CEA MAI GREA LOVITURA – CEA DE LA FRATI. Prigoana Parintelui Calciu-Dumitreasa
“In prigoniri adeseori…”, asa se intuleaza a doua sectiune a cartii-eveniment “Viata Parintelui Gheorghe Calciu…“ (Editura Christiana, 2007) – care credem ca nu ar trebui sa lipseasca din biblioteca niciunui credincios ortodox treaz si angajat in lupta duhovniceasca din zilele acestea despre care se spune ca sunt “inceputul durerilor” de pe urma. Este in mod clar partea cea mai tulburatoare a cartii si, as zice, fara precedent prin natura continutului sau. Documente inedite gasite la CNSAS de providentialul tanar parinte Moise Iorgovan reconstituie, in cea mai mare parte a sa, perioada despre care s-a vorbit cel mai putin si despre care nu se cunostea pana acum decat ceva extrem de general si de superficial, si anume cea a imprejurarilor rostirii de catre Parintele Calciu in anul 1978, la Biserica de la Seminarul Radu-Voda, a faimoaselor 7 cuvinte catre tineri. Era momentul in care parintele isi asuma curajul martiric de a denunta de unul singur, printre altele, caracterul malefic al ideologiei marxiste conducatoare, precum si sacrilegiul demolarii Bisericii Enei. Curajul marturisitor si misionar al parintelui are ca rezultat declansarea unei terori si a unei prigoane incredibil de ticaloase si de josnice din partea chiar a membrilor Bisericii (incepand cu conducerea Seminarului Teologic si ajungand pana la varful ierarhiei de atunci a Bisericii Ortodoxe Romane), prigoana care a culminat cu arestarea si condamnarea sa inca o data (dupa cei 16 ani patimiti in infernul puscariilor staliniste din anii `50) si – cel mai grav si mai dureros lucru – cu abuziva sa caterisire.
Sunt pagini care trebuie citite (majoritatea manuscrise confiscate din jurnale ale Parintelui referitoare la toata acea perioada, scrisori din inchisoare, dar si alte rapoarte ale Securitatii) mai cu seama astazi, cand pare sa inceapa, aparent “in surdina”, o noua prigoana impotriva slujitorilor lui Hristos care indraznesc sa marturiseasca impotriva noilor ideologii – masonice -, carora membri de varf ai Bisericii inteleg sa le slujeasca, si chiar cu exces de zel. Avem neaparata nevoie sa intelegem prin ce a trecut parintele Calciu si cum a luptat el cu teroarea, cu ipocrizia, cu lasitatea si cu servilismul, pentru ca istoria se repeta (si poate mai devreme decat am fi crezut), iar noi nu avem alte repere mai sigure, mai concrete si mai apropiate pentru acest gen de confruntare decat acesta.
Trebuie sa invatam din exemplul parintelui Calciu, printre multe altele, cum trebuie sa nu ne lasam intimidati de invocarea falsa, mincinoasa, eretica a “smereniei” si a obligativitatii “supunerii fata de stapaniri” (sa fim atenti si astazi la rastalmacirea ingrozitoare a lui “ROMANI 13”!) si cum se poate contracara utilizarea cu rea-credinta a Evengheliei, a canoanelor sau a regulamentelor bisericesti, calcandu-se in picioare atat duhul acestora, cat si vointa lui Hristos si propria constiinta. “Fariseii orbi” care ucideau, persecutau, terorizau… in numele lui Dumnezeu si al Bisericii Sale au existat intotdeauna si exista inca si astazi… “Puii de vipere” n-au murit, ci sug si astazi sangele celor Drepti si celor Sfinti. Cu deplina acoperire a legitimitatii pozitiei lor de autoritate si cu cea a “canonicitatii” actelor abuzive savarsite de ei! Nici iudeii n-au fost lipsiti de alibiuri “legitime” cand L-au omorat pe Hristos…
Este extrem de grav si teribil de dureros (si subliniem “dureros”, pentru ca aceasta realitate cruda cheama NU LA RAZVRATIRE SAU IESIRE DIN BISERICA, ci la o patimire, la o asumare launtrica a acestei dureri, asa cum a facut-o si parintele Calciu, care se ruga pentru prigonitorii lui in fiecare zi, fara sa le cedeze insa nicio clipa!) cand institutia Bisericii, intr-un anume timp, aproape la toate nivelele sale, se invoieste sa devina efectiv slujnica fidela a unei puteri statale criminale, tradandu-si astfel, menirea sa in lume, identificandu-se cu raul si cu puterea lumii si persecutandu-i tocmai pe fiii sai cei mai buni… E strigator la cer ca Biserica a fost infiltrata de atatia impostori si agenti ai institutiilor dusmane lui Hristos si ca, in loc de a intalni in administratia Bisericii slujitori sinceri ai Adevarului si Iubirii, vedem tabloul sinistru al unor functionari ai unui aparat birocratic autonom, fara nicio legatura cu Duhul si cu Evanghelia, preocupat numai de propria conservare. Pentru aceasta nu se da inapoi de la nimic, iar “ordinea” si “disciplina” bisericeasca sunt pretextele perfecte pentru eliminarea celor incomozi.
