DE CE NE SUNT DE FOLOS ISPITELE, INCERCARILE SI RAZBOAIELE LAUNTRICE?

6-03-2008 Sublinieri

Asa cum am anuntat, continuam sa va prezentam cateva fragmente dintr-o carte de mare folos duhovnicesc, “Convorbiri duhovnicesti” a Sfantului Ioan Casian. Despre insemnatatea acestor invataturi si alte extrase din carte – cititi aici si aici:

sf-ioancasian-mic.jpg

Despre dorintele trupului si ale sufletului

I

“Intre ceilalti barbati ai intelepciunii crestine am vazut si pe parintele Daniel, desavarsit in tot felul de virtuti, deopotriva cu cei ce-si duceau aceasta viata in pustiul Scitium, dar impodobit mai mult decat acestia cu harul umilintei. Prin curatia si blandetea sa, desi era mai tanar decat multi altii, a fost ales in slujba de diacon de catre fericitul Pafnutie, preot din acelasi pustiu. Intr-atat se bucura de virtutile acestuia fericitul Pafnutie, incat, considerandu-l egalul sau in har si in meritele vietii, s-a grabit sa si-l faca egal si in rangul sacerdotal. Astfel ca, nerabdand sa-l vada prea mult timp intr-un post inferior lui si dorind sa si-l faca succesor foarte vrednic, l-a inaintat in cinstea de preot.

Totusi acesta, pastrandu-si umilinta de mai inainte, nu savarsea nimic potrivit cu noua lui slujba cand era Pafnutie prezent, ci-l lasa pe acesta sa indeplineasca toate indatoririle de preot, el alegand sa slujeasca numai ca diacon. Fericitului Pafnutie insa nu i s-au indeplinit sperantele si alegerea unui atat de mare si de distins barbat, care avea si darul profetiei, nu i-a fost de folos, caci dupa putin timp cel pe care il pregatise sa-i urmeze s-a dus la Dumnezeu.

II

L-am intrebat pe acest fericit Daniel de ce uneori gasindu-ne in chilie suntem atat de vioi sufleteste, plini de o bucurie de nespus si de un adevarat belsug de simtiri sfinte, pe care nu numai ca nu putem sa le exprimam in cuvinte, dar nici macar sa le intelegem, in tot adancul lor. Si totusi atunci vorbirea curge si cuvintele vin repede, iar mintea plina de roade duhovnicesti simte ca sunt primite de Dumnezeu rugaciunile ei, pe care le inalta cu dragoste si spor chiar si in somn. Si, dimpotriva, de ce alte ori, fara nici o pricina suntem atat de abatuti, cuprinsi de o tristete neinteleasa, atat de apasatoare, incat nu numai ca ne simtim cu sufletele pustiite, dar chiar si chilia ne ingrozeste, cititul nu ne invioreaza si vorbirea ne este sovaielnica, intocmai ca la oamenii beti. In asemenea cazuri de descurajare, mintea nu poate sa-si gaseasca drumul de mai inainte si, cu cat incearca sa se inalte catre Dumnezeu, cu atat mai mult ajunge la alunecari si la rostirea de vorbe fara legatura, lipsindu-i atat de mult rodul duhovnicesc, incat nici dorul de Imparatia cerurilor, nici frica de gheena n-o pot trezi din acest somn de moarte. Fericitul Daniel a raspuns precum urmeaza:

III

Inaintasii nostri ne-au lasat o intreita explicare a acestei secete sufletesti despre care vorbiti. Obarsia ei este sau nepasarea noastra, sau imboldirea diavolului, sau ingaduinta lui Dumnezeu si incercarea la care El ne pune. Din nepasare, cand noi insine, fara sa ne ingrijim sau sa ne preocupam de ceva serios, ci lasandu-ne prada trandaviei si gandurilor primejdioase, facem sa rasara pe ogorul inimii noastre spini si maracini, iar acestia, crescand si inmultindu-se in ea, ne fac la randul lor sterpi si neinstare de meditatie si de roada duhovniceasca. Din imboldirea diavolului, cand, chiar daca suntem cateodata stapaniti de preocupari inalte, ganduri potrivnice patrunzand cu iscusinta si viclenie in mintea noastra, fara stirea sau fara voia noastra suntem sustrasi de la bunele intentii.

