Parintele Arsenie Muscalu despre FORMAREA DUHOVNICEASCA in vremea noastra (I). CUM INFRUNTAM GANDURILE DE INDOIALA?

“As dori sa-mi incep cuvantul pornind de la o intamplare din viata Sfantului Arsenie cel Mare, pe care cred ca marea majoritate o cunoasteti din Patericul egiptean. Se spune ca odata cineva l-a vazut pe Avva Arsenie vorbind cu un batran egiptean si cerandu-i acestuia sfaturi, intrebandu-l despre gandurile lui (adica isi descoperea gandurile inaintea batranului si-i cerea sa-i lamureasca daca si care sunt bune si care nu). Sa spunem aici ca Avva Arsenie venise la calugarie la o varsta destul de inaintata, fiind unul dintre oamenii invatati ai vremii, dupa ce slujise lui Dumnezeu intr-o viata curata, mai intai ca diacon al Bisericii din Roma si apoi ca dascal si adevarat parinte sufletesc al fiilor imparatului Teodosie cel Mare, Arcadiu si Honoriu. Deci, cunoscandu-l, adica stiind ce a fost mai inainte, cel care l-a vazut vorbind cu acel batran egitean si cerand sfaturi, i-a zis: “Avvo Arsenie, cum atata invatatura latineasca si elineasca avand intrebi pe acest taran pentru gandurile tale?“. Iar el i-a raspuns: “Invatatura latineasca o am eu, cu adevarat, dar alfabetul acestui taran inca nu l-am invatat“.

V-am povestit aceasta intamplare din viata Sfantului Arsenie cel Mare, pentru ca as dori in continuare sa incerc sa va spun cateva cuvinte despre formarea duhovniceasca, despre deprinderea acelui alfabet pe care, cu smerenie, se straduia Avva Arsenie sa-l invete de la batranul egiptean, despre lipsa si necesitatea unei formari duhovnicesti in vremea noastra.

Ce putem sa spunem, in vremea noastra, despre formarea duhovniceasca? Sau, punand altfel intrebarea: Astazi, se mai formeaza oamenii duhovniceste? Copiilor, de atunci de cand primele raze ale intelegerii le lumineaza mintea, de cand incep sa se alcatuiasca in mintea lor, in chip constient, primele ganduri, li se mai ofera in vremea noastra, in primul rand, invatatura Sfintei Evanghelii, ca sa se intipareasca in sufletele lor ca o pecete intr-o masa de ceara calda si moale, usor de modelat? Si de indata ce in inima lor, in chip constient, traiesc primele sentimente, mai are cine sa le impartaseasca simtirea harului divin, a evlaviei si a dragostei dumnezeiesti? Mai cresc astazi copiii si tinerii intr-o atmosfera de evlavie, de rugaciune si de nevointa? Au ei parte de acea atmosfera acasa, in familiile lor, la scoala, in societate? Raspunsul la aceste intrebari nu este deloc greu sa-l dam. Stim bine ce fel de atmosfera, cu foarte putine exceptii, domneste in familii, in scoli, in societate. Nu numai ca nu mai intalnim o atmosfera de pace, de credinta si evlavie, in familii, in scoli, in societate, dar, dupa cum scrie Cuviosul Paisie Aghioritul, duhul lumesc (secularizat, ii zicem noi!) patrunde pustiitor chiar si in viata noastra, a celor care ne numim oameni ai Bisericii, clerici.

Pentru comparatie, ca sa vedeti ce fel de atmosfera domnea in Constantinopol, de exemplu, in timpul Sfantului Ioan Gura de Aur (sfarsitul secolului al IV-lea) atunci cand venea vremea Postului Sfintelor Pasti, iata ce spunea chiar el (Sfantul Ioan) despre aceasta:

“Nicaieri nu mai este astazi tulburare, nici strigat, nici taiere de vite, nici alergaturile bucatarilor. Toate s-au dus, iar orasul nostru seamana cu o femeie cuminte, cu buna cuviinta si inteleapta. Cand ma gandesc la schimbarea grabnica petrecuta astazi si ma duc cu gandul la neoranduiala zilei de ieri, ma mir si ma minunez de puterea postului; ca a intrat in cugetul fiecaruia, i-a schimbat gandul, i-a curatit mintea, nu numai conducatorilor, ci si a supusilor; nu numai a barbatilor ci si a femeilor; nu numai a bogatilor, ci si a saracilor; nu numai a celor ce si-au facut cultura in limba greceasca, ci si a celor barbari. Dar pentru ce vorbesc eu de conducatori si de supusi? Chiar cugetul celui ce poarta pe cap diadema imparateasca arata aceeasi supunere ca si ceilalti“.

O astfel de atmosfera duhovniceasca, fara indoiala, ii insufletea, ii incuraja si ii intarea pe toti: si pe cei mai lenesi, mai sovaielnici, mai slabi si caldicei in credinta. Ca un suvoi, ca un torent care ii tragea si ii purta pe toti spre cele bune, numai sa se lase in voia lui. Ce putem sa spunem noi astazi? Vedem si in zilele noastre un torent, un suvoi, dar el nu-i poarta pe oameni spre Biserica, spre cele duhovnicesti, ci dimpotriva, ii poarta spre lume, spre cele lumesti. Sunt multe piedici, astazi, in calea celor care vor sa duca o viata duhovniceasca.

Cunoasterea rationala

Dar, in seara aceasta, as vrea sa vorbesc mai mult despre faptul ca in zilele noastre, pentru multi dintre noi, insasi formarea noastra ni se face piedica in calea straduintei de a afla si a trai o viata duhovnicesca. Pentru ca noi, marea majoritate, suntem tributari formarii noastre de tip intelectual si felul in care ne-am format ne face, pe nesimtite, sa ne raportam intr-un fel nepotrivit la viata duhovniceasca. Pentru cunoasterea celor duhovnicesti trebuie sa mergem pe o alta cale decat calea cunoasterii de tip intelectual, trebuie sa ne straduim sa ne agonisim cunostinte prin faptuire.

In cunoasterea de tip intelectual, polul in jurul caruia graviteaza totul este omul, mai cu seama prin facultatile lui de ordin rational, prin ratiunea lui. In cele duhovnicesti insa, centrul este Dumnezeu, izvorul vietii si al dragostei, iar omul participa sau traieste viata duhovniceasca, mai cu seama prin inima lui. Cunoasterea de tip intelectual face rationamente, construieste teorii, sisteme articulate de idei intemeiate pe anumite principii fundamentale; pe cand cunoasterea duhovniceasca, avandu-si izvorul in Duhul Sfant, se intemeiaza pe Revelatia dumnezeiasca, pe Descoperirea primita prin credinta, ea (Revelatia) reprezentand pasul pe care Dumnezeu, mai intai, il face catre om, din dragoste. Adancirea in cunoasterea de tip intelectual se face, mai cu seama, prin studiu, prin exersarea si dezvoltarea facultatilor de tip intelectual ale omului, pe cand adancirea in viata duhovniceasca se intemeiaza pe credinta si pe nevointa, in sens larg, impletita cu lucrarea harului divin, se intemeiaza pe curatirea inimii de patimi.

Iata ca punand putin fata in fata cunoasterea de tip intelectual si formarea intelectuala cu viata duhovniceasca si formarea duhovniceasca, am ajuns sa precizam, de-o parte si de alta, niste “centri de greutate”, niste poli in jurul carora graviteaza totul: omul, de o parte si Dumnezeu, de cealalta parte; apoi: mintea si inima; apoi: teorii, rationamente, idei, principii, de o parte si Revelatie si luminarea Duhului Sfant, de cealalta parte; si inca: de o parte studiul si dezvoltarea facultatilor de tip intelectual si de cealalta parte credinta, nevointa, curatirea inimii de patimi, impletite cu lucrarea harului divin.

Sigur ca intre acesti “centri de greutate”, cum i-am numit, nu exista adversitate, nu exista o dezbinare de principiu – dezbinarile le aduc patimile omenesti si mai cu seama mandria – si nici nu este vorba de a desconsidera formarea intelectuala si cunoasterea de tip intelectual, ci de a le intelege limitele si spatiul in care se pot misca si pot opera. Facultatile de tip intelectual sunt si ele daruri ale lui Dumnezeu facute omului. Ceea ce vreau sa spun este ca omul contemporan, de formatie intelectuala, pare a fi dezbinat launtric. Observand lucrul acesta, doctorul Alexis Carrel, laureat al premiului Nobel in medicina, spune ca omul modern si-a cultivat in mod exagerat si isi supra-apreciaza facultatile de ordin rational, atrofiindu-si-le pe cele care tin de inima – intre acestea aflandu-se si credinta – ajungand astfel la o infirmitate sufleteasca. Cumva aceeasi stare de lucruri, aratandu-i si cauza, o descrie si Sfantul Siluan Athonitul, exprimandu-se intr-un fel simplu si clar. El spune ca omul mandru vrea sa cunoasca toate prin mintea lui, dar nu i se da cunoasterea lui Dumnezeu si a celor dumnezeiesti, pentru ca aceasta se da numai in Duhul Sfant si se da numai sufletelor smerite. Revenind la ceea ce am spus, si anume ca omul contemporan pare, in general, a se afla intr-o stare de dezbinare launtrica, sa adaugam ca, dimpotriva, omul lui Dumnezeu, omul duhovnicesc este omul armoniei launtrice desavarsite, este omul care a realizat in sine, cum spune o rugaciune a Bisericii, “impacarea sufletestilor puteri“.