Dar ceea ce a fost este si astazi si va mai fi… Ceea ce a fost va mai fi, iar faptul ca parintele Calciu si-a iertat si si-a iubit vrajmasii pana la sfarsit nu inseamna ca noi trebuie sa luam partea prigonitorilor si sa lasam singuri pe cei asupriti! Datoria noastra este ca intotdeauna sa aparam pe cel nedreptatit, sa-i fim alaturi si sa cautam pe toate caile sa-l ajutam sa fie izbavit! Asa a procedat si parintele Calciu, pe cand traia, fata de parintele Daniel Corogeanu – si el insusi a facut o paralela explicita cu cazul sau, intr-o memorabila luare de pozitie, care merita recitita! – si pe urmele sale a mers, cu aceeasi sfanta ne-rusinare de a iubi, cu aceeasi dragoste fata de Adevar si fata de fratii prigoniti pe nedrept si parintele Savatie Bastovoi.
Revenind la carte, va invitam acum sa cititi, pana veti gasi sa cititi intreaga carte (o veti face pe nerasuflate, va asiguram), cateva foarte scurte pasaje din capitolul despre care am vorbit:
- p.180-181:
“… Atitudinea mea avea caracterul unui trasnet, fiind vecina cu nebunia. Cum era posibil ca un preot sa afirme ca oficialitatea de stat greseste in ideologia ei? Cum era posibil ca un preot sa afirme: <<Te chem, tinere, oricine ai fi, credincios sau necredincios, te chem la Biserica lui Hristos>>?! Aceasta indrazneala ameninta scaunul tuturor consilierilor episcopali si ei nu puteau ramane impasibili. Puteau sa-si piarda scaunele, salariile, sa-i supere pe protectorii lor din Departament (…)
Primul Cuvant a avut un efect extraordinar. Elevii au primit de la mine cate un exemplar dactilografiat. L-a copiat fiecare, l-au multiplicat, l-au distribuit. Parintele N., care era si dirigintele clasei a III-a, le-a interzis sa ma audieze, le-a confiscat predica in urma unor controale, i-a amenintat cu eliminarea, m-a declarat in fata elevilor nebun, fals, pios, insubordonat fata de autoritatile de stat, incalcator al capitolului 13 din Epistola catre Romani, care porunceste subordonarea totala fata de stapanirea lumeasca. Nu facea nici o distinctie intre o subordonare civica si o libertate de credinta.
– Chiar daca bisericile sunt daramate, taceti!, zicea el. Chiar daca ni se interzice credinta, taceti! Sfantul Pavel ne cere supunere totala. Cine indrazneste sa nu asculte de cele ce va spun, va fi aspru sanctionat!“
- p. 185-186:
“… La sfarsit, studentii mi-au pus intrebari, m-au chestionat in diverse probleme. Ceea ce ii interesa in mod deosebit era faptul ca nici un alt profesor nu mai este alaturi de mine. De ce? Se tem sa afirme cuvantul lui Hristos? Se tem sa sufere pentru Adevar? Le-am raspuns ca profesorii, chiar preoti fiind, sunt si ei oameni. Unii sunt tineri si au copii pe care vor si ei sa si-i creasca. Fiindca ei sunt convinsi ca a apara credinta si Biserica este o actiune care comporta mari riscuri si ateismul oficial nu se va da in laturi de la nici o ilegalitate, de la nici o silnicie spre a inchide gura preotului.