IV

Iar cauza ingaduintei si a incercarii este indoita. Prima este aceea ca, parasiti intrucatva de Domnul si vazandu-ne mintea slabita si coborata din curatia de mai inainte, pe care o aveam cand El era cu noi, nu ne mai putem inalta de nici un fel. Dovedind prin gemetele si priceperea noastra ca am fost parasiti de El, intelegem ca ne este peste putinta sa redobandim acea stare de bucurie si de curatie si ca voiosia pierduta a inimii trebuie sa cerem sa ni se dea nu prin sarguinta noastra, ci prin voia Lui, intarita cu harul si cu lumina Lui.

A doua cauza este cea a punerii la incercare: anume ni se incearca straduinta, statornicia mintii si a dragostei de Dumnezeu, ni se cere sa aratam cu ce incordare a mintii si a rugaciunilor cautam ocrotirea Sfantului Duh, cand ne paraseste, pentru ca, stiind cu cata truda am redobandit-o, cu bucurie sa ne straduim a o pastra cu cea mai mare grija. Fiindca de obicei nu se pastreaza cu luare aminte ceea ce se crede ca poate fi usor redobandit.

V

Prin aceasta se vede bine ca harul si mila lui Dumnezeu lucreaza intotdeauna in noi cele ce sunt bune. Daca ele ne parasesc, oricat ne-am stradui cu ostenelile si cu mintea noastra, nu putem redobandi starea de mai inainte fara ajutorul Lui, infaptuindu-se in noi cuvintele: “Nu este in puterea celui ce vrea, nici a celui ce alearga, ci in puterea lui Dumnezeu este mila” [Rom. 9, 16]. Uneori acest har nu numai ca nu refuza sa ocroteasca pe cei nepasatori si dezlegati de aceasta insuflare, pe care o numiti sfanta, si de belsugul de cugetari duhovnicesti, dar chiar ii insufla pe cei nevrednici, trezeste pe cei ce dorm si lumineaza pe cei stapaniti de orbirea nestiintei. El ne cearta cu blandete si ne dojeneste raspandindu-se in inimile noastre pentru ca astfel, treziti de lucrarea Lui, sa ne ridicam din somnul nepasarii. In sfarsit, adesea simtim pe neasteptate mireasma prezentei Sale, mai presus de orice suavitate omeneasca, iar mintea, plina de desfatare, rapita de aceasta stare din afara uita ca locuieste in trup.

VI

Intr-atat a cunoscut fericitul Daniel ca este de folos aceasta stare din afara si, ca sa spun asa, de parasire a lui Dumnezeu, incat n-a gasit cu cale sa-L roage pe Dumnezeu sa nu-l paraseasca cu nici un chip (caci stia ca pentru a ajunge la desavarsire nu e potrivit nici pentru sine, nici pentru firea omeneasca sa ceara aceasta), ci s-a rugat mai degraba ca parasirea sa nu fie intreaga, zicand: “Nu ma parasi pana in sfarsit” [Ps. 118, 8], ca si cum ar fi zis, cu alte cuvinte: “Stiu ca obisnuiesti cu folos a parasi pe sfintii Tai, ca sa-i incerci“.

Altfel n-ar putea fi ispititi de dusman, daca n-ar fi parasiti de Tine. De aceea nu ma rog sa nu ma parasesti niciodata, fiindca nu-mi este de folos, ca nu cumva, nesimtindu-mi propria slabiciune sa nu spun: Bine este mie ca m-ai umilit [Ps. 118, v. 71], sau sa n-am deprinderea luptei, pe care fara indoiala ca nu o voi putea s-o am daca nu-mi va fi permanent alaturi ocrotirea divina. Daca sunt sprijinit de apararea Ta, diavolul nu va indrazni sa ma ispiteasca impotrivindu-se sau punand fie pe seama mea, fie pe a Ta, ceea ce obisnuieste sa spuna cu voce defaimatoare impotriva luptatorilor Tai: “De ce Iov il iubeste fara plata pe Dumnezeu? Oare nu l-ai intarit cu ziduri de jur imprejur pe el si casa lui si toata averea lui?” [Iov 1, 9-10]. Ci mai degraba cer sa nu ma parasesti “pana la sfarsit“, adica pana la ceea ce este prea mult.

