CEA MAI TRAGICA NOAPTE DIN ISTORIA LUMII

Parintele Sofronie Saharov despre rugaciunea Mantuitorului din Ghetsimani din noaptea “cea mai tragica din istorie“:

“Rugaciunea lui Hristos din Gradina Ghetsimani e cea mai nobila dintre toate rugaciunile prin taria si puterea ei de a ispasi pentru pacatele lumii. Adusa Dumnezeului Vesnic, Care este Tatal, in duhul dragostei dumnezeiesti, ea continua sa straluceasca cu o lumina ce nu poate fi stinsa, atragand pe veci sufletele ce s-au asemanat cu Dumnezeu.

Hristos a inclus intregul neam omenesc in aceasta rugaciune, de la Adam cel dintai pana la cel din urma om ce se va naste din femeie. Ne lipseste cunoasterea existentiala a unei atare iubiri si, astfel, sensul este permanent ascuns pentru noi. Biruitoare in vesnicie, dragostea lui Hristos implica in planul pamantesc o suferinta extrema. Nimeni nu a cunoscut vreodata o asemenea suferinta ca cea indurata de Hristos. El S-a pogorat pana la iad, in cel mai chinuitor iad dintre toate, in iadul iubirii. Acesta e un taram al existentei ce poate fi sesizat numai prin dragoste duhovniceasca – patrunderea noastra in aceasta taina atarna de masura iubirii ce ne-a fost dat sa o cunoastem de Sus. E vital sa fi experiat, fie si numai o data, focul ceresc pe care Hristos l-a adus cu El; sa cunoastem cu intreaga noastra fiinta ce inseamna a fi, chiar si numai in mica masura, asemenea lui Hristos.

“Si-n lupta [agonie] cu moartea fiind, cu mai mare staruinta Se ruga. Si sudoarea Lui s-a facut ca niste picaturi de sange ce cadeau pe pamant“ (Luca 22, 44).

Cei ce nu cunosc o astfel de iubire si nu au dorinta de a o cunoaste, sa se abtina de la a formula opinii cu privire la Hristos. Nimeni sa nu se avante in nebunia sa sa defaime aratarea intre noi a lui Hristos, Imparatul cel Nemuritor, ca nu cumva la sfarsit amarnica rusine sa-l sileasca sa strige “muntilor si stancilor: Cadeti peste noi si ascundeti-ne de fata Celui Ce sade pe tron si de mania Mielului” (Apocalipsa 6, 16). Desi accentul nu sta pe suferinta fizica a lui Hristos rastignit pe cruce, durerea trupeasca face ca agonia din Ghetimani sa fie totala in orice privinta. Cunoastem din experienta ca sufletul poate fi ranit mult mai infricosator decat trupul. Si daca asa se intampla cu sufletul in dimensiunea lui pamanteasca, ce va fi atunci cu sufletul ca duh ce aspira spre vesnicie?

Pentru a cunoaste, chiar si numai „prin oglinda, ca-n ghicitura“ (cf. I Corinteni 13, 12), felul in care S-a chinuit Hristos Insusi pentru a preface natura noastra fizica in rugaciune care sa reflecte fie si macar in chip palid rugaciunea Sa din Ghetsimani in cea mai tragica noapte din istoria lumii, trebuie sa acceptam stramtorarea. Adversitatea deschide inima suferintei din intreaga lume. (…)

Suferinta lui Hristos e cu neputinta de zugravit. In orice caz, nimeni nu o intelege. Asa cum copiii nu-si dau seama de sacrificiile pe care parintii si invatatorii lor le fac pentru a-i creste si a trece asupra lor experienta castigata cu greu de-a lungul unei vieti intregi, tot asa indeobste oamenii nu L-au inteles pe Hristos – si chiar si cei ce au facut o exceptie de la aceasta regula L-au inteles numai in parte. Astfel, Cuvantul lui Hristos care cheama la o schimbare radicala a intregii noastre vieti, a venit ca o rana cruda. Cand Hristos a vazut chinul nostru a suferit mai mult decat oricare dintre noi. Si a purtat aceasta cruce in toti anii activitatii Sale in lume.

Golgota a fost numai ultimul act, punctul culminant, care a unit totul: suferinta mentala a unei morti infame, rasul salbatic si razbunator al celor pe care i-a ofensat, suferinta fizica a rastignirii, mahnirea Duhului Sau pentru ca oamenii au dispretuit vestea iubirii Tatalui. A fost osandit din toate partile: de catre Imperiul Roman in zelul acestuia pentru legalitate si ordine; de Biserica Vechiului Testament intemeiata pe Legea lui Moise, primita pe Muntele Sinai; de multimea care primise atat de mult bine din mainile sale. Ucenicii s-au risipit, Hristos a fost lasat singur, condamnat si pe cale de a pogori la cei ce sedeau in intunericul iadului. (…)

Atunci cand, dupa cum spuneam, i se da chiar si numai o umbra de asemanare cu rugaciunea din Ghetsimani, omul transcende marginile propriei sale individualitati si intra intr-o noua forma de existenta, existenta personala intru asemanarea lui Hristos. Participand la suferintele iubirii Sale dumnezeiesti, si noi putem experia in duhul ceva din moartea si puterea invierii Lui.

“Ca daca una cu El ne-am facut prin asemanarea mortii Lui (adica in adanca rugaciune pentru lume si mistuitoare dorinta pentru mantuirea tuturor) – atunci una vom fi si prin aceea a invierii Lui” (Romani 6, 5).

Cand ni s-a dat de Sus sa intram in aceasta noua sfera a existentei, ajungem la “sfarsitul veacurilor” (I Corinteni 10, 11) si trecem in lumina Vesniciei Divine.

Si orice om caruia Dumnezeu i-a acordat rarul si infricosatorul privilegiu de a cunoaste fie si intr-o masura cat de redusa agonia rugaciunii lui Hristos din gradina Ghetsimani, va da incetul cu incetul si chinuitor peste o constiinta convingatoare a invierii propriului sau suflet si peste o simtire a biruintei de netagaduit si definitive a lui Hristos. El va cunoaste ca

“Hristos, odata inviat din morti, nu mai moare; asupra-I moartea nu mai are stapanire” (Romani 6, 9).

Si inauntru, duhul sau ii va sopti: Domnul meu si Dumnezeul meu… Prin harul iubirii Tale care covarseste toata mintea, am trecut si eu, Hristoase, de la moarte la viata…”.

(din: Arhimandritul Sofronie, “Rugaciunea, experienta vietii vesnice“, editura Deisis, Sibiu, 1998)