– Eu cred, mi-a spus un politehnician, ca aici este vorba de cu totul altceva. Eu cred ca oamenii fac o greseala de ierarhizare a valorilor. Si drept consecinta si atitudinea lor. Ei pun pacea inaintea adevarului.
– Vrei sa fii mai explicit?
– Da. Cred ca omul trebuie sa lupte pentru adevar, care primeaza asupra instinctului de conservare a pacii individuale, a bunastarii.
Ideea mi s-a parut valoroasa si am reluat-o intr-o predica ulterioara. Intre timp, lucrurile s-au complicat si mai mult. Autoritatea de stat nu mai intervine in mod direct ca pana acum, ci opereaza pe doua cai: pe de o parte impinge conducerea Seminarului, respectiv pe director sa ma preseze moral si prin persuasiune sa renunt, iar pe de alta parte, consilierul cultural I. ma ataca direct si indirect ca pe un insubordonat fata de autoritatea bisericeasca, fiindca am chemat tineretul la credinta si mai ales la a combate ateismul de stat si a protesta impotriva daramarilor de biserici (predica a doua insista in mod deosebit pe acest punct), ceea ce contravenea atitudinii servile si de subordonare absoluta pe care consilierii o imprimasera. Ei erau amici fideli, de jos in sus, fata de membrii Departamentului Cultelor si tirani de sus in jos fata de preotii si tinerii care dovedeau prea multa daruire fata de Hristos si Biserica Lui”.
- p. 207-208:
“Parintele director M. [al Seminarului Teologic Radu-Voda] mi-a solicitat o discutie particulara (…):
– Trebuie sa te cam smeresti putin, parinte, si poate mai tarziu vei fi primit in invatamant din nou!
– Despre ce smerenie vorbesti, parinte arhimandrit? Smerenia ca simpla virtute crestina sau smerenia spre trufia altora?
– Ai gresit, parinte profesor, in momentul cand ai inceput sa combati public ateismul si sa protestezi impotriva daramarii bisericilor. Ai cazut in greseala. Nu stii ca prin lege polemica dintre credinciosi si ateismul oficial de stat este oprita? O asemenea actiune se sanctioneaza juridic.
– Inchipuiti-va ca nu stiu. Si mai mult, inca, inchipuiti-va ca o asemenea lege nici nu exista. Ea este inventia celor care, lipsiti de morala, de principialitate, de sentimentul ultim de umanitate fata de preoti si fata de familia lor, iau hotarari ca aceea luata impotriva mea si cauta apoi sa se justifice prin legi care nu exista. Noi stim bine ca in spatele acestei hotarari luate in Permanenta Arhiepiscopiei sta oficialitatea de stat. Dar membrii Permanentei nu sunt deloc absolviti de faptul ca aceasta este bratul care loveste al Departamentului Cultelor sau al altor institutii, al caror rol este sa oprime libertatile cetatenesti.
– Nu s-au amestecat alte institutii, parinte!
– Sigur, sigur. Atunci spuneti-mi si mie, parinte arhimandrit, in numele carei smerenii si al carei iubiri de aproapele ati dat elevii pe mana Securitatii? Cum ati putut voi, devotatii Bisericii si adevaratii parinti duhovnicesti ai elevilor, sa-i castigati prin cuvant si dragoste, pentru a-i atrage spre voi, pretinsii iubitori ai tineretului, spre a-i indeparta de mine, care, tot dupa afirmatiile sfintiilor voastre, i-am dus pe drumul gresit al combaterii ateismului si al apararii bisericilor?
– Eu nu stiu nimic. Eu nu am dat pe nimeni pe mana Seciritatii. Am vrut sa discut doar cu dumneata in legatura cu acceptarea postului de functionar. Stiti ca ei (se referea la I. si O.) sunt hotarati sa mearga pana oriunde, chiar pana la caterisire. De ce sa piarda Biserica un preot bun, dupa ce te-a pierdut scoala ca profesor?
In fond, stiam foarte bine ca parintele M, alaturi de parintele N., fusesera cei care se straduisera indeajuns ca Seminarul <<sa piarda un profesor bun ca mine>>.