Caci daca-mi este de folos sa ma parasesti putintel, pentru a se dovedi ca-Ti simt neincetat lipsa, in schimb este vatamator ca, pentru faptele mele bune sau rele, sa ma parasesti cu totul. Nici o virtute omeneasca supusa ispitei, daca este parasita prea mult timp de ajutorul Tau, nu va putea sa reziste neschimbata, ci va cadea sub asaltul sau uneltirea dusmanului, afara numai daca Tu insuti, Care esti cumpanitor cu grija al puterilor omenesti, “nu vei ingadui sa fim ispititi asupra a ceea ce putem, ci vei face sa rezistam ispitei si pieirii” [I Cor. 10, 13].

Asa ceva citim si in Cartea Judecatorilor, atunci cand vorbeste in chip mistic despre nimicirea neamurilor dusmane lui Israel: “Acestea sunt neamurile pe care le-a lasat Domnul, ca sa invete prin ele pe Israel deprinderea de a lupta cu dusmanii“. Si ceva mai departe: “Le-a lasat Domnul, ca prin ele sa-l incerce pe Israel daca-I asculta sau nu poruncile pe care le daduse stramosilor acestuia prin mana lui Moise” [Jud. 3, 1-2 si 4].

Dumnezeu i-a rezervat poporului Sau aceasta lupta nu pentru ca pizmuia tihna lui Israel si nici ca sa-l sfatuiasca de rau, ci fiindca stia ce-i este de folos, pentru ca, fiind lovit fara incetare de aceste neamuri, sa simta ca are intotdeauna nevoie de ajutorul Domnului si de aceea, ramanand mereu in meditare si rugaciune catre El, sa nu-l slabeasca trandavia nelucrarii si sa nu-si piarda deprinderea razboiului sau exercitiul virtutii. Caci adesea pe cei pe care nu i-au putut invinge dusmanii, i-au doborat lipsa de grija si belsugul.

VII

Aceasta lupta este de folos chiar madularelor noastre, precum spune Apostolul” “Caci trupul pofteste impotriva duhului iar duhul impotriva trupului. Acestea se impotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti cele ce ati voi” [Gal. 5, 17]. Ai si aci o lupta sadita oarecum in tot trupul nostru, lasata din grija Domnului. Caci exista ceva in toti, in general si fara vreo abatere, care nu poate fi judecat altfel decat ca fiind dat oarecum din fire fiintei omenesti dupa caderea primului om. Si ceea ce se constata ca este innascut si crescut in fiecare om, de ce sa nu credem ca este sadit de voia Domnului, care nu vatama, ci sfatuieste?

Pricina acestui razboi dintre trup si duh este aratata astfel: “… ca sa nu faceti cele ce ati voi“. Asadar, de aceea S-a ingrijit Domnul sa nu poata fi indeplinit de noi, adica sa nu facem cele ce vrem, daca totusi acest lucru se indeplineste, cum putem crede ca este altfel decat vatamator? Ne este de folos intr-un chip oarecare aceasta lupta sadita in noi din grija Creatorului, caci ea ne cheama sau ne impinge catre o stare mai buna si, daca n-ar exista, fara indoiala ca i-ar urma o pace primejdioasa.

