Suflete al meu, pentru ce dormi?

Suflete al meu,

Suflete al meu,

Scoala-te, pentru ce dormi?

Sfarsitul se apropie

Si te vei tulbura.

Ci te desteapta

Ca sa se milostiveasca spre tine Hristos-Dumnezeu,

Care pretutindenea este

Si toate le plineste.

Sf. Ioan Scararul despre POMENIREA MORTII ca paine a sufletului

• Aducerea-aminte de moarte este o moarte de fiecare zi. Aducerea-aminte de moarte e un suspin de fiecare ceas.
• Frica de moarte este o insusire a firii intrata in ea prin neascultare. Iar tremurarea de moarte este semnul pacatelor nepocaite.
• Hristos are frica de moarte, dar nu tremura, ca sa arate limpede insusirile celor doua firi.
• Precum painea e cea mai de trebuinta dintre toate mancarile, asa aducerea-aminte de moarte e cea mai de trebuinta dintre toate lucrarile (de curatire de patimi).

• Celor aflatori in mijlocul (obstii), aducerea-aminte de moarte le pricinuieste osteneli, impliniri de ascultari, necinstiri. Celor din afara de zgomote, le pricinuieste lepadarea grijilor, rugaciunea neincetata si pazirea mintii. Acestora pomenirea mortii le este si maica, si fiica. [1]
• Precum cositorul se deosebeste de argint chiar daca la vedere se aseamana, asa precum cei ce au darul deosebirii frica fireasca de moarte se deosebeste in chip vadit de cea protivnica firii.
• Semnul adevarat al celor ce-si aduc aminte de moarte intru simtirea inimii este despatimirea de bunavoie de toata zidirea si parasirea desavarsita a voii lor. Cel ce o asteapta pe aceasta in fiecare zi e om cercat. Cel ce o doreste in fiecare ceas e sfant.
• Nu toata poftirea mortii e buna. Caci sunt unii care, gresind neincetat din forta deprinderii, o doresc pe aceasta cu smerenie. Si sunt, iarasi, altii care nu vor sa se pocaiasca, si acestia o cer cu deznadejde. Si sunt altii care nu au frica de moarte, deoarece se socotesc pe ei nepatimasi din mandrie. In sfarsit, sunt unii care cer plecarea lor de aici prin lucrarea Duhului Sfant.
• Unii dintre binecredinciosi se intreaba cu nedumerire: Pentru ce, daca pomenirea mortii ne face atata bine, Domnul ne-a ascuns cunoasterea ei de mai inainte? Ei nu stiu ca Dumnezeu ne lucreaza prin aceasta in chip minunat mantuirea noastra. Caci nimenea, daca ar cunoaste mai dinainte moartea sa, nu ar veni indata la botez sau la viata calugareasca, ci si-ar petrece toate zilele in fara delegi si s-ar napusti spre botez si spre pocainta numai in ceasul iesirii. Dar dobandind calitatea pacatului din obisnuinta indelungata cu el, ar ramane cu totul neandreptat. [2]
• Cel ce voieste sa tina pururea in sine pomenirea mortii si a judecatii lui Dumnezeu, dar s-a predat pe sine grijilor si imprastierilor lumesti, este asemenea celui ce inoata, dar voieste sa-si ciocneasca palmele.
• Lipsa de durere a inimii invartoseaza mintea. [3] Iar multimea bucatelor usuca izvoarele. [4] Setea si privegherea aduc zdrobirea inimii. Iar din inima zdrobita tasnesc apele(lacrimile) [5]
• Cele spuse sunt aspre celor lacomi de mancare si de necrezut celor trandavi. Dar barbatul faptuitor le va cerca prin ravna lui. Si cel ce le-a cunoscut prin cercare va zambi gandindu-se la ele. Dar cel ce cauta inca sa le cunoasca e mai trist. [6]
• Precum parintii spun ca iubirea desavarsita nu poate cadea, asa spun eu ca simtirea desavarsita a mortii este lipsita de frica.
• Multe sunt lucrarile mintii faptuitoare. Amintesc dintru acestea: gandul la dragostea lui Dumnezeu, pomenirea lui Dumnezeu, aducerea-aminte de Imparatia cerurilor, aducerea-aminte de ravna mucenicilor, aducerea-aminte de Dumnezeu care e de fata, potrivit cu cel ce a spus: “Vazut-am inaintea mea pe Domnul“(Ps. XV,8), aducerea-aminte de Sfintele Puteri intelegatoare, aducerea-aminte de moarte, de raspuns, de hotarare, de pedepsire. Incepem cu cele mai mari si sfarsim cu cele care nu trebuie uitate.
• Nu voi tacea sa-ti fac cunoscuta si povestirea despre Isihie Horevitul [7] Acesta petrecea totdeauna intr-o totala lenevire, neavand nicio grija de sufletul sau. Imbolnavindu-se odata cu trupul pana la marginea vietii, incat parea ca peste un ceas va muri, dar venindu-si iarasi in fire, ne ruga pe toti sa plecam indata. Zidind apoi usa chiliei, a ramas inauntru doisprezece ani fara sa mai iasa vreodata la vreo vorba cu cineva. Nu mai gusta nimic altceva decat paine cu apa. Sedea numai acolo, cu mintea atintita (in extaz) la cele ce le vazuse in aceasta iesire (in extaz). Era atat de adunat cu mintea in sine, ca nu si-a mai schimbat niciodata acest fel de vietuire, fiind pururea iesit din sine si varsand lacrimi fierbinti, in tacere. [8] Dar cand era sa se savarseasca, deschizand usa am intrat inauntru. Si rugandu-l mult, numai atata am auzit de la el: “Iertati-ma! Nimenea, de va avea pomenirea mortii, nu va putea sa pacatuiasca vreodata“. Iar noi ne-am minunat vazand pe cel ce odinioara atat de nepasator preschimbat atat de repede, cu o schimbare si prefacere fericita. Si inmormantandu-l cu cuviosie in cimitirul apropiat al castrului, dupa un numar de zile cautand sfintele lui ramasite, nu le-am aflat. Domnul a incredintat si in felul acesta despre pocainta lui plina de grija si vrednica de lauda pe toti cei ce voiesc sa se indrepte dupa o lenevire indelungata.
• Sa ne incredintam ca pe langa toate bunatatile, si aceasta este un dar al lui Dumnezeu. [9] Pentru ca altfel cum se explica faptul ca chiar venind la morminte, unii raman fara lacrimi si invartosati, dar, pe de alta parte, chiar aflandu-ne departe de aceasta vedere, de multe ori suntem strapunsi la inima? [10]
• Cel ce a murit tuturor si-a adus aminte de moarte. [11] Dar cel ce e inca legat de ele nu inceteaza de a lucra el insusi impotriva sa.
• Nu voi sa incredintezi pe toti despre iubirea ta fata de ei. Ci cere lui Dumnezeu sa le-o arate El insusi aceasta, in chip negrait. Iar de nu, nu-ti va ajunge timpul si pentru legaturi (pentru relatii) si pentru strapungere. [12]
• Nu te amagi, lucratorule fara minte, ca poti sa inlocuiesti timpul (pierdut) cu alt timp. Caci nu va ajunge ziua sa implinesti datoria ei fata de Stapanul. [13]
• Nu e cu putinta, zice cineva, nu e cu putinta a strabate ziua de fata cu buna credinciosie, de nu va fi socotita ca cea din urma a intregii vieti. [14] E de mirare cu adevarat cum au rostit acest cuvant elinii. Caci socotesc si ei ca e propriu filozofiei sa cugete la moarte.

Aceasta a fost a sasea treapta. Cel ca s-a suit pe ea nu va pacatui niciodata, daca e adevarat ce s-a spus: “Adu-ti aminte de cele de pe urma ale tale si in veac nu vei pacatui” (In. VII, 38).

________________________________________________________

[1] “Gandul la moarte, zice, pe cei de sub ascultare ii face iubitori de osteneli si-i ajuta sa aiba placere de necinstire; pe cei din linistire ii face fara griji si sa se ocupe pururea numai cu rugaciunea.” Alta: “Celor din mijlocul lumii, care vietuiesc in nepasare, si nu dupa Dumnezeu, gandul la moarte le pricinuieste dureri sau osteneli zadarnice, indeletniciri sau cuvinte nefolositoare si flecareli prostesti, dulceata necinstirii, indulcirea cu necinstirile; iar cele din afara zgomotelor, lepadarea grijilor, rugaciunea si pazirea mintii, caci lucrarea acestora e pazirea poruncilor lui Hristos si intoarcerea la El“. Celor ce vietuiesc in lume fara sa schimbe viata, gandul la moarte le da sentimentul ca ostenelile si convorbirile lor sunt zadarnice, ca necinstirile de care au parte sunt adevarate necinstiri. Dimpotriva, celor ce-si schimba viata ostenelile le sunt dulci, iar necinstirile nu le sunt necistiri. Scararul foloseste foarte des paradoxul care rezulta din optica diferita cu care e privita viata: fie ca satisfacandu-se cu cele trecatoare si lumesti, fie cautand cele vesnice si duhovnicesti. Exista astfel o cinstire necinstita pentru cel ce o aduce si pentru cel ce o primeste, cand e adusa din linguseala celui ce o cauta pentru slava desarta; si o necinstire cinstitoare cand, de exemplu, e adusa de cel lipsit de viclesug, celui bun pana la naivitate. La fel exista o placere neplacuta trupului, care e o placere a sufletului.

[2] “Primind calitatea pacatului“. Fiinta intreaga a omului dobandeste prin felul sau de viata o anumita calitate, un anumit miros, bun sau rau. Pacatul sau binele nu sta intr-un colt al fiintei noastre, ci asa cum o picatura de petrol da apei intregi dintr-un vas ceva din calitatea ei, asa si pacatul sau binele modifica intr-un sens sau altul intreaga fire a noastra. Iar calitatea curata sau imbunatatita a firii are un caracter dinamic. Ea indeamna pe om la bine sau la rau si le face cu usurinta pe acestea. Efortul de a readuce la calitatea buna firea inrautatita trebuie sa lupte cu pornirea ei de a savarsi raul. (…)

[3] Inima care nu e indurerata de pacate face si mintea invartosata, adica ia omului sensibilitatea intelegerii starii sale. Cunoasterea de sine a omului e deci o chestie de simtire. Un om nesimtit nu se poate cunoaste cu adevarat. Scolia din P.G., accentuand legatura intima dintre minte si inima, prezinta urmarile ce le are pacatul pentru minte si inima in mod alternativ, ca fiind aceleasi:”Uitarea poruncilor dumnezeiesti si abaterea vointei libere fac inima invartosata si mintea neandurerata; sau invers: mintea invartosata si inima neandurerata“.

[4] Multimea bucatelor usuca izvoarele lacrimilor, adica simtirea inimii si a mintii. Bautura multa luata din exterior usuca izvoarele dinauntru ale lacrimilor. Cine bea mult nu mai poate plange.

[5] Nu se va teme adica de imputinarea bucatelor, de sete, de durerea inimii etc.

[6] “Cele grele celorlalti le sunt, celor ce le deprind de bunavoie, pricini de bucurie si de veselie. Castigand prin cercare o usurinta fata de ele, ajung si la sporirea in desavarsire. Dar cei inca nedesavarsiti se indeletnicesc cu ele, cu osteneala, daca se indeletnicesc peste tot“. (…)

[7] Vietuitor pe Horeb, loc de pustnici la poalele muntelui Sinai; Thola, localitate pe Horeb.

[8] Era, pe de o parte, cu mintea adunata in sine, pe de alta, iesit din mintea sa. Numai cel adunat in sine vede dincolo de sine (si, se intelege, dincolo de lume), adica se afla in extaz. Minunea celor de dincolo de mine se vede numai prin mintea adunata in ea insasi, pentru ca prin ea sunt transparente si pentru ca infinitatea lor seamana cu indefinitul mintii si in legatura cu el. (…)

[9] Adica si pomenirea mortii cu simtirea inimii si deci cu lacrimi este un dar al lui Dumnezeu. Si este un dar al lui Dumnezeu si faptul de a ni se deschide perspectiva infinitatii prin gandul la moarte, care ii deschide spiritului orizontul vesnic si infinit, potrivit lui.

[10] Suntem strapunsi la inima si plangem, pentru ca s-a strapuns in fata noastra zidul care ne inchidea in infinitatea aparenta si monotona a alipirii patimase la lume.

[11] Cei ce au descoperit lipsa de atractie si falsa plinatate a tuturor celor din lume au descoperit infinitatea ce-i asteapta dupa despartirea de ele prin moarte.

[12] “A adeveri prin cuvinte iubirea fata de toti e lucru greu si de respins. A o adeveri prin fapte e lesne si mai usor celui ce se sarguieste sa faptuiasca virtutea. Si asculta cum: A venit cineva sa ma injure sau sa ma si bata. Daca ii spun ca desi as putea sa ma apar nu ma apar, ci dimpotriva, cad in genunchi, il rog, il sarut, ii daruiesc cele ce pot, e vadit tuturor ca fac acestea din dragoste. Iar aceasta am facut-o prin fapte. Caci cum s-ar face prin cuvinte? Caci daca rugandu-ma tuturor le voi spune ca-i iubesc, voi aparea lingusitor si ca unul ce caut sa plac oamenilor, ca unul ce se indeletniceste cu o virtute prefacuta si ca unul ce vanez prin aceasta slava desarta. Deci parintele ne indeamna sa nu ne silim sa nu aratam iubirea prin cuvinte, ci prin fapte, iar iubirea fata de Dumnezeu, prin amandoua, si mai mult prin cuvinte. Caci semnul iubirii fata de El este rugaciunea neancetata. Astfel vom infaptui amadoua virtutile. Caci daca te sarguiesti sa implinesti iubirea fata de oameni numai prin cuvinte, nu ti-ar ajunge nici tot timpul vietii pentru legaturi si umilinta“.

[13] Suprema valorificare a timpului e conditionata de intelegerea fiecarei zile ca stand la usa vietii de dincolo, a eshatologicului. Carpe diem (foloseste intens ziua), dar nu in sensul lui Horatiu, ca fiind ultima ce ne poate aduce o placere trecatoare, ci ca fiind ultima ce ne poate asigura viata eterna. Deci cu mai multa intensitate foloseste crestinul fiecare clipa.

[14] Timpul e un dar al lui Dumnezeu, dar si o datorie de a-l umple cu fapte date Domnului, cu sarguinta de a ne desavarsi. Nu trebuie sa pierdem nicio clipa. Chiar daca-l folosim intreg, nu ne ajunge sa implinim toata datoria ce ne e data odata cu el. E o puternica afirmare a valorii timpului, contrar lui Origen. Gandul continuu la moarte nu inseamna nefolosirea timpului, ci dimpotriva, buna lui folosire intensa.

Din: “FILOCALIA”, vol IX, traducere de parintele Dumitru Staniloae