si se pierd in grija cea multa. Eu pun in randuiala un lucru-doua, si abai apoi ma gandesc la altele. Niciodata nu fac mai multe lucruri deodata. Acum ma gandesc sa fac lucrul cutare. Il termin, si abia dupa aceea ma gandesc sa fac altceva – pentru ca daca incep altul fara sa il fi terminat pe primul, nu am liniste. Cand cineva are de facut mai multe deodata, o ia razna – si numai ce se gandeste la ele, ca il si apuca schizofrenia.

A venit la coliba mea un tanar care avea probleme psihice. Mi-a spus ca este chinuit, pentru ca este suparat de problema mostenirii etc. „Despre ce mostenire vorbesti?“, i-am spus. „Mai intai ai nevoie de odihna. Apoi trebuie sa iti iei diploma de absolvire, dupa care vei merge in armata, si apoi sa iti cauti un loc de munca“. M-a ascultat, sarmanul, si si-a aflat calea. Asa se afla pe sine oamenii. – Parinte, si eu obosesc repede cand lucrez. Nu inteleg care-i pricina. – Ceea ce iti lipseste tie este rabdarea. Si pricina pentru care nu poti sa ai rabdare este ca te apuci de multe. Te imprastii in multe parti, si obosesti. Asta iti pricinuieste si o nervozitate, fiindca ai marime de suflet si iti dai osteneala. Cand eram in manastire, aveam un slujitor la tamplarie – pe batranul Isidor. Sarmanul de el, nu avea deloc rabdare. Incepea sa faca o fereastra, se descuraja; se apuca sa faca usi, se supara si le lasa. Dupa aceea, se apuca sa faca acoperisuri. Pe toate le lasa neterminate. Nimic nu scotea la capat. O parte din lemn se pierdea, alta parte se taia gresit. Asa se omoara cate unul fara sa reuseasca nimic. Sunt unii care, desi au puteri limitate, putand face numai un lucru-doua, se apuca si se incurca in multe – insa nu fac nimic cum se cuvine si ii trag dupa ei si pe altii. Pe cat se poate, sa faca omul numai un lucru-doua, sa le termine cum se cuvine avand mintea curata si odihnita, si dupa aceea sa inceapa altceva: caci daca mintea se imprastie, ce lucruri duhovnicesti va face omul dupa aceea? Cum isi va aduce aminte de Hristos? (…)

– Parinte, oare nu e mai bine ca un lucru sa fie facut mai pe indelete, ca sa ne putem castiga linistea?

– Da, fiindca atunci cand lucreaza cineva cu liniste isi pastreaza pacea si isi sfinteste intreaga zi. Din pacate, n-am inteles ca atunci cand lucram ceva prea repede dobandim o nervozitate iar lucrarea care se face cu nervozitate nu e sfintita. Scopul nostru nu trebuie sa fie a face multe intr-o continua neliniste. Aceasta e o stare diavoleasca. Lucrul de mana care se face cu liniste si rugaciune se sfinteste si sfinteste si pe cei care il folosesc – si asa are sens atunci cand mirenii cer lucru de mana de la monahi ca binecuvantare; in timp ce lucrul facut cu graba si nervozitate transmite aceasta stare diavoleasca si celorlalti. Treaba grabita, facuta cu neliniste, este caracteristica oamenilor celor mai lumesti. Sufletele tulburate care lucreaza transmit tulburare si prin lucrul lor de mana, iar nu binecuvantare. Mult influenteaza starea omului lucrul de mana pe care il face, pana si lemnul! Infricosat lucru! Rezultatul muncii omului e pe potriva starii in care se afla cand o face. Daca este nervos si se manie si injura, ceea ce face nu va avea binecuvantare; iar de canta, de spune rugaciunea, se sfinteste si lucrul lui. Unul e lucru diavolesc, iar celalalt dumnezeiesc. Daca va purtati cu evlavie si lucrati cu rugaciune, va veti sfinti mereu si toate se vor sfinti. Atunci cand cineva are mintea la Dumnezeu i se sfinteste lucrul sau, rucodelia sa. Daca, de pilda, fac o cutie si spun si rugaciunea, ma rog si in acelasi timp lucrez spre slava lui Dumnezeu. Scopul meu nu e sa fac cutii si sa le fac repede, ca sa fac multe si totodata sa fiu nelinistit. Asta e o stare demonica. Nu pentru asta am venit in manastire: am venit ca sa ne sfintim si sa sfintim ceea ce facem. Aceasta e pricina pentru care uneori te simti ca o functionara zeloasa in indatoririle tale, pentru ca atunci cand alergi sa-ti pui in randuiala treburile, uiti sa-l iei si pe Hristos. In schimb, daca pornesti cu rugaciunea, te vei simiti ca o slujitoare a lui Hristos. De aceea, baga si rugaciunea in lucrul tau, ca sa va sfintiti si tu, si lucrul tau. Stii cum binecuvanteaza atunci Dumnezeu, si cate bunatati si binecuvantari trimite? – Parinte, cand lucrarea este intelectuala (de pilda o lucrare de traducere), cum este cu putinta sa spui rugaciunea in asa fel incat lucrarea pe care o faci sa se sfinteasca? – Atunci cand lucrarea e intelectuala, daca mintea ta este la Dumnezeu lucrarea se sfinteste, fiindca traiesti in atmosfera lui Dumnezeu, dei nu poti spune rugaciunea. Cand cineva e intr-o stare duhovniceasca, se ajuta mult pe sine. Nu incearca sa inteleaga noimele cu mintea, ci se lumineaza si le afla prin luminarea dumneziasca.

– Dar cand nu am aceasta stare duhovniceasca si trebuie sa fac o astfel de lucrare?

– Atunci sa o faci, dar sa te rogi si sa ceri luminare de la Dumnezeu. Sa cauti sa te ajuti, pe cat poti, cu noimele dumnezeiesti, si sa lucrezi cu evlavie. Sa faci la fiecare ora, sau din doua in doua, cateva minute, cateva minute intrerupere, in care sa spui rugaciunea.

– Mai ales in lucrarea de traducere esti foarte imprastiat, Parinte. Trebuie sa cauti cuvinte, sa citesti comentarii…

– Am spus si in alte dati: ceea ce ajuta cel mai mult la traduceri este nevointa cu ganduri curate, care il fac pe om vas al harului. Atunci talcuirile dumnezeiesiti ies din luminarea dumnezeiasca, nu din minte, din dictionar si din calimara cu cerneala. Vreau sa spun ca trebuie sa ne sprijinim pe ceea ce e mai insemnat, adica pe dumnezeiesc, nu pe ceea ce vine in randul al doilea, adica pe omenesc.

– Parinte, grija departeaza totdeauna de Dumnezeu? –

– Asculta de la mine urmatorul lucru. Cand un copil se joaca si este absorbit de jucarii, nu-si mai da seama daca tatal lui este alaturi si-l managaie; dar daca-si intrerupe putin joaca, atunci isi da seama. Asa si cand avem vreo grija, nu putem pricepe dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu da, iar noi nu simtim. Ia aminte sa nu risipesti puterile tale pretioase in griji de prisos si in lucruri desarte, care intr-o buna zi se vor face toate praf. Asa te obosesti si trupeste, si mintea ti-o imprastii fara rost, iar dupa aceea, Ii dai lui Dumnezeu oboseala si cascaturile in vremea rugaciunii, la fel cu jertfa pe care a facut-o Cain. In mod firesc, si starea ta launtrica va fi la fel ca starea lui Cain, cu neliniste, si oftaturi pe care ti le va pricinui aghiuta, care va fi alaturi de tine. Sa nu risipim fara rost rodul, miezul puterilor noastre, lasand dupa aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toata maduva inimii si nu lasa nimic pentru Hristos. Daca vezi ca mintea ta fuge mereu si se duce la treburi etc., trebuie sa intelegi ca nu mergi bine si sa te nelinistesti, caci te-ai indepartat de Dumnezeu. Sa intelegi ca esti mai aproape de lucruri decat de Dumnezeu, de zidire decat de Ziditor. De multe ori, din pacate, o satisfactie lumeasca insala chiar si pe monah atunci cand face o lucrare. Omul este zidit sa faca binele in mod firesc, pentru ca Ziditorul lui e Bun. Dar monahul se nevoieste ca sa se faca din om inger. De aceea, lucrarea lui in cele materiale trebuie sa se limiteze doar la cele absolut necesare, ca sa lucreze in cele duhovnicesti. Atunci si bucuria lui, ce va izvori din roadele duhovnicesti pe care le va produce, va fi duhovniceasca, iar unul ca acesta se va hrani si va hrani cu imbelsugare. Cu munca si grija multa se uita de Dumnezeu. Parintele Tihon spunea: ‘Faraon dadea multa munca si mancare multa israelitilor, ca sa uite de Dumnezeu‘. In vremea noastra, diavolul i-a absorbit pe oameni prin materie, in multe lucruri. Munca multa, mancare multa, ca sa uite de Dumnezeu (Iesire 1, 13-14), si astfel sa nu poata – sau mai bine zis, sa nu vrea – sa puna in valoare libertatea ce li se da, ca sa-si sfinteasca sufletul...”

(Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan“)

(continuarea – aici)