VIII

Ghermanus: Desi se pare ca ne licareste o raza a intelegerii, totusi, fiindca nu putem inca vedea limpede porunca Apostolului, vrem sa ne dai mai multe lamuriri. S-au aratat, pe cat se pare, trei lucruri: primul, lupta trupului impotriva sufletului, al doilea, dorinta sufletului impotriva trupului, si al treilea, vointa noastra, care este oarecum la mijloc si despre care se spune: “Ca sa nu faceti cele ce ati voi“. Despre acest lucru, desi, cum am spus, am cules unele invataturi care s-au adresat intelegerii noastre, totusi, fiindca s-a ivit prilejul acestei convorbiri, voim sa ne luminezi mai mult.

IX

Daniel: O parte a intelegerii noastre consta in a deosebi impartirile si trasaturile intrebarilor, dar cel mai mare rol al inteligentei este sa afle ceea ce inca nu stim, precum se spune: “Pentru cel neintelept intrebarea este intelepciune [Pilde 17, 28], fiindca desi cel ce intreaba nu cunoaste puterea intrebarii puse, totusi, fiindca cerceteaza cu prevedere si doreste sa inteleaga ceea ce nu intelege, insusi acest lucru i se socoteste intelepciune, prin aceea ca isi da seama ca nu stie.

Astfel, dupa impartirea voastra se pare ca Apostolul a numit aci trei lucruri, si anume: pofta trupului impotriva duhului, a duhului impotriva trupului si lupta unuia impotriva celuilalt, care se pare ca are aceasta drept cauza si ratiune, ca “acelea pe care le voim” [Gal. 5, 17], cum spune Apostolul, sa nu le putem face. Dar mai ramane o a patra cauza, pe care voi n-ati vazut-o deloc, si anume ca facem ceea ce nu voim. De aceea ne este de trebuinta acum sa cunoastem mai intai puterea celor doua pofte, adica a trupului si a duhului, si in felul acesta sa putem discuta care este voia noastra intre cele doua, iar dupa aceea, la fel, sa deosebim ce nu sta in puterea vointei noastre.

X

Precum citim in Sfintele Scripturi, cuvantul trup are multe intelesuri. Caci uneori insemneaza omul in intregime, compus din trup si suflet, ca in cuvintele: “Si Cuvantul trup S-a facut” [Ioan 1, 14] si “tot trupul va vedea mantuirea Dumnezeului nostru” [Luca 3, 6]. Uneori cuprinde pe oamenii pacatosi si trupesti, ca in cuvintele: “Nu va ramane duhul Meu in oamenii acestia, pentru ca ei sunt trup” [Fac. 6, 3]. Alteori inseamna pacate: “Voi nu sunteti in trup, ci in duh” [Rom. 8, 9], sau “carnea si sangele nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu” [I Cor. 15, 50] si, in sfarsit, “nici stricaciunea nu va dobandi nestricaciune” [I Cor. 15, 50].

Uneori arata ceva inrudit sau apropiat: “Iata, noi suntem osul tau si carnea ta” [II Regi 5, 1], asa cum spune Apostolul: “Doar voi izbuti sa atat ravna celor din carnea mea si sa mantuiesc pe unii dintre ei” [Rom. 11, 14].

Trebuie sa cercetam din aceste patru intelesuri ale carnii pe care din ele se cade sa-l primim. Este limpede ca sensul din cuvintele: “Si Cuvantul trup S-a facut” [Ioan 1, 14] sau: “Si va vedea tot trupul mantuirea lui Dumnezeu” [Luca 3, 6] nu poate sta in picioare. Dar nici cel din aceste cuvinte: “Nu va ramane duhul Meu in oamenii acestia, pentru ca ei sunt trup” [Fac. 6, 3], pentru ca nu sunt acelasi lucru pacatos si carne in cuvintele: “Trupul pofteste impotriva duhului, si duhul impotriva trupului” [Gal. 5, 17]. Si nu se vorbeste de lucruri, ci de lucrari, care se lupta intr-un singur om, fie in acelasi timp, fie potrivit feluritelor imprejurari.

XI

De aceea in discutia noastra trebuie sa intelegem cuvantul trup nu ca om, ca substanta adica a omului, ci in sensul vointei si al celor mai rele dorinte ale trupului, dupa cum nici duhul nu insemneaza ceva substantial, ci dorintele bune si duhovnicesti ale sufletului. Acest sens l-a dat mai sus si fericitul Apostol, cand spune limpede: “Dar eu va spun: umblati in duh, si nu veti indeplini dorintele trupului. Caci trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului. Acestea insa se impotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti cele ce ati voi“.

Fiindca amandoua, adica dorintele trupului si ale duhului, sunt intr-un singur om, in noi se da zilnic un razboi launtric. In aceasta pofta trupului, care se prabuseste in pacate, se bucura de placerile tihnei pamantesti, iar pofta duhului doreste sa se dedice cu totul ostenelilor duhovnicesti, cautand sa inlature si trebuintele trupului, sa se ocupe neincetat numai de ale sale, fara sa dea trupului ceva din grijile sale. Trupul se desfateaza in pofte depravate, duhul nu vrea sa aiba nici o dorinta naturala.

Trupul doreste sa se sature de somn, sa se imbuibeze de mancare, iar duhul se multumeste cu veghe si posturi, neincuviintand somnul si hrana nici macar pentru cerintele necesare vietii. Acela doreste sa se indestuleze din toate avutiile, cestalalt este multumit chiar daca n-are nici cea mai mica bucata de paine pentru intretinerea zilnica. El (trupul) doreste sa se lustruiasca in bai si sa-l imbulzeasca cetele zilnice ale lingusitorilor, duhul se bucura de lipsa de confort si de intinderea nesfarsita a pustiului, ferindu-se de prezenta tuturor muritorilor. Trupul se aprinde dupa onoruri si dupa laudele oamenilor, iar pentru duh batjocura nemeritata si prigoana sunt motive de lauda.

XII

Intre aceste doua pofte, vointa sta la mijloc, intr-o situatie nu tocmai de laudat: n-o desfata blestematiile pacatelor, dar nu se impaca nici cu asprimea virtutilor. Cauta sa se stapaneasca de la patimile trupesti, dar nu vrea sa suporte durerile necesare, fara de care nu se pot dobandi dorintele duhului. Vrea sa aiba curatia corpului fara biciuirea carnii, sa castige curatia inimii fara truda veghei, sa se indestuleze de virtuti duhovnicesti pastrand odihna trupului, sa capete harul rabdarii fara neplacerea vreunei batjocori, sa aiba umilinta lui Hristos fara renuntarea la onorurilor lumesti, sa impace simplitatea religiei cu ambitiile lumii acesteia, sa serveasca lui Hristos dorind lauda si favoarea oamenilor, sa marturiseasca adevarul fara sa produca cea mai usoara suparare cuiva, pe scurt, vrea sa aiba bunurile viitoare, dar sa nu le piarda pe cele prezente.

Astfel de vointa nu ne-ar ajuta niciodata sa ajungem la adevarata desavarsire, ci ne-ar aseza in cea mai rea stare calduta si ne-ar face la fel cu cei dojeniti de Domnul in Apocalipsa, Care spune: Stiu lucrarea ta, fiindca nu esti nici rece, nici cald. O, de-ai fi rece sau cald! Acum insa esti caldut si voi incepe sa te vars din gura Mea [Apoc. 3, 15-16]. Numai ca aceasta stare foarte calduta este nimicita de luptele contrare, care se ridica dintr-o parte si din cealalta. Caci servind acestei vointe, ori de cate ori ne lasam cuprinsi de cea mai mica lipsa de atentie, pe data rasar boldurile carnii si, ranindu-se cu pacatele si patimile lor, nu ne ingaduie sa mai ramanem in starea de curatie care ne desfateaza, ci ne imping pe calea rece, infioratoare si plina de maracini a placerilor.