– Parinte director, nu sunt de acord cu tipul de smerenie pe care mi-l propuneti, din mai multe motive: intai, ca nu am facut nimic prin care sa ma simt vinovat, ci dimpotriva, altii s-au facut vinovati prin acte inumane savarsite impotriva mea si a familiei mele; in al doilea rand, aceasta smerenie ar face pe toti elevii, studentii si credinciosii care au crezut in dreptatea actiunii noastre sa considere ca eu am tradat, si ar fi pacat pentru suflet; in al treilea rand, o asemenea smerenie ar satisface orgoliul consilierului si al vicarului, care ar spune peste tot: <<L-am biruit pe Calciu, am inabusit actiunea lui. Cine ar mai avea curajul sa se ridice impotriva noastra?>>… As putea invoca si alte puncte. Cert este ca o asemenea smerenie nu ar folosi nimanui, ba dimpotriva, ar sminti pe multi.
– Pacat, parinte Calciu, inseamna ca Biserica te va pierde!
– Su eu sunt hotarat sa merg pana oriunde, chiar pana la caterisire. Angajarea mea in aceasta actiune este totala. Ea nu are caracterul unei aventuri care sa-mi infrumuseteze biografia. Sensul ei este cel al martirajului. Daca Hristos are nevoie de suferinta mea, mi-o va cere. Nu va spun cuvinte frumoase, ci va rostesc aici credinta mea, pe care v-o fac cunoscuta. Dar pecetluiesc cele spuse cu sangele meu si al familiei mele, cu suferinta noastra comuna, caci nu am fost crutati de suferinta nici pana acum, si stiu ca nici de acum incolo (…)”.
- p. 216-218 – Vinovat de marturisire:
“Tot o inscenare a Securitatii a fost si scrisoarea trimisa parintelui Calciu de <<un fiu credincios al BOR>>, care ii reproseaza ca <<ofensiva ateista>> pornita la vremea aceea de statul comunist se datoreaza si unor oameni ca parintele Calciu, care prin atitudinea lor au dus la un conflict deschis intre Biserica si Stat.
Dar desi scrisoarea era opera Securitatii, din pacate multi oameni ai Bisericii gandeau la fel. Aceasta se vede din nota informativa a turnatorului <<Iliescu>>, care tragand de limba, in legatura cu arestarea parintelui Calciu, pe mai multi oameni cu functii in cadrul BOR, obtine de la ei niste afirmatii de-a dreptul jenante prin zelul cu care incearca sa intre in tonul autoritatilor de stat:
Un consilier patriarhal: <<Bine ca se pune capat impertinentelor acestui ticalos! Trebuiau luate mai de mult masuri, pentru ca am ajuns in situatia de a avea printre noi oameni care s-au molipsit!>>.
Prorectorul Institutului Teologic din Bucuresti: <<Acest Calciu, pe care noi l-am subestimat la inceput, considerandu-l un alienat, este mult mai viclean decat am crezut si ne-a facut mult rau. A devenit asa cum si-a dorit: punct de atractie si prilej de discutie pentru strainatate. Acum, cand e pe cale sa primeasca ceea ce merita, straintatea va mai comenta un timp, asa cum se obisnuieste acolo, apoi il va uita. E bine ca i s-a pus stavila, caci unii din fostii lui elevi, acum studenti, tindeau sa devina <<calcisti>> si ne-ar fi dat de lucru!>>
(…)
Un preot, secretar adjunct la Cabinetul patriarhal: “Sunt cu adevarat satisfacut ca acest ticalos isi plateste politele tocmai atunci cand jubila mai mult si nici nu banuia ca i se apropie termenul de scadenta. Aceasta e tactica Securitatii noastre (si e buna), sa lase pe individ sa se afunde tot mai mult si sa-l <<umfle>> numai atunci cand s-au adunat impotriva lui argumente zdrobitoare, pe care nimeni nu le poate contesta. Cred ca <<amicul>> [Calciu] are un dosar de toate zilele care-l va aranja bine. A vrut neaparat sa faca pe martirul la figurat. O va face la propriu. Este echitabil sa primeasca rasplata dupa fapt[e]!