Credinta si ratiune

Un exemplu de dezbinare sufleteasca, launtrica, este ceea ce se petrece in multe suflete care, pe de o parte au credinta, dar, pe de alta parte sunt adesea sfasiate de tot felul de indoieli, care par a fi izvorate din ratiune. Ce se intampla in asemena cazuri? Mai intai, trebuie sa spunem ca credinta nu este ceva care sa tina de domeniul ratiunii. Credinta este un odor scump si sfant al inimii noastre, daruit noua de dragostea lui Dumnezeu si sadit ca un fel de ochi launtric, cu ajutorul caruia putem primi razele de lumina ale adevaratei cunoasteri a lui Dumnezeu, ochi peste care avem deplina stapanire, fiind liberi sa-l inchidem sau sa-l deschidem, dupa cum dorim.

Daca este asa, atunci ratiunea nu are dreptul sa ceara inimii socoteala despre acelea despre care ea a primit incredintare pe o alta cale decat calea cunoasterii rationale. Pascal, pornind de la constatarea ca: “Inima isi are ratiunile sale pe care ratiunea nu le cunoaste“, spune: “Inima il simte pe Dumnezeu si nu ratiunea. Iata ce este credinta: Dumnezeu vadit inimii, nu ratiunii. Credinta este un dar de la Dumnezeu; nu credeti ceea ce se spune ca este un dar al ratiunii“. Si tot Pascal spune ca daca e sa privim lucrurile prin prisma ratiunii, exista destule dovezi despre existenta lui Dumnezeu pentru a face fara cuvant de aparare pe cei care nu cred, dar nu exista suficiente dovezi pentru a convinge deplin pe cei care, totusi, cred. Astfel se vede ca in cei ce cred lucreaza harul, nu ratiunea; iar in cei care nu cred lucreaza rautatea si desfranarea inimii, nu ratiunea.

Ce se intampla, deci, cu cei dezbinati launtric, cu cei inauntrul carora se pare ca ratiunea se lupta cu credinta? Putin mai inainte, vorbind despre inima si credinta, pe de o parte si despre ratiune, pe de alta parte, prin felul cum ne-am exprimat, am sugerat un antagonism. Dar acest fel de a vedea lucrurile nu este adevarat. Antagonismul exista numai in starea cazuta, de dezbinare launtrica in care ne aflam si exprimandu-ne in felul in care am facut-o, am dorit “sa luam partea” credintei, care parca este nedreptatita, “agresata” de “atotputernica ratiune”. Ratiunea sanatoasa, insa, nu se impotriveste credintei; ba chiar, ea poate sa ajunga pana la a recunoaste faptul existentei lui Dumnezeu, desi pe Dumnezeu si cele dumnezeiesti nu le poate cunoaste singura, cum spune Sfantul Siluan, caci sunt mai presus de ea.

Ganduri de indoiala

Ce se intampla atunci? Daca ratiunea sanatoasa nu se impotriveste credintei, ce se intampla atunci cu cei dezbinati launtric?

Mie mi se pare ca diavolul, care intotdeuna ispiteste pe om prin ceea ce are la indemana, in veacul acesta dominat in general de un spirit rationalist, il ispiteste pe om potrivit formarii lui, prin rationalism. Si anume cum face lucrul acesta? Stand ascuns, sa zicem asa, in spatele ratiunii, trimite sagetile gandurilor de indoiala si-i da omului impresia ca aceste ganduri vin din ratiunea lui, pentru ca omul, intrand in panica, sa inceapa sa aduca contra-argumente la gandurile de indoiala si astfel, fara sa-si dea seama sa intre intr-o discutie launtrica cu cel rau, discutie in care cel rau va arunca o plasa de ganduri aupra omului, din care omul nu va iesi fara vatamare.

De unde poate omul sa-si dea seama ca aceste ganduri nu sunt ganduri simple? – adica gandurile de indoiala care ii vin nu sunt ganduri simple, izvorate in chip natural din ratiunea lui, ci sunt gandurile vrajmasului? Cum poate sa-si dea seama de lucrul acesta? Cred ca poate sa-si dea seama din aceea ca gandurile se simt a fi unite cu o energie rea, au o incarcatura rea si de multe ori ataca cu violenta sufletul. Revin intr-un fel obsesiv si aduc sfasiere launtrica si multa tulburare, care este semn al unei prezente straine – lupta insasi este semn al unei prezente straine, al prezentei dracesti.

Ce trebuie sa faca omul atunci? Cred ca omul nu trebuie sa intre in panica si mai ales nu trebuie sa se apuce sa aduca contra-argumente la gandurile de indoiala, adica nu trebuie sa pastreze problema intr-un plan rational, pentru ca nu va avea sanse de reusita acolo – pentru ca lupta cu un dusman mai puternic decat el; ci omul, atunci trebuie sa alerge la Dumnezeu cu rugaciunea, si diavolul cu gandurile lui va fugi. Nu de argumente rationale se sperie diavolul, ci de credinta si de rugaciune“.

(continua cu partea a doua)