De asemenea, daca, aprinsi de caldura duhului, voind sa stingem focul carnii, incercam intr-un avant al inimii sa ne incredintam ostenelilor fara masura ale virtutilor, dar, pentru ca nu tinem seama de firea omeneasca firava, slabiciunea trupului se impotriveste, tragand inapoi si intarziind acea pornire a duhului, prea mare si demna de dojana. Astfel, din cauza celor doua dorinte, care se lupta intre ele si se opun una alteia, vointa sufletului, care nu consimte nici sa se supuna cu totul dorintelor trupesti, nici sa asude in ostenelile virtutilor, este tinuta intr-un fel de dreapta masura. Aceasta lupta intre cele doua, inlaturand acea vointa relativ primejdioasa a sufletului, mentine un fel de cumpana echilibrata in corpul nostru, la o egala distanta intre hotarele trupului si ale duhului, neingaduind sa precumpaneasca nici din partea drepata mintea aprinsa de flacara duhului, nici din partea stanga trupul, cu boldurile pacatelor.

In vreme ce aceasta lupta se da in noi cu folos in fiecare zi, suntem impinsi in chip mantuitor spre a patra, la care vrem sa venim, si anume aceea in care sa dobandim curatia inimii nu prin nelucrare si lipsa de griji, ci prin sudoare permanenta si prin framantarile sufletului. Sa mentinem neprihanirea trupului prin ajunari, posturi, foame, sete si nesomn, dar sa avem si indrumarea inimii prin citire, veghe, predici, si asprimea singuratatii, precum si rabdarea necazurilor, sa slujim Ziditorului nostru suferind toate insultele si nedreptatile, sa urmam adevarul suportand ura si dusmania acestei lumi, daca este nevoie, si in aceasta lupta care se da in trupul nostru sa ne tinem pe linia de mijloc intre trandavia desarta care ne atrage si osteneala pe care n-o vrem, dar care ne indeamna la virtute.

In felul acesta, dintr-o parte caldura sufletului, iar dintr-alta raceala trupului tin intr-o stare calduta vointa noastra ca arbitru, si nici dorinta sufletului nu ingaduie mintii sa alunece in patimi fara frau, nici slabiciunea trupului nu lasa sufletul sa se inalte in elanurile fara masura ale virtutilor; chinurile patimilor de tot felul nu se imbulzesc, iar boala trufiei nu se ridica in inimile noastre si nu ne raneste cu sagetile ei nveninate. Echilibrul just al luptei dintre acestea deschide calea sanatoasa si masurata intre virtuti, invatand pe ostasii lui Hristos sa mearga intotdeauna pe drumul aratat de Conducatorul lor.

Asa se face ca mintea, atunci cand din starea calduta a acestei vointe desarte despre care am vorbit, se rostogoleste in dorintele trupului, este franata de dorinta duhului, care este impotriva patimilor pamantesti, dupa cum, dimpotriva, daca duhul nostru, in culmea elanului sau depasind masura, a zamislit planuri peste putinta de infaptuit, este tras inapoi de slabiciunea trupului spre o dreapta cercetare a celor ce se pot indeplini si, trecand peste starea calduta a vointei noastre, cu osteneala si iscusinta merge pe un drum intins si neted spre desavarsire.

Citim in cartea Facerii ca Domnul a lasat sa se petreaca ceva asemanator in construirea acelui turn, unde incurcarea neasteptata a limbilor a potolit indraznelile cu totul vinovate si nelegiuite ale oamenilor [Cf. Fac. 11, 4]. Caci ar fi continuat acolo cugetarea lor vatamatoare impotriva lui Dumnezeu si chiar impotriva celor ce incepusera sa caute spre maretia dumnezeiasca, daca n-ar fi intervenit puterea lui Dumnezeu care, schimbandu-le si amestecandu-le limbile, i-a impins sa ajunga la o stare mai buna. Astfel ca, pe cei pe care o intelegere primejdioasa ii insufletise spre propria lor pieire, o neintelegere a limbilor, buna si folositoare, i-a chemat inapoi, spre mantuire. Este limpede ca ei au inceput sa simta, din pricina dezbinarilor din cauza limbii, neputinta omeneasca pe care inainte, din cauza uneltirii lor vatamatoare, n-o cunosteau“.

(urmarea aici)

(din: Sfantul Ioan Casian, “Convorbiri duhovnicesti“, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2004)

convorbiri_duhovnicesti2.jpg

Legaturi:


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Razboiul nevazut, Sfantul Ioan Casian, Sfinti Parinti, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

40 Commentarii la “DE CE NE SUNT DE FOLOS ISPITELE, INCERCARILE SI RAZBOAIELE LAUNTRICE?

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Ce bine spune: calea de mijloc – Calea Imparateasca fiindca, asa cum spunea Pr.Cleopa marginile sunt ale diavolului. Ce subtil, ce rafinat este razboiul duhonvicesc; te dumiresti ca lesne esti ba intr-o parte, ba in cealalta, la un moment dat obosesti si lasi balta totul ca sa te ‘odihnesti’ dar te bate glasul constiintei si-ti da razboi apucaturile/patimile mai abitir ca in timpul ‘razboiului pe camp deschis’ cand, chiar daca oscilai, cadeai, iar te ridicai…; deh! ‘cine pune mana pe plug’ nu trebuie sa se uite inapoi!

  2. Asta e una dintre cele mai bune carti care exista. Coroborata cu Despre Inselare a Sfantului Ignatie Brianceaninov, constituie un ghid practic pentru cei ce vor sa dobandeasca discernamantul, cea mai mare virtute…

  3. Pingback: Război întru Cuvânt » Sf. Ioan Casian despre primejdia de a fi “caldicel”
  4. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfintii Ioan Casian si Gherman cu o dilema duhovniceasca in fata avvei Iosif - o lectie de discernamant
  5. Cuvinte foarte potrivite inainte de Sfantul si Marele Post la Pastilor. Domnul sa va binecuvanteze pentru tot efortul vostru.