(…) “
- p. 238-241:
– “Prigonit dar nu parasit, doborat dar nu nimicit, Parintele Gheorghe Calciu se va pregati de plecarea in America. Despre starea de spirit a sfintiei sale de atunci, aflam dintr-o alta scrisoare a parintelui, transmisa postului de radio Europa Libera, numita “Despre libertatea mea” in care mijesc virtutile ce vor deveni, pe parcursul anilor, singurele coordonate de raportare la trecut: iubirea si iertarea. Dupa spusele Sfintilor Parinti, recunoastem in iubirea vrajmasilor semnul adevaratei comuniuni cu Dumnezeu si autenticei lucrari a harului.
<<Sunt profund emotionat. Este ca si cum, scriind aceste randuri, as vorbi cu sufletul lumii. Acea lume care m-a sprijinit pe toata durata suferintei mele, cu dragostea, cu rugaciunea si cu participarea. Pana si in clipele cele mai groaznice, cand sentimentul singuratatii mele ma coplesea, gandul luminos al solidaritatii noastre spirituale imi aducea consolarea salvatoare. Am inteles ca suferinta cea mai mare e izolarea, nu fizica, materiala, ci izolarea sprirituala, pierderea sufleteasca in neantul singuratatii. Iar unde este iubire, este si comuniune, in ciuda zidurilor, a gratiilor si a terorii. Pentru aceasta dragoste consolatoare, iti multumesc, lume a iubirii crestine! Ura, brutalitatea si cruzimea se pierd in oceanul acestei iubiri. “Sa zicem fratilor si celor care ne urasc pe noi!“.
Am fost eliberat dupa cinci ani, cinci luni si douazeci de zile, la 20 august 1984 de la Securitatea din Bucuresti. […] Nu am incetat sa ma rog si sa slujesc Liturghia in inchisoare, in ciuda amenintarilor, a teroarei si a bataii. […] Nu mi-a fost teama de cei care pot ucide trupul, dar dupa aceea nu mai pot face nimic (Luca 12, 14-15). Am vestit tuturor, de la anchetatori si pana la ultimul condamnat […], mesajul adevarului crestin. Am cerut sa mi se adreseze toti cu “parinte”. De multe ori am reusit. Am facut rugaciuni si slujbe sfinte cu hotii si cu ucigasii si am nadajduit ca voi putea sa slujesc si cu cei ce m-au condamnat…Va veni oare ziua aceea? […]
Nu stiu ce a determinat eliberarea mea nesperata. Daca n-ar fi iubirea cu care oamenii m-au primit, lacrimile celor ce m-au imbratisat in casa, pe strada, in biserici, fostii mei credinciosi si elevi, care au suferit persecutii si teroare, perchezitii si amenintari si care, trecand peste toate, m-au cautat ca sa putem trai cateva clipe de comuniune frateasca, daca n-ar fi aceasta certitudine a proniei divine, chiar daca necunoscuta si care ne alunga teama, diferenta dintre detentiune si acest simulacru de libertate ar fi extrem de mica. Doar ca acum sunt pazit de un numar infinit mai mare de securisti si militieni decat atunci cand eram inchis. Si aceasta situatie a creat o stare de semi-detentie pentru toate cele patruzeci de familii de pe scara unde locuiesc.
Suferinta, oricat ar fi de grea, vine si trece. Exista o memorie atroce a propriilor noastre greseli si o memorie buna, care atenueaza si imbuneaza (imblanzeste) durerile trecute. Ceea ce insa ma inspaimanta si ma cutremura este acea neostoita persistenta in ura si rautate, pentru anularea careia a murit Iisus pe cruce. Cred si eu in ruga mucenicilor stiuti si nestiuti. “Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine M-a urat inainte de voi” (Ioan 15, 18). E un gand care nu m-a parasit niciodata.
Spuneam intr-una din predicile mele ca atunci cand m-am hotarat sa vorbesc, am stiut la ce trebuie sa ma astept: la teroare, la calomnie, la santaj. Doar ca realitatea a depasit puterea mea de imaginatie. Nimic nu s-a schimbat. Puterea de imaginatie a raului este si imensa si variata, ea nu se epuizeaza niciodata. Am stiut ca eliberandu-ma voi trece, eu si familia mea, intr-o inchisoare mai larga, mai subtila si poate mai eficienta. Nu pot urmari complicatul rationament al raului. Ma simt depasit.
Dar n-am putut nici in cele mai dureroase ganduri ale mele sa-mi imaginez ca abia scapat din inchisorile comuniste, dupa ce ierarhii m-au calomniat fara motiv si fara a tine cont de cel mai elementar adevar istoric, ca dupa toate acestea, sufletul meu va mai suferi o lovitura inumana, data chiar de ierarhia Bisericii Ortodoxe Romane, de fratii mei. Ei au socotit sa ma despoaie, printr-un decret de caterisire, de harul preotiei, pe care nu ei mi l-au dat, ci un mare arhiereu care acum a murit si care ar fi fost singurul in drept sa ma opreasca de la functiile mele sacerdotale – caci harul mi s-a dat in veci – si stiu ca el (arhiereul) nu ar fi facut-o.
Are oare raul limite in inventivitate? Nu! Nu cer decat putina pietate crestina de la arhiereii mei, o picatura de iubire hristica. Nu le-a pasat de mine si de familia mea, de anii de somaj si nici de cei cinci ani si jumatate de detentie, ba dimpotriva, le-a pasat, dar in rau. Cum sa opreasca aceasta ura ordonata? Sa-si aminteasca macar acum ca sunt reprezentantii lui Hristos in aceasta lume a durerii si a lacrimilor. In toata clipa suntem panditi de primejdii, loviti de conceptii materialiste, atat comuniste, cat si capitaliste, ne gasim crucificati ca Iisus pe Golgota. Spuneti, pastorii mei duhovnicesti, tot ca El in clipa mortii:<<maine vei fi cu noi in Biserica lui Hristos!>>.[1]
Am investit iubirea si duhul meu, si tot acest imens tezaur de suferinta, in tara si in Biserica noastra. Aici este fiinta si sensul existentei mele. Si acum ma vad obligat sa plec din tara. Nu as face-o daca as fi singur, dar nu sunt. Nu numai eu ma simt prins in lantul teroarei, ci si familia mea. Oameni pe care nu i-am cunoscut niciodata mi-au spus: <<Sa nu te lasi, sa nu ne lasi, parinte!>>. […] Altii mi-au spus: <<Salveaza-te, parinte!>>. Paradoxal este ca nu-i pot urma nici pe unii, nici pe altii. Nesiguranta mea si a familiei mele ma obliga la emigrare. Autoritatile ma tin insa intr-o totala ignorare in legatura cu ea. Atitudinea cea mai rea este mai putin rea decat incertitudinea.
Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea. Dar mai mare decat toate este dragostea. Si oricum ar fi, stiu ca nu voi fi lipsit de dragostea semenilor mei.”
_______________________________________________________
1] Parintele se pune cu smerenie in locul talharului rastignit, care a primit de la Hristos fagaduinta: “Azi vei fi cu Mine in Rai!“(Luca:23, 43). Pentru Parintele insa raiul era Biserica, de ai carei reprezentanti era acum caterisit…
(Viata parintelui Gheorghe Calciu dupa marturiile sale si ale altora, Editura Christiana, Bucuresti, 2007)
- Alte extrase din carte, in afara celor de pe site-ul nostru la: http://www.punctecardinale.ro/noi_2007/noi_2007_11.html
Doneaza pentru filmul "Scrum"
http://www.ortodoxmedia.com/inregistrare/453/Viata-si-marturisirea-Pr-Gheorghe-Calciu-Dumitreasa – Interviu cu parintele Moise de la Man. Oasa despre parintele Calciu
Mare si puternic a fost Pr.Calciu!
Nici familia, nici altceva nu l-a oprit in a marturisi…ii inteleg durerea in privinta atitudinii unora din BOR care, orbiti si incrancenati ca le-a zdruncinat un pic scaunul de sub fund dar si obrazul prin marturisirea de credinta si neabdicare de la Adevar l-au vrut doborat chiar si dupa iesirea din inchisoare; intr-adevar, ce cuvant mai potrivit ca ‘serpi, scorpii’ ori alte oratanii si/sau struto-camile, mutanti parca adunati din filmele S.F…nu potriviti pentru lumea reala, normala.
Stau si ma intreb: cati dintre ei n-or mai fi si astazi prin BOR…intrebuintand acelasi arme de intimidare, fortare… mai ‘rasate’ dar tot atat de ordinare, pentru ca deh! au imbatranit si s-au invechit in rele lupii specializandu-se potrivit vremurilor ecumeniste.
Sa nu uitam viata,marturisirea,dragostea,iertarea si jertfa parintelui Calciu.Vremurile in care traim ne pregatesc(mult mai elaborat)astfel de prigoane,de data asta ”democratice”.Dar cred ca nu trebuie sa uitam ca nu trebuie sa cadem in a judeca fetele bisericesti(fidele”democratiei”ce se pregateste)de dragul de a judeca, ci refuzul nostru sa fie de dragul ADEVARULUI.DRAGOSTEA si DUREREA pentru cei ce refuza si prigonesc pe marturisitori lui Hristos,nu trebuie sa ne paraseasca.Observam aceasta durere si la parintele Calciu pentru cei care il prigoneau.E usor sa spun aceasta din vorbe,dar ma rog Domnului sa pot si sa putem, cand va veni ceasul sa marturisim cu curaj crestinesc prin insasi faptele noastre,prin viata noastra,nu pentru a astepta rasplata,ci de dragul lui Hristos,amin.
Am aflat intamplator despre existenta sfantului Nectarie. Eram la bunicii mei si am citit intr-un ziar despre minunile savarsite de Dumnezeu la rugaciunile Sfantului Nectarie din Eghina. Am citit in diferite randuri si despre alti sfinti, dar nu prea m-am oprit asupra lor, insa asa cred ca a facut Dumnezeu ca sa-l tin minte pe acest sfant … si pana la urma, cat m-a ajutat pe mine si pe cei din jurul meu.
Despre Sfantul Fanurie am aflat dintr-o carticica pe care am primit-o de la un preot. Eram mic, si mama mea era internata la o clinica de cardiologie. Venind de la scoala am aflat de la o doamna ca mama va trebui sa fie operata pe cord. M-am speriat foarte tare si mergand acasa am citit acatistul acestui sfant mucenic. Mare mi-a fost bucuria cand tatal meu s-a intors si el acasa si mi-a spus ca doamna ce-mi spuse vestea despre operatia mamei ar fi inteles gresit. Sunt convins insa ca tamaduirea aceasta a fost o minune savarsita de Dumnezeu la rugaciunile Sfantului Fanurie.
Altadata acest sfant, alaturi de Sfantul Nectarie si alaturi de Maica Domnului au fost alaturi de mine la diferite operatii pe care le-am suportat eu sau cei din jurul meu. Nasul meu era bolnav de cancer cu metastaze si in mod miraculos s-a vindecat, iar acum multumita Lui este sanatos. Alteori impreuna cu o prietena am apelat la acesti doi sfinti pentru a se ruga si ei lui Dumnezeu ca bunica fetei sa se insanatoaseasca, ea fiind bolnava tot de ingrozitoarea boala, cancerul.
Am promis atunci amandoi ca vom spune si altora postand pe diferite site-uri intamplarile acestea pentru ca si alti oameni care au nevoie sa stie ca bine este a scapa catre Dumnezeu avand alaturi si pe acesti doi sfinti. Bunica fetei a inceput dupa un an sa sangereze din nou. Noi am gresit pentru ca nu ne-am tinut promisiunea, o facem insa acum …
In orice imprejurare grea si nu numai, rugati-va catre Maica Domnului, catre Sfantul Fanurie, catre Sfantul Nectarie si catre orice sfant al lui Dumnezeu. Indrazniti.
Ultima lovitura o primeste prea blandul parinte Gheorghe inaintea mortii,atunci cand isi doreste sa fie ingropat in cimitirul Manastirii “Petru Voda”, iar fostul mitropolit de atunci al Moldovei, IPS Daniel ii refuza aceasta dorinta.
Prin randuiala Dumnezeieasca, dupa indelungi insistente ale credinciosilor este primita incuviintarea ca trupul neinsufletiti al parintelui Calciu sa se odihneasca langa manastirea ctitorita de bunul sau prieten, parintele Justin Parvu.
“Se vor bate cu noi si morti, iar voi veti fi langa noi, sa ne aparati.Iar impreuna, vom izbandi”
@ Dumitru Ciprian:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/11/21/2-ani-fara-parintele-calciu-intre-strigatul-marturisitor-si-slava-prigonitorilor-neo-farisei/