CRUCEA LUI HRISTOS impotriva NEO-CRESTINILOR iubitori ai lumii de aici

30-03-2008 ~~Sublinieri~~

SA NE AMINTIM CA ADEVARATUL CRESTINISM INSEAMNA LUPTA

de Vladica Averchie Tausev (originalul in limba engleza – aici)

“Domnul a zis: <<Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze>> (Marcu 8:34). Postul mare este o perioadă de pocăinţă; iar pocăinţa este acea luptă împotriva patimilor păcătoase şi poftelor, care este atât de grea încât Domnul, Judecătorul luptei Însuşi, se supune ei până la cruce. Ni se aminteşte aceasta chiar la mijlocul Postului mare, în Duminica Sfintei Cruci. Aşa cum Domnul a purtat crucea pentru mântuirea noastră, astfel fiecare dintre noi trebuie să-şi “poarte crucea” pentru a ajunge la mântuirea pregătită nouă de Dumnezeul nostru. Fără cruce, fără luptă, nu există mântuire! Aceasta este ceea ce creştinismul adevărat ne învaţă. Învăţătura despre luptă, despre purtarea crucii este precum un fir roşu în toată Sfânta Scriptură şi-n toată istoria Bisericii; şi viaţa Sfinţilor care au fost bine-plăcuţi Domnului, atleţii duhovniceşti ai evlaviei creştine, sunt adevăraţi martori la aceasta. Postul mare e pur şi simplu un exerciţiu repetat anual pentru purtarea crucii în această viaţă, un exerciţiu în lupta duhovnicească legat, fără putinţa de a fi separat, de întreaga viaţă a unui adevărat creştin.

Acum însă, în al 20-lea secol al erei creştine, au apărut “înţelepţii” – “neo-creştinii“, cum se intitulează unii – care nu vor să audă de aceasta. Predică un tip nou de dragoste siropoasă, sentimentală, colorată în roz şi o desfătare neînfrânată cu toate plăcerile acestei vieţi trecătoare. Ignoră total nenumăratele fragmente din Sfânta Scriptură care vorbesc cu convingere şi elocvenţă despre luptele duhovniceşti, de a-L urma pe Hristos Mântuitorul în pătimirea Sa, de multele necazuri care-l aşteaptă pe creştin în această viaţă, începînd cu cuvintele pe care Hristos le adresează ucenicilor Săi la Cina cea de Taină: “În lume veţi avea necazuri” (Ioan 16:33). Şi aceasta este aşa, cum Domnul Însuşi explica, pentru că adevăraţii creştini “nu sunt din lume” (Ioan 15:19), de vreme ce “toată lumea zace în cel rău” (I Ioan 5:19). De aceea creştinii nu trebuie să iubească lumea şi “nici lucrurile care sunt din lume” (I Ioan 2:15); “prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu Dumnezeu”, şi “cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacob 4:4).

Aceşti “înţelepţi” moderni eşuează cumva în a vedea Cuvântul lui Dumnezeu, care nu promite nicăieri creştinilor deplină desfătare duhovnicească şi binecuvântare cerească în această viaţă pământească, ci chiar dimpotrivă subliniază faptul că viaţa pe pământ se va îndepărta din ce în ce mai mult de Legea lui Dumnezeu; că, în ce priveşte moralitatea, oamenii vor cădea din ce în ce mai jos (vezi II Timotei 3:1-5); că “toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Iisus Hristos, vor fi prigoniţi. Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii, şi se vor amăgi pe ei înşişi” (II Timotei 3:12-13); şi că, în fine, “pământul cu tot ce este pe el, va arde” (II Petru 3:10). Dar vor apărea “un cer nou şi un pământ nou, în care va locui dreptatea (II Petru 3:13) – un minunat “nou Ierusalim, coborîndu-se din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21:2), care i-a fost descoperit lui Ioan, cel care a privit tainele, în timpul descoperirii făcute lui. Toate acestea nu sunt pe placul “neo-creştinilor”. Ei vor desfătarea aici în această lume, împovărată de mulţimea păcatelor şi nedreptăţilor; şi aşteaptă această binecuvântare cu nerăbdare. Una dintre căile cele mai sigure pentru aceasta, o socotesc a fi “mişcarea ecumenică”, unirea şi unificarea tuturor popoarelor într-o singură, nouă “Biserică” care va cuprinde nu numai romano-catolici şi protestanţi, dar şi evrei, musulmani şi păgâni fiecare menţinîndu-şi convingerile şi greşelile. Această dragoste “creştină” imaginară, în numele viitoarei bunăstări a omului pe pământ, nu poate călca în picioare adevărul.

Distrugerea aceastui pământ cu tot ceea ce cuprinde, deşi prevăzută prin Cuvântul Domnului, este considerată de ei ca ceva îngrozitor, de parcă nu ar fi consecventă cu atotputernicia lui Dumnezeu şi, aparent, destul de nedorită. Recunosc în silă distrugerea pământului (cum să nu accepţi ceva ce a fost prorocit în Cuvântul Domnului?), dar cu menţiunea că va avea loc într-un viitor îndepărtat şi înconjurat de ceaţă, nu peste secole, ci peste milioane de ani mai târziu. Care este motivul? S-ar putea spune, din cauză că sunt slabi în credinţă, sau le lipseşte în totalitate credinţa în “învierea morţilor, şi viaţa veacului ce va să vie”. Pentru ei totul este în această viaţă pământească, şi când aceasta se sfârşeşte, totul se sfârşeşte pentru ei. În câteva puncte -mai ales în aşteptarea unei vieţi binecuvântate pe pământ – o asemenea gândire seamănă cu erezia mult-răspândită a primelor secole de creştinism numită “hiliasm”. Aceasta este aşteptarea unei domnii de 1000 de ani lui Hristos pe pământ; astfel manifestarea contemporană a acestei erezii poate fi numită “neo-hiliasm“. Trebuie să fim conştienţi şi să avem în minte că hiliasmul a fost condamnat de al doilea Consiliu Ecumenic în anul 381; şi să aderi la el acum în secolul 20, chiar în parte, este de neiertat. Pe lângă aceasta, acest “neo-hiliasm” contemporan e mult mai rău decât cel vechi pentru că la baza sa stă necredinţa în “viaţa veacului ce va să vie” şi dorinţa pătimaşă de a se bucura de desfătări aici pe pământ, folosind toate îmbunătăţirile şi realizările progresului material al timpului nostru. Această învăţătură falsă produce un mare rău, adormind vigilenţa duhovnicească a credinciosului şi sugerîndu-i că sfârşitul lumii e foarte îndepărtat (dacă va exista vreun sfârşit), şi astfel nu există nici o nevoie să “vegheaţi şi să vă rugaţi”, cum Hristos Mântuitorul îndeamnă constant pe cei care-I urmează (Matei 26:41), de vreme ce totul în lume se îmbunătăţeşte din ce în ce, progresul duhovnicesc ţinînd pasul cu materialismul. Iar fenomenele groaznice pe care le observăm la momentul prezent sunt temporare; toate astea s-au mai întâmplat şi toate vor trece până la urmă, şi o înflorire extraordinară a creştinismului o va înlocui, în care, bineînţeles, că ecumeniştii vor ocupa locul principal şi de onoare. Astfel, totul este bine! Nu e nevoie să te chinuieşti pe tine, şi nici o luptă duhovnicească nu este necesară; posturile pot fi desfiinţate. Totul se va îmbunătăţi de la sine, până când Împărăţia lui Dumnezeu va fi în cele din urmă întemeiată pe pământ cu desfătări pământeşti şi răsplătiri.

Fraţilor! Nu este destul de clar unde zace sursa acestei amăgitoare învăţături? Cine induce toate aceste gânduri creştinilor de azi cu scopul de a desfiinţa creştinismul? Ca de o rană infecţioasă, ca de foc, trebuie să ne temem de acest “neo-hiliasm” care este atât de opus învăţăturilor cuvântului lui Dumnezeu, învăţăturilor Sfinţilor Părinţi şi celor de-a lungul istoriei Sfintei noastre biserici, prin care multe mii de drepţi au fost mântuiţi.

Fără luptă duhovnicească nu există şi nici nu poate exista creştinism! Prin urmare, calea noastră nu parcurge calea curentelor moderne, nici a ecumeniştilor, nici a noilor hiliaşti. Credinţa noastră este credinţa Sfinţilor pustnici, “credinţa apostolică, credinţa părinţilor, credinţa ortodoxă”, care, “a făcut întreaga lume să fie de neclintit” (slujba Duminicii Ortodoxiei). La această credinţă şi numai această credinţă vom adera cu fermitate în aceste vremuri rele în care trăim. Amin“.