  6. Pingback: Război întru Cuvânt » INCEPUTUL ANULUI BISERICESC - PRILEJ DE NOU INCEPUT BUN
  7. Pingback: Cuvant al Sfantului Ioan Cassian despre trup si suflet « Mugureinflorit's Blog
  8. Pingback: Război întru Cuvânt » Comori duhovnicesti de mare pret din invataturile Cuviosilor din Gaza (6 februarie): SFANTUL VARSANUFIE, “Marele Batran”, si SFANTUL IOAN, “Prorocul”
  9. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Petru Damaschin ne invata cum putem si trebuie sa facem din toate prilej de pomenire si multumire neincetata catre Dumnezeu
  10. Pingback: Război întru Cuvânt » SFANTUL IERARH IGNATIE despre cea mai grea si mai importanta confruntare, de care ne e groaza si de care tot fugim: CRESTINUL FATA IN FATA CU PATIMILE SALE
  11. Pingback: INTRISTAREA SAU DEPRESIA - DUHUL "UCIGASULUI DE OAMENI DINTRU INCEPUT". CARE ESTE GRAVITATEA PACATULUI SINUCIDERII? Raspunsurile psihiatrului ortodox D. Avdeev
  12. Pingback: SA RECITIM IMPREUNA (III): SFANTUL IOAN CASIAN – o pilda despre dreapta socotinta, deznadejde si compatimirea cu cei raniti de ispite si de patimi -
  13. Pingback: GHERON IOSIF ISIHASTUL – scrisori de incurajare in razboiul cu diavolul si pentru ridicarea din caderi: “ORICE S-AR FI INTAMPLAT, NU TREBUIE SA DEZNADAJDUIM” -
  14. Pingback: Arhim. Simeon Kraiopoulos: SUFERINTA, BINECUVANTARE SAU BLESTEM? Care este sensul suferintei? -
  15. Pingback: CADERILE “DE-A DREAPTA”. Noi invataturi si pilde de pateric romanesc culese de IPS Antonie Plamadeala. CONDITIILE FAPTELOR CU ADEVARAT MANTUITOARE -
  16. Pingback: CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL despre CUM “DAM DREPTURI DIAVOLULUI”, de ce SUNT INGADUITE ISPITELE si cum le putem BIRUI: “Numai cand lasam armele cele duhovnicesti, atunci vrajmasul are putere. Smerenia topeste pe diavolul” -
  17. Pingback: Sfantul Isaac Sirul despre FOLOSUL INCERCARILOR si TINDEREA SPRE “CELE DE PRET” ALE LUI DUMNEZEU: “Tot ce se primeste usor repede se si pierde. Fiecare lucru dobindit cu du­rerea inimii e si pazit cu grija” -
  18. Pingback: DE CE DUMNEZEU NE LASA SA SUFERIM SI SA NE CHINUIM MULT? Arhim. Simeon Kraiopoulos despre LECTIA FEMEII CANANEENCE: “A venit ceasul sa devenim cres­tini… Poate ca nimic altceva nu foloseste cat foloseste suferinta” -
  19. Pingback: PARINTELE CLEOPA despre dreapta masura, sfatuire, smerenie, despre ispitele calugarilor si ale celor ce nazuiesc spre daruri mari: “Cate oleaca, incet…” -
  20. Pingback: ISPITA ANGELISMULUI SAU INSELAREA DIN RAVNA CEA CU MANDRIE – Cazul parintelui Ioil din manastirea Slatina si discernamantul Avvei Cleopa -
  21. Pingback: Predica Episcopului Asterie al Amasiei la DUMINICA VAMESULUI SI FARISEULUI: Rugaciunea si virtutea fara smerenie – osteneli in zadar: “Adeseori e mai greu sa pastrezi faptele bune ce le-ai savarsit decat sa le savarsesti” -
  22. Pingback: OTRAVA MANDRIEI si roadele acesteia. CUM SA O RECUNOASTEM? -
  23. Pingback: Lectii de razboi duhovnicesc de la un duhovnic cu viata sfanta: CUM SUNTEM ISPITITI PRIN MANDRIE SI LA CE CADERI POATE DUCE INVOIREA CU GANDURILE INGAMFARII. “Daca omul nu se lupta cu puterea cea rea, devine el insusi rau” -
  24. Pingback: SA-I ALINAM PE CEI IN SUFERINTA, rugandu-ne pentru ei, ca si pentru cei AFLATI IN IAD: “Mare este milostenia pe care o facem pentru acesti oameni si, daca este posibil, sa varsam in fiecare zi cate o lacrima pentru ei. Nefericirea, chinul, disperare
  25. Pingback: Fericirea orbului nevinovat sau: UNDE SE ARATA MILA, PUTEREA SI SLAVA LUI DUMNEZEU? -
  26. Pingback: Sfantul Isaac Sirul despre FOLOSUL INCERCARILOR si TINDEREA SPRE “CELE DE PRET” ALE LUI DUMNEZEU: “Tot ce se primeste usor repede se si pierde. Fiecare lucru dobindit cu du­rerea inimii e si pazit cu grija“ -
  27. Pingback: “Tot darul de Sus ni-l insusim neaparat prin suferinta”. PARINTELE SOFRONIE despre BUCURIA DE A FI BIRUIT DE DUMNEZEU. De ce Dumnezeu ingaduie incercarea parasirii Sale, a “pogorarii in intuneric” si a atacurilor infuriate ale Ispi
  28. Pingback: “Vom vedea pe Dumnezeu precum este” (IV): ARHIMANDRITUL SOFRONIE despre SUFERINTELE SI FERICIRILE DUHULUI: “Este oare cu putinta… fara o mare lupta cu propriile patimi, fara un plans zdrobitor, fara multime de scarbe, fara o arzato
  29. Pingback: RODUL RABDARII SI AL NADEJDII. De ce Dumnezeu pare uneori neinduplecat si intarzie sa ne implineasca rugaciunile? -
  30. Pingback: PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu in DUMINICA POTOLIRII FURTUNII. Dumnezeu ingaduie furtunile incercarilor ca sa ne smereasca si sa ne izbaveasca de marea inselare a increderii in propriile fapte: “Adevaratul chip al omului este smerenia. Unde
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate