Parintele Savatie Bastovoi: DE CE S-A SPERIAT HRISTOS?

24-04-2008 Sublinieri

“Zilele trecute, în timp ce beam ceai, verisoara mea, femeie în toata firea, a început a plînge, zicînd ca vrea sa-mi puna o întrebare pe care nu a mai pus-o nimanui. În sfîrsit, dupa ce s-a scuzat de multe ori: „ca este o hula”, „ca îi este rusine ca are astfel de gînduri” si-a luat inima în dinti si a vorbit. „De ce – zice ea plîngînd -, Iisus s-a speriat în gradina? El era de la Dumnezeu, El stia toate – stia ca va muri, ca va învia, stia ca prin jertfa Lui El va aduce atîta bine omenirii! De ce, dar, s-a temut? Orice om, daca ar sti dinainte ca el va învia, ar accepta cu bucurie sa moara pentru semenii sai. De ce tocmai El s-a temut?”

Nu stiu în ce masura crestinii de azi sînt obsedati de moartea lui Hristos, dar mie mi se pare ca moartea Lui stîrneste mai multe neîntelegeri decît învierea. Daca toate denominatiunile crestine, inclusiv sectele, sînt de acord în ceea ce priveste învierea Lui, în ceea ce priveste moartea multi se contrazic. De exemplu, iehovistii au hotarît ca, de vreme ce Iisus s-a speriat în gradina si a murit pe cruce, înseamna ca El nu este Dumnezeu. Monofizitii au cazut în extrema cealalta, zicînd ca, de vreme ce Iisus este Dumnezeu, înseamna ca El nu a murit, caci Dumnezeu nu moare.

Adevarul este ca Iisus a murit în firea Sa omeneasca, ramînînd nestramutat în firea Sa dumnezeiasca. Dar ce este cu spaima lui Iisus din gradina? Marturisesc ca si eu am avut aceleasi framîntari ca si verisoara mea. „Ce mare lucru a facut Hristos? Stia dinainte ca va învia, era Dumnezeu, iar noi petrecem în iadul incertitudinii pîna la sfîrsitul zilelor noastre”. Gîndeam ca daca as avea certitudinea învierii mele, astazi as muri si nu mi-ar parea rau de nimic. Nu stiu în ce masura aceste gînduri vin si celorlalti oameni, poate ca ele sînt o urmare fireasca a educatiei comuniste cu pionieri care îsi puneau atît de usor sufletul pentru patrie. E adevarat ca pentru a merge la moarte cu seninatate trebuie sa fii sau convins de învierea ta, sau sa fii un ateu desavîrsit.

Hristos stia ca va învia si, totusi, S-a temut. Da, Hristos s-a temut într-adevar în gradina, atunci cînd S-a rugat Tatalui ca, de este cu putinta, sa se îndeparteze paharul acesta de la Dînsul. Ucenicii au vazut aceasta frica a lui Iisus, au vazut-o si au adormit. Se pare ca în clipele acelea de parasire pe care le traia Iisus, ucenicii au fost parasiti si ei de orice putere, de aceea au si adormit, chiar daca Hristos a iesit de trei ori la ei îndemnîndu-i sa privegheze cu El macar un ceas. Aceasta arata atît de bine ca ucenicii îsi aveau toata puterea si credinta lor de la Hristos, iar atunci cînd El a slabit, cînd s-a întristat de moarte în gradina, ucenicii au slabit si ei si, pierzîndu-si credinta, au adormit.

În Imnele Sfîntului Efrem Sirul gasim un minunat pasaj despre spaima lui Hristos din Gradina Ghetimani. Sfîntul Efrem crede ca spaima aceasta a fost adevarata si a fost profunda, mai profunda decît putem gîndi noi, si nu întîmplator ucenicii au fost martorii ei. Hristos si-a descoperit înaintea ucenicilor spaima Sa omeneasca în fata mortii ca ucenicii, atunci cînd vor ajunge sa fie dati în mîinile calailor lor, simtind aceasta spaima, sa-si aminteasca de spaima Învatatorului lor, ca e fireasca, si sa nu dea înapoi, asa cum nici El nu a dat, desi, zice Sfîntul Efrem, ar fi vrut. Mai era nevoie de aceasta spaima pentru ca moartea sa îndrazneasca sa-si înghita Stapînul. Aceasta frica a încurajat moartea care, „ca o sluga la porunca, s-a apropiat“, cum cîntam la Utrenia Învierii (Gl. 6) si L-a înghitit pe Datatorul de viata, ca dupa trei zile sa-L vomite, zice Sf. Efrem.

Hristos a fost primul om care a iesit singur în fata mortii. Doar El, dintre oameni, a fost parasit cu desavîrsire, astfel ca a strigat pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit!?” A fost nevoie ca omul Iisus sa cunoasca parasirea lui Dumnezeu – singura pricina a mortii, pentru ca altfel El nu ar fi putut muri. Astazi noi nu putem întelege spaima Lui, caci Hristos a zdrobit puterea mortii si moartea pe care o avem noi azi, daca ma pot exprima astfel, nu mai este moartea cu care a murit Iisus. Noi sîntem curajosi în fata mortii deoarece nimeni din noi nu moare singur, deoarece Hristos a luat în Sine toata spaima si durerea mortii. Si aceasta o vedem foarte bine din cazul lui Petru. În zilele patimii lui Hristos, cînd a fost întrebat daca Îl cunoaste pe Iisus, ca a fost vazut cu El, ca graiul îl vadeste, Petru s-a lepadat de trei ori de Învatatorul sau pentru ca se temea de moarte. Dar acelasi Petru, care s-a speriat de o baba în zilele patimii, le-a vorbit cu îndrazneala ostasilor romani care îl rastigneau, rugîndu-i sa-l rastigneasca cu capul în jos, ca nu este vrednic sa moara în acelasi fel ca si Învatatorul Sau. Moartea lui Hristos ne-a adus curajul în fata mortii, dar pîna atunci acest curaj era cu neputinta. Iata de ce Hristos S-a temut, iar noi nu. Pentru ca noi murim cu Hristos, iar Hristos a murit singur, parasit de oameni si de Dumnezeu. Paradoxul mortii lui Hristos este surprins în rugaciunea pe care o rosteste preotul la sfîrsitul proscomidiei: „În mormînt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tîlharul si pe Scaun împreuna cu Tatal si cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplîndu-le, Cela ce esti necuprins“. De altfel, aceasta este starea omului nou, omului rascumparat, omului întreg, ca, în Hristos, sa înteleaga aceste cuvinte si sa le traiasca, pe cît se poate, în toata durerea si în toata bucuria lor”. (sursa online)

Cititi si:


Categorii

1. Slider, Gradina Ghetsimani, Joia Mare, Parintele Savatie Bastovoi, Saptamana Mare, Talcuiri ale textelor scripturistice, Triodul si Postul cel Mare

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

22 Commentarii la “Parintele Savatie Bastovoi: DE CE S-A SPERIAT HRISTOS?

  1. Pingback: Razboi intru Cuvant » CEA MAI TRAGICA NOAPTE DIN ISTORIA LUMII
  2. Pingback: Razboi intru Cuvant » Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?
  3. Pingback: Război întru Cuvânt » A SOSIT CEASUL! (Sfanta si Marea Joi: “La Spalarea Cinei…”)
  4. Moartea in sine ca fenomen a aparut in existenta omului numai ca urmare a desprinderii (partiale) de Dumnezeu – sursa vietii. HRISTOS ca Fiu al lui Dumnezeu urma sa treaca prin aceasta experienta a despartirii de Dumnezeu, fiind El Insusi Dumnezeu. De asemenea, El trecea prin moarte cu maximul de sensibilitate si luciditate pe care ti le dau lipsa totala de pacat. (HRISTOS se naste fara de pacat, nu acumuleaza in viata Sa nici un pacat fiindu-I de fapt imposibila pacatuirea deoarece orice dorinta a firii Sale umane, care ar fi putut fi contrare lui Dumnezeu, nu putea trece in act decit cu consimtamintul Subiectului – Care era Insusi Fiul lui Dumnezeu). Hristos traieste plenar, profund, la toata amploarea si tragedia sa moartea ca pierdere a omului a comuniunii depline cu Dumnezeu, ceea ce nici un om, niciodata nu poate sa traiasca, fiindu-i ontologic imposibil. Desi moartea Lui se refera la fire Sa umana, aceasa este prinsa in Ipostasul Lui de Fiu, Care urma sa treaca prin haul despartirii de Dumnezeu- Sfanta Treime, ceea ce ar putea sa insemne si o sfisiere prin propria Persoana sau natura divino-umana. Nu putem sti niciodata ce a insemnat pentru HRISTOS trecerea prin moarte, pentru ca noi sintem numai oameni. HRISTOS nu Se temea de moarte ca durere, ci ca despartire de Dumnezeu, fiind El Insusi Dumnezeu. Moartea Lui este diferita de moartea noastra.Pentru noi, moartea este o lege a firii (a firii cazute, caci in ordinea firii celei dintai era de neconceput), este o izbavire de nedeplinatatea unei vieti traite in instrainare de Dumnezeu, este o odihna de zbuciumul unei viati improprii. Moartea Lui HRISTOS este o maxima desertare de Sine, nu metaforica ci fiintiala, si aceasta desertare traita la maxima simtire si intelegere, deci la maxima durere. El traieste real parasirea de Dumnezeu pe Cruce, caci traieste in El Insusi asumarea urmarilor pacatului omului, adica parasirea de Dumnezeu, si durerea sfisietoare nu este chinul rastignirii (desi nici acesta nu este deloc usor), ci tragedia teribila incare a cazut intregul biet neam omenesc – pierderea comuniunii depline cu Parintele sau iubitor si intrarea intr-o noua si nefericita comuniune, cu demonul, de fapt intr-un prizonierat. HRISTOS plinge omul, pe care il preia in Insusi Ipostasul Lui, pentru marea sa pirdere, pe care el insusi nu mai este capabil s-o plinga, s-o evalueze.
    Deci moartea Lui nu este ca moartea noastra (noi avem multime de eroi cere au murit bucurosi pentru o cauza nobila si nici macar nu si-au pus problema martirajului sau a sfintirii), ci moartea Lui este refacerea in sens invers a parcursului caderii lui Adam, este trecerea voita prin infernul in care era captiv omul, pentru ca tocmai de acolo sa-l ridice.Toata furia demonica era dezlantuita asupra Lui, toata insingurarea omului era traita de El, si tocmai din aceasta stare El a rostit : Parinte, in mainile Tale incredintez Duhul Meu. Din aceasta parasire Se incredinteaza total Lui Dumnezeu, si aceasta este invierea – refacerea totala a comuniunii cu Dumnezeu. Invierea nu este o tehnica, o invatatura esoterica, ea este pur si simplu imposibila firii umane cazute.INVIEREA ESTE ACT DE COMUNIUNE CU DUMNEZEU.

  5. Pingback: Paul Evdokimov – Iubirea nebună a lui Dumnezeu (recenzie) « regăsirea frumosului pierdut…
  6. TAINA CRUCII! Este o teribila taina, cu adevarat! Nu se poate explica si intelege cu mintea omeneasca si este normal sa fie asa, pentru ca, altfel, nu ar mai fi taina. Indraznesc sa spun ca in Gradina Ghetsimani, Domnul nu s-a inspaimantat atat de moarte sau de rastignire, care erau doar o parte a ceea ce avea sa patimeasca, cat de greutatea si spurcaciunea inimaginabila a “paharului” pe care tocmai urma sa-l bea pana la fund. Vorbim cu atata usurinta despre “ridicarea pacatului lumii” dar nu intelegem in ce consta acest lucru. In mintea noastra sunt vagi reprezentari ale acestui lucru care ne trimit pe piste false. Cei induhovniciti ca proorocul Isaia au vazut cu ochii lor duhovnicesti aceste lucruri, intr-o oarecare masura, si s-au cutremurat, iar noi cei neduhovnicesti nu intelegem deplin nici macar cuvintele lor si nici nu avem cum! Sa incercam sa ne imaginam noi pacatosii, care n-am purtat “greutatea si zaduful zilei”, care simtim doar greutatea pacatelor noastre si pe aceea doar partial, pentru ca n-o ducem singuri, ce inseamna sa ridici pacatele INTREGII LUMI!, de la inceputuri si pana la sfarsitul ei, in toata grozavia si uraciunea lor, cu tot ce inseamna greutatea lor, fizica, psihica si duhovniceasca! Putem? Doar vag si intr-o oarecare masura, caci ceea ce ne lipseste este tocmai masura duhovniceasca. Ei bine, Domnul nu numai ca urma sa faca asta, dar a trait si greutatea faptului ca stia dinainte ce inseamna acest lucru in toate dimensiunile lui, ca un Dumnezeu ce era. De aceea, ca om, in fata aceste grozavii, rugandu-se cu sudoare de sange, a cerut sa se ridice de la El paharul acesta, daca este cu putinta. Noi vorbim de Cruce dar nu intelegem toate dimensiunile ei. Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii si Crucea lui sunt pentru noi niste notiuni, cu care ne-am obisnuit sa “operam” intr-un limbaj duhovnicesc, insa fara prea multa intelegere si prea mare ecou in inimile noastre. Ele continua sa fie Taine prea mari pentru noi, nestiutorii, pe care nu le putem cuprinde. Mantuitorul este pe cruce si va fi, in chip nevazut, pana la sfarsitul veacurilor, iar noi, vai! atatati de diavol, mai lovim si-l mai scuipam inca cu pacatele noastre, nesimtitii intru impietrire sau impietritii intru nesimtire.
    Dumnezeu sa ne ierte!

  7. Am scris in comentariul meu anterior: “Sa incercam sa ne imaginam noi pacatosii…ce inseamna sa ridici pacatele INTREGII LUMI”, nu este bine spus, ca nu despre imaginatie este vorba si nici nu e indicat sa ne imaginam ceva… Sa incercam sa cuprindem cu mintea noastra…, mai degraba… Ne vom da seama ca nu sta in puterea noastra asa ceva, nu-i asa?

  8. Pingback: Război întru Cuvânt » Parintele Sofronie Saharov: RUGACIUNEA DIN GHETSIMANI. Ce importanta capitala si nestiuta are si ce legatura este cu mine si viata mea duhovniceasca?
  9. Pingback: SFANTA SI MAREA JOI: “La spalarea Cinei…” -
  10. Pingback: PRIVEGHEATI SI VA RUGATI, CA SA NU INTRATI IN ISPITA! -
  11. Pingback: LUPTA LUI IISUS DIN GRADINA GHEȚIMANI: “Intristat este sufletul Meu pana la moarte“. CHINUL SUFLETESC AL DOMNULUI INAINTE DE PATIMA SA si marea lectie pentru noi: RUGACIUNEA e indispensabila cand avem de luat hotarari! -
  12. Cred ca taina cutremurarii Mantuitorului in Gradina Ghetsimani transcede simpla teama a omului in fata mortii. Mantuitorul s-a temut de moarte in firea Sa omeneasca, ca sa arate slabiciunea omeneasca in fata certitudinii mortii. Firea Sa omeaneasca a spus “de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”. Dar apoi firea Sa dumnezeiasca a raspuns imediat acoperind frica firii omenesti spunand “fie Mie dupa voia Ta”.
    Aceasta taina a dualitatii vointei Mantuitorului in fata mortii confirma (dualitatea firii Sale) de fapt, inca o data, ca El este om adevarat (ca fiu al Omului precum El insusi s-a numit), si ca fiu al lui Dumnezeu (si parte a Sfintei Treimi) precum marturisim in Crez:
    “Cred…Si intru Unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
    Unul-Nascut, Carele din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii.
    Lumina din Lumina,
    Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, iara nu facut;
    Cel de o fiinta cu Tatal, prin Carele toate s-au facut;
    Carele pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire
    S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara,
    Si S-a facut om;
    Si S-a rastignit pentru noi….”
    Precum bine a spus-o parintele Bastovoi: “Adevarul este ca Iisus a murit în firea Sa omeneasca, ramînînd nestramutat în firea Sa dumnezeiasca”.
    Daca Hristos nu s-ar fi nascut ca om adevarat (asa cum de fapt Treimea Dumnezeiasca a hotarat inainte de veci, adica inainte de facere si inainte de caderea lui Adam din Rai, avand “toata vederea inainte”), atunci restaurarea omului nu s-ar fi putut petrece, si nimeni dintre oameni nu s-ar fi putut mantui. Hristos a trebuit sa se nasca ca om, sa moara ca om si sa invieze ca om, ca sa darame portile Iadului, sa scoata de acolo dreptii si protoparintii, si apoi sa invieze si sa descuie Raiul tuturor celor ce il urmeaza, El fiind Calea, Adevarul si Viata. Adica, Calea deschisa chiar de El de mantuire a omului (spusa de El in multe forme cand ne-a indemnat “sa ne luam crucea si sa-I urmam Lui”, sau cand ne-a spus “cel ce vine la Tatal prin Mine vine”…), Adevarul – adica, Cuvantul lui Dumnezeu prin care toate au fost zidite (“Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, iara nu facut;
    Cel de o fiinta cu Tatal, prin Carele toate s-au facut;”), si Viata – adica, El fiind izvorul vietii vesnice, “cel ce va gusta trupul Meu si va bea sangele Meu nu va gusta moartea”, sau “cel ce-si va da viata pentru Mine si pentru Evanghelie, o va castiga, iar cel ce nu (adica aluzie la cei ce se leapada de Hristos in fata greutatilor vietii sau a persecutiei prin moarte), o va pierde”…exemplele sunt presarate peste tot in Evanghelie.
    Precum s-a spus mai sus:
    “Paradoxul mortii lui Hristos este surprins în rugaciunea pe care o rosteste preotul la sfîrsitul proscomidiei: „În mormînt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tîlharul si pe Scaun împreuna cu Tatal si cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplîndu-le, Cela ce esti necuprins“
    Moartea a intrat in om, prin caderea lui Adam, si a fost biruita si zdrobita prin invierea Mantuitorului, care mai este numit si noul Adam; precum cantam la Sf. Slujba a Invierii “Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand, Si celor din mormanturi viata daruindu-le”. Amin.
    Doamne ajuta tuturor, si Hristos a Inviat!

  13. Dan
    ziceti dvs: “apoi firea Sa dumnezeiasca a raspuns imediat acoperind frica firii omenesti spunand “fie Mie dupa voia Ta”.”
    Daca ati citit undeva despre aceasta, eu as dori sa imi spuneti unde. Intreb, pentru ca din ce am citit, am inteles ca tocmai invers stau lucrurile.
    Slava indelungi rabdarii Sale!

  14. @cititor:

    ‘(…)din ce am citit, am inteles ca tocmai invers stau lucrurile.’

    Invers? Adica firea dumnezeiasca L-a indemnat pe Domnul Hristos sa spuna ‘de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta’, iar firea omeneasca este cea care a grait ‘Fie Mie dupa voia Ta!’ ??

    Explicitati un pic, va rog. Suna cam derutant… As fi curioasa sa ascult o alta perspectiva (fara nici o malitiozitate!).

  15. doroteea,
    recunosc, nu m-am exprimat prea clar.
    Am vrut sa spun ca din ceea ce am citit sau am ascultat citindu-se de altii in biserica, eu am inteles ca Iisus Hristos cu firea Sa omeneasca a biruit pe satana. Altfel, nu ni s-ar fi cerut noua sa fim urmatori Lui, fiindu-ne cu neputinta. Spre exemplu, am citit ieri in Acatistul Sfintelor si Mantuitoarelor Patimi: “vazandu-Te pe Tine Ingerul in gradina Ghetsimani, in rugaciuni nevoindu-Te pana la sudoare de sange, stand inaintea Ta, Te intarea, cand Te ingreunau ca o sarcina pacatele noastre.” Nu are nevoie Dumnezeu sa fie intarit de un inger.
    Sincer, si eu astept alta parere, poate eu am inteles gresit.

  16. Aa, ok! Da, sigur, firea omeneasca a biruit, in sensul ca a rabdat pana la capat, asa cred, am citit si gandesc si eu! Dar nu rezulta altceva din mesajul lui Dan, totusi.

    HRISTOS A INVIAT!

  17. Pingback: GHETSIMANI – limanul “cel mai sigur pentru pacatosul zdrobit, pentru cel revoltat de necaz, de povara, de deznadejde, de frica…” | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: FURTUNA INFRICOSATOARE S-A RIDICAT… | Cuvântul Ortodox
  19. Uneori ne pierdem increderea in noi. Se poate ca Dumnezeu in experienta sa de simplu pamantean sa fi avut o secunda senzatia neincrederii in sine. Sunt momente din acestea in viata noastra, urlam de durere , avem impresia unui gol imens apoi cu ajutorul duhului sfant ne ridicam din cadere. Cum sa nu ne inteleaga Dumnezeu cand el insusi a experimentat golul , lacrimile si deznadejdea. Doar sa ne rugam si el ne ajuta sa ne ridicam din infern si sa capatam iarasi incredere in Dumnezeul din noi.

  20. Pingback: PS DAMASCHIN LUCHIAN, cu realism si sensibilitate, despre CREDINȚĂ și NECREDINȚĂ, NĂDEJDE și DEZNĂDEJDE, DRAGOSTE și TRĂDARE: “Dacă Dumnezeu are încredere în mine, hai să dau şi eu încredere semenului meu. ÎN FAȚA UNUI OM DEZNĂDĂ
  21. Pingback: “O, prietenilor! Vedeţi să nu vă despartă de Mine vreo FRICĂ… N-am venit să-Mi slujească cineva Mie, ci SĂ SLUJESC EU. Ci de-mi sunteți PRIETENI, urmați Mie”. DUMNEZEIASCA TAINĂ A IUBIRII MIELULUI JUNGHIAT, a “Ospățulu
  22. Pingback: DENIA DIN SFANTA SI MAREA JOI (video, audio, predici) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate