“Să nu primeşti nici o învăţătură greşită sub pretextul dragostei!” sau DEMISTIFICAREA ECUMENISMULUI (concluziile Conferintei Inter-ortodoxe de la Tesalonic, 2004)

29-05-2008 Sublinieri

icon_top.jpg

Pentru ca in aceste zile este de fierbinte actualitate tema ecumenismului si a relatiilor ortodocsi-catolici, am dorit sa reamintim si noi macar cateva dintre concluziile Conferintei Inter-ortodoxe de la Tesalonic, tinuta intre zilele 20-24 Septembrie 2004, cu tema: “Ecumenismul: Origini. Aşteptări. Demistificare”. Toate concluziile si lista participantilor semnatari pe pagina Manastirii Dervent. Orice comentarii ale noastre ar fi de prisos. Cam totul este spus aici. Cine voieste sa primeasca si sa creada adevarul, il va recunoaste in constatarile acestui sobor de calugari, preoti, arhierei si teologi cu adevarat ortodocsi:

totisf21.JPG

1. Ecumenismul: o creaţie a papismului şi a protestantismului, care ascunde înstrăinarea de Adevărata Biserică

Ecumenismul s-a născut în sânul Protestantismului la începutului secolului al XX-lea, ca un efort de redobândire a unităţii pentru o lume protestantă împărţită în nenumărate grupări şi ramificaţii. Ecumenismul nu are absolut nici o legătură cu ecumenicitatea şi catolicitatea Bisericii, care este pe deplin păstrată, atât geografic cât şi ecleziologic, în Una, Sfântă, Sobornicească[1] şi Apostolească Biserică, adică Biserica Ortodoxă, care continuă să creadă ceea ce a fost crezut “întotdeauna, pretutindeni şi de către toţi“. Existenţa ereziilor nu neagă nici unitatea, nici ecumenicitatea şi nici catolicitatea Bisericii. Biserica continuă să fie una şi universală. Erezii şi schisme ca “bisericile” “catolice” şi protestante ale Apusului sau cele anti-calcedoniene ale Răsăritului nu sunt bisericile locale autentice şi legitime ale acelor ţinuturi; aceste biserici redobândesc unitatea şi catolicitatea, devin adevărate biserici, doar atunci când sunt reintegrate în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe Soborniceşti, care nu este doar adevărata Biserică, ci şi singura Biserică. Prin urmare, de la bunul lui început şi până în ziua de astăzi, aşa-numitul “Conciliu Mondial al Bisericilor”, ca vehicul (purtător) al ecumenismului protestant, este, într-un adevărat sens ecleziologic, un “Conciliu Mondial al ereziilor şi schismelor”.

Papismul s-a îndepărtat de unitatea şi catolicitatea Bisericii la începutului celui de-al doilea mileniu prin schisma din 1054 şi îmbrăţişarea unor erezii precum “filioque”-le şi “primatul papal”. Biserica pe atunci ortodoxă a Romei, care a strălucit mulţi sfinţi, mucenici şi mărturisitori, a fost trasă în erezie şi înşelare. Ruptă de una şi adevărata Biserică, Biserica locală a Romei, fiind captivă a scolasticismului şi a năzuinţelor lumeşti ale papilor, nu numai că a eşuat în a păstra creştinătatea apuseană unită, ci chiar a devenit o sursă de noi erezii şi schisme, cum ar fi Reforma protestantă a veacului al XVI-lea în diferitele ei forme, Anglicanismul sau Vechiul Catolicism. Ea a denaturat caracterul teantropic al Bisericii, schimbând-o într-o instituţie omenească cu stăpânire totală asupra credincioşilor, şi a dus la “des-creştinarea” şi “des-bisericirea” Europei. Vorbitorii şi participanţii la conferinţă au acceptat drept cea mai potrivită definiţie a ecumenismului pe cea lăsată nouă de Cuviosul Părinte Iustin Popovici: “Ecumenismul este numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele (creştinismele mincinoase) şi pseudo-bisericile (bisericile mincinoase) ale Europei Apusene. Înăuntrul lui se găseşte inima tuturor umanismelor europene, al căror cap este papismul. Şi toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-Biserici, nu sunt altceva decât erezie după erezie. După Evanghelie, numele lor de obşte este panerezie“.[2]

Încercările de unire dintre Roma şi Constantinopol pe parcursul a cinci secole, de la schismă până la căderea din 1453 a Constantinopolului în mâna turcilor, şi toate dialogurile teologice care le-au însoţit, au eşuat din pricină că nu erau însoţite de adevărată pocăinţă, de dispoziţia de renunţare la înşelare şi de întoarcere la Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Renunţările şi compromisurile în materie de credinţă făcute pentru înfăptuirea unirii, au fost întotdeauna respinse de pururi-veghetoarea şi treaza conştiinţă a turmei credincioşilor. În ciuda scopurilor lumeşti şi a văditei manipulări politice, aceste încercări nu au sfârşit niciodată în minimalismul dogmatic, nivelarea sincretistă şi lumeasca vorbire despre dragoste, cum au făcut dialogurile ecumenice ale veacului al XX-lea. A câştigat principiul apostolic şi patristic care spune că “nu este loc de compromis în ceea ce priveşte credinţa“.

S-a încercat să se înfăptuiască prin ecumenismul protestant ceea ce nu s-a reuşit vreme de secole de către papism; şi ecumenismul papist, la rândul lui, a sprijinit aceste eforturi de la Conciliul II Vatican (1963-1965). Atât papismul cât şi protestantismul pierd mereu din prestigiul şi autoritatea lor în America, Europa, şi în întreaga lume. Prin ecumenism, ele încearcă să se acopere, să îşi ascundă înstrăinarea lor de una, adevărata Biserică a lui Hristos, să întărească cea mai mare erezie ecclesiologică care a existat vreodată; anume, că Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică nu există, că a încetat să existe, că toate confesiunile creştine păstrează aspecte ale Bisericii, aşa încât credincioşii lor nu trebuie nici să se neliniştească nici să se necăjească să caute adevărata Biserică şi mântuirea lor.

agiasmos.jpg

2. Pricipiile pentru care se susţine participarea ortodoxă nu corespund adevărurilor lucrurilor, ci sunt găsite mincinoase

Din nefericire, Biserica Ortodoxă, la iniţiativele nesăbuite ale Patriarhiei Ecumenice, a fost implicată încă de la început în pan-erezia ecumenismului, cu toate gravele ei urmări soteriologice. Prin bine-cunoscutele enciclice din 1902, 1920 şi 1952, Patriarhia Ecumenică a intrat în modus operandi ecumenist, şi, într-adevăr, şi-a asumat un rol de frunte în cadrul lui. Atitudinea ei apostolică şi patristică onorabilă împotriva ereziilor şi a schismelor a fost radical modificată începând din 1902 sub presiunea evenimentelor politice mondiale. Într-adevăr, din timpul Patriarhului Athenagoras până astăzi aceasta a devenit poziţia oficială a Bisericii din Constantinopol, în care alte biserici autocefale au fost trase puţin câte puţin, deşi cele mai multe dintre ele la început au întâmpinat respectivele iniţiative cu ezitare şi rezerve până la mijlocul veacului XX. La Conferinţă a devenit limpede, din diferitele prezentări şi discuţii, faptul că bisericile autocefale nu au fost motivate să participe la Mişcarea Ecumenică din motive duhovniceşti, ci mai degrabă din interese politice, sociale şi naţionaliste. Prin participarea lor, fiecare biserică căuta independent fie să-şi asigure apărarea şi sprijinul, fie să evite mânia atotputernicei lumi apusene, întocmai după cum se întâmplase la sinoadele unioniste în timpul cruciadelor şi la scurt timp înainte de căderea Constantinopolului.

Din cauza lipsei unei motivări teologice şi duhovniceşti, adevăratul cuvânt evanghelic şi adevărul mântuitor nu a fost oferit heterodocşilor; desigur, susţinătorii ecumenismului nu vor recunoaşte aceasta, deşi e adevărat că între ei au fost şi importante figuri teologice, cu motivări binevoitoare şi mărturie ortodoxă, mai ales în vremea de început a ecumenismului. Există două cauze teologice şi duhovniceşti care au fost folosite atât în prezent cât şi în trecut pentru a îndreptăţi participarea ortodoxă în dialogurile teologice bilaterale şi multilaterale şi în aşa-numitul “Conciliu Mondial al Bisericilor”: de a arăta dragoste faţă de heterodocşi şi de a mărturisi credinţa ortodoxă. Cu toate acestea, dragostea nu poate fi despărţită de adevăr. Când dialogul dragostei nu este însoţit de dialogul adevărului şi nu duce la o întâlnire şi acceptare a adevărului mântuitor cu Hristos şi Biserica Lui, el devine o cursă periculoasă care duce la indiferenţă sincretistă şi o despărţire de unitatea credinţei şi comuniunea (părtăşia) cu Duhul Sfânt; el desparte pe om de mântuire. Nimic nu este mai rău decât lipsirea cuiva de mântuire, şi singurul lucru care nu poate fi spus, este acela că aceasta ar fi o faptă de dragoste. Este oare posibil ca dragostea să fie întoarsă împotriva adevărului? Erezia este minciună, înşelare, demonizare, ură, o dragoste de minciună şi o răstălmăcire a adevărului Bisericii. În dialogurile ecumenice, cuvântul dragoste a fost “folosit” din abundenţă, în timp ce adevărul a fost pierdut – adevărul care a fost privit ca obiect de cercetare, care nu poate fi găsit în nici una dintre biserici. Biserica Ortodoxă Sobornicească (Catolică) nu caută adevărul. Ea îl are. Din dragoste trebuie să îl dea şi heterodocşilor care sunt lipsiţi de el sau l-au strâmbat.

Adevărul este preferat dragostei, după cum învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: Dacă vezi evlavia suferind undeva, să nu preţuieşti înţelegerea mai mult decât adevărul, ci să înduri vitejeşte chiar până la moarte? Să nu trădezi nicicând adevărul[3] Mai mult, el sfătuieşte cu tărie: “să nu primeşti nici o învăţătură greşită sub pretextul dragostei.”[4] Ecumenismul cade în păcat de moarte, atât din cauză că neagă adevărul, pentru care mulţi heterodocşi s-au luptat atât de greu să-l găsească, şi pentru că încearcă să închidă uşa tuturor celor care caută adevărul. Cu adevărat, cuvintele lui Hristos către farisei li se potrivesc şi ecumeniştilor: “Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, căci închideţi împărăţia cerurilor de dinaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce intră nu-i lăsaţi să intre“.[5]

Iar cât priveşte mult căutata “mărturie a credinţei,” chiar dacă constituie o bună speranţă şi aşteptare, în realitate s-a dovedit a fi falsă. În orice caz, cineva nu poate presupune că va mărturisi şi va propovădui credinţa ortodoxă începând cu o trădare a credinţei. Însăşi participarea la “Conciliul Mondial al Bisericilor” şi dialogurile teologice cu papiştii, protestanţii şi monofiziţii eretici constituie o negare a unicităţii Bisericii, o egalizare care pune Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică în rând cu ereziile şi schismele. După cum s-a spus, este cea mai mare erezie ecclesiologică din istoria Bisericii. Pururea-pomenitul Mitropolit de Samos, Înalt Preasfinţitul Irineu, exprimând poziţia ortodoxă a multor ierarhi, a pus întrebarea: “Cum se poate ca ierarhi ortodocşi să ia parte la o organizaţie bisericească în care Sfânta Treime este lepădată, participanţii cred că Biserica lui Hristos a fost spulberată în bucăţele, că fiecare erezie este parte a unui întreg, şi că Biserica Ortodoxă din Răsărit este asemenea doar una dintre bucăţi?[6] Cu adevărat, nu este nici măcar unul dintre Sfinţii Apostoli şi Părinţi ai Bisericii, a căror învăţătură, viaţă sau lucrare să poată fi folosită drept pildă care să îndreptăţească participarea şi rămânerea noastră în adunarea nelegiuită a ereticilor, cum este “Conciliul Mondial al Bisericilor,” şi alte asemenea concilii şi adunări.

Cum rădăcina ecumenismului a fost şi este rea, la fel sunt şi roadele lui: “căci copacul este cunoscut după roade“.[7] Ecumenismul există de aproape un secol, şi şi-a arătat limpede identitatea, astfel că putem să-l judecăm cu toată siguranţa. Într-adevăr, chiar şi cei mai conştiincioşi apărători ortodocşi ai ecumenismului sunt îngrijoraţi de cursul pe care îl ia şi de fundătura la care a ajuns; ei încearcă să găsească diferite căi pentru a preveni plecarea multor Biserici Ortodoxe, un exod care deja a început şi care este pe cale să se mărească şi să se răspândească. La conferinţă, mulţi vorbitori au vorbit despre roadele devastatoare ale dialogurilor teologice şi ale participării noastre la “Conciliul Mondial al Bisericilor”. Înainte de a prezenta pe scurt rezultatul dialogurilor teologice, este important să menţionăm părerea exprimată de vorbitorii şi participanţii la conferinţă, anume că de la naşterea şi răspândirea mişcării ecumenice şi prezenţa ortodocşilor în “Conciliul Mondial al Bisericilor” de aproape şaizeci de ani, ecumeniştii nu au reuşit să întoarcă nici măcar un singur heterodox la credinţa ortodoxă. Dimpotrivă, întoarcerile (convertirile) au avut loc în ciuda tendinţei care predomină între ecumenişti, anume ca fiecare să rămână în confesiunea sa, în vederea aşteptatei uniri a “bisericilor”. Episcopii din Diaspora au refuzat să primească heterodocşi care vroiau să se întoarcă (convertească) la Biserica Ortodoxă. Pe ce se întemeiază, atunci, mult-licitata mărturie a credinţei ortodoxe? Dimpotrivă, în loc să dăm mărturie pentru adevăr, suntem martori ai ereziei şi ai înşelării. Din această lungă asociere cu ereticii, unică în istoria noastră bisericească, s-a produs o asemenea înstrăinare de, şi tocire a, “phronem“-ei (gândirii, minţii) ortodoxe, încât clericii şi teologii semnează cu uşurinţă texte care rezultă din dialoguri în care dogmele apostolice şi patristice sunt călcate în picioare şi încălcate, în care erezia e arătată drept adevăr, în care ereticii par să fie ortodocşi, şi botezul şi celelalte taine ale lor sunt recunoscute drept autentice. Astfel, pas cu pas trecem de la rugăciunea împreună la comuniunea (părtăşia) în taine.

agiasmos.jpg

3. Dialogul cu Romano-catolicii este dezavantajos şi păgubitor

Să începem cu papismul; s-a arătat că cei douăzeci de ani de dialog teologic au început prin folosirea unei metodologii fără precedent, care a lucrat de la aspectele care unesc, mai degrabă decât de la cele care despart; aceasta a avut rezultatul de a-i linişti pe credincioşii Romei, astfel ca ei să nu caute adevărul în altă parte. De vreme ce [se susţine ca] nu sunt diferenţe majore şi toţi aparţin aceleiaşi Biserici, clericii papali pot să justifice adunările şi rugăciunile în comun cu ortodocşii în mass media, şi astfel pot să încurajeze ruşinoasa şi necinstita instituţie a Uniei printre poporul ortodox, prin care se profită de acest popor, sărăcit şi împovărat de nefericite evenimente politice şi sociale, în chiar sărăcia şi lipsa lui.

Uniatismul, deşi răspunzător pentru întreruperea dialogului teologic, continuă să se bucure de sprijin pe diferite căi din partea Vaticanului. Un număr semnificativ de lucrări ale acestei conferinţe s-au concentrat asupra activităţii contemporane a Uniatismului, ajungându-se la concluzia că Roma nu a abandonat ambiţiile ei prozelitiste şi expansioniste în detrimentul Bisericii Ortodoxe, pe care o numeşte în chip ipocrit “biserică soră”. În timpul în care Roma discută şi dialoghează, ea îşi întinde lacom mâna asupra turmelor ortodoxe şi întemeiază episcopii şi jurisdicţii cu scopul de a face prozelitism în jurisdicţiile ortodoxe şi nu face nici un efort în a-şi ascunde dorinţa de a dobândi mai multe drepturi asupra Preasfintelor Locuri de Pelerinaj ale Ţării Sfinte. Mai mult, Roma nu a vrut să accepte condamnarea Uniatismului care a fost semnată unanim de către o comisie comună de teologi ortodocşi şi papişti, membrii ai “Comisiei comune internaţionale pentru dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano Catolică” în timpul celei de a şasea Adunări a Sesiunii Plenare din Freising, Monaco (6-15 iunie, 1990); aceasta este o demonstraţie clară a gradului în care ea respectă şi dă curs hotărârilor oricărui dialog care atinge năzuinţele ei. Pentru a scăpa de această condamnare în întregime, Roma i-a atras pe ortodocşi la noi discuţii asupra acestei chestiuni la Balamand, Liban (17-24 iunie, 1993), unde Unia a fost achitată şi recunoscută ca legitimă cu semnăturile reprezentanţilor a nouă biserici autocefale şi autonome (Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Rusia, România, Cipru, Polonia, Albania, Finlanda). Şase biserici au respins metodologia acestui demers şi nu au participat (Ierusalim, Serbia, Bulgaria, Georgia, Grecia şi Cehoslovacia).

Totuşi, cel mai important aspect al înţelegerii de la Balamand nu stă în reabilitarea şi legitimizarea Uniei, ci în compromisurile serioase în materie de credinţă făcute de reprezentanţii ortodocşi. Pentru prima dată şi încălcând nu doar o sfântă şi neschimbată tradiţie patristică, veche de secole întregi, ci chiar şi “Declaraţiile” contemporane, teologii ortodocşi au negat că Biserica Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, şi au recunoscut că ea constituie Biserica cea Una împreună cu Biserica Romano Catolică, cu care ea este împreună-răspunzătoare pentru păstrarea Bisericii în credincioşie faţă de iconomia dumnezeiască. Din această cauză, aşadar, păstorii ortodocşi şi romano-catolici ar trebui să fie reciproc recunoscuţi drept adevăraţi păstori ai turmei lui Hristos.

Mai mult, textul conţine o recunoaştere reciprocă a tainelor, a succesiunii apostolice şi a mărturisirii credinţei apostolice. După înţelegerea de la Balamand, în care în esenţă a fost semnat un nou tip de Unia, vizitele papei în “bisericile surori” ale României, Bulgariei, Georgiei şi Greciei au devenit pe deplin îndreptăţite. Îndreptăţită este, de asemenea, şi acceptarea aşa-numitei “teologii baptismale” a Conciliului II Vatican de către mulţi teologi ortodocşi. După această teorie, botezul săvârşit de eretici în afara Bisericii este valid per se. Mai mult, botezul este cel care defineşte marginile Bisericii, şi nu Biserica care validează botezul. Prin botez, toţi creştinii, din orice biserică ar face parte, devin membri ai Bisericii lui Hristos. Din această cauză “rebotezarea” heterodocşilor de către ortodocşi a fost deja interzisă în textul semnat la Balamand. Totuşi, din lucrările prezentate la Conferinţă, cât şi din discuţiile care au urmat, a fost întărită părerea potrivit căreia tainele heterodocşilor sunt nevalide şi inexistente. Lucrând cu acrivie, acei heterodocşi care vin la Biserica Ortodoxă trebuie să fie botezaţi.

S-a arătat limpede, mai mult, faptul că “mişcarea liturgică,” cultivată de ani de zile în cadrul papismului şi adoptată de Conciliul II Vatican (1963-65), a influenţat şi clericii şi teologii ortodocşi. Sub chipul “reînnoirii liturgice” aceasta ţinteşte la unirea ortodocşilor sub papă după exemplul uniaţilor. După pregătirea psihologică a acceptării ei, această mişcare a încercat să impună progresiv o închinare (un cult) care este “neutru” dogmatic, adică fără referire la dogme, erezii sau sfinţi mărturisitori, astfel ca noua Unia să poată fi acceptată de toţi. În această lumină poate fi explicat planul propus de o “curăţare” a textelor liturgice”. (….)”

————————————————————————————————-

[1] Cuvântul grec καθολικός, -ή (catholikos, -i) este tradus în limba română prin “sobornicesc, sobornicească”. De aceea, în traducerea noastră vom oscila mereu între a folosi cuvântul catolic (catolicitate) şi sobornic(esc) (sobornicitate), de fiecare dată însă cu acelaşi înţeles, de “a-toată-lumea”. (n. tr.)

[2] Părintele Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, Măn. Petru-Vodă, 2003

[3] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani, Omilia 22, 18

[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni, Omilia 2, 10

[5] Mt. 23,13

[6] P. Bratsiotis, Irineu din Samos şi Consiliul Mondial al Bisericilor, Ekklesia 40 (1963) 477

[7] Mt. 12, 23

(restul concluziilor aici)

first-ecumenical-council-16th-c-cretan.jpg

– Va invitam sa cititi si:


Categorii

Biserica la ceas de cumpana, Ecumenism, Marturisirea Bisericii, Noua ordine mondiala/ Masonerie, Portile Iadului, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

34 Commentarii la ““Să nu primeşti nici o învăţătură greşită sub pretextul dragostei!” sau DEMISTIFICAREA ECUMENISMULUI (concluziile Conferintei Inter-ortodoxe de la Tesalonic, 2004)

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Cum am putea sa nu vedem cum ,acesti rataciti sarmani,acesti saltimbanci mistici,(ma refer la ereticii nostri cei de toate zilele si cei de toate felurile)arunca in lume nenumarate sminteli, nenumarate momeli doar doar o prinde ceva suflete nesigure. Acum de curand am vazut o constructie mare si(mie sincer mi se pareca seamana mai degraba cu un mare cavou),care se numeste casa credintei si ,culmea are o cruce mare,ortodocsa in frunte. Cum cred ei ca pot insela pe un credincios care are sfanta impartasanie in trup?Care se spovedeste regulat? Si daca tot bat atata moneda pe acelasi dumnezeu, de ce mai construiesc alte biserici?
    Nu sunt suficiente astea pe care le avem?mai bine donau banii acestia spitalelor, caminelor de batrani,caci aceasta da, era o fapta crestina…. dar asa, ne-am ales cu inca un cavou urias,care o sa inghita probabil cativa interesati material,cativa bolnavi mintal si o sa ii scuipe in iad ,daca nu vor vedea adevarata cale a lui Dumnezeu-Ortodoxia.

  2. Recunoscandu-l drept Cap al Bisericii pe papa, au pierdut adevaratul Cap al biericii – pe Hristos- si au ramas fara cap.Toata istoria papismului dă mărturie că romano-catolicii nu au Cap, pentru că ei afirmă lucruri necuviincioase, luptă împotriva Bisericii Ortodoxe – şi nu numai duhovniceşte, ci şi trupeşte: prin ură, prin răutate, prin răzbunare, prin ocări de tot felul, prin omoruri mişeleşti, prin incendii, răzvrătiri, nesupunere, separatism, în ciuda faptului că polonezii trăiesc în Rusia nestingheriţi, neasupriţi, în toată îndestularea, ca şi celelalte popoare. Ura catolicilor faţă de ortodocşi este istorică şi cât se poate de turbată: mulţi dintre preoţii si episcopii catolici, ca şi dintre intelectualii catolici, sunt gata să ne înghită de vii. Luminează-i, înţelepţeşte-i şi mântuieşte-i, Doamne! Unde este la ei Capul Bisericii – Hristos ? El este dragoste, bunătate, blândeţe, milostivire, îndelungă răbdare – iar la catolici nu vezi nimic de acest fel. Iar în dogmele lor câte erezii, câte inovaţii, câte abateri de la adevăr! O, pierzător sistem papist!

    Sfantul Ioan din Kronstadt

  3. Stiu dintr-o sursa sigura ca papa nu sufera sintagma “biserici surori”, si nu de ieri de azi, ci de cand era cardinal. Pe atunci, s-a enervat la una din intalnirile “la nivel inalt” si a criticat sintagma asta pe care o tot auzea din gura ortodocsilor prezenti, care parca dintr-o obedienta greu de inteles credeau ca il flateaza spunand asta… Imi amintesc acum si ducumentarul pe care l-ati recomandat azi (si va multumesc)… acolo, imediat dupa ips Nicolae vine un alt reprezentant ortodox -ierarh- care-i saruta mana papei, gest care spune foarte multe…
    In fine, sa ne rugam, sa stam bine, sa stam cu frica!
    Domnul sa va intareasca, buna treaba faceti!

    Laurentiu

  4. Am o intrebare:
    Societatea Biblica Mondiala nu este totuna cu Societatea Biblica Unita?
    Am ‘Noul Testament cu Psalmii’ din 1991-produsa de Societatea Biblica Unita cu aprobarea Bisericii Ortodoxe Romane si ‘Biblia sau Sf.Scriptura’ – din 1994 in care specifica: ‘hartia speciala si celelalte materiale necesare tiparirii acestei sfinte carti au fost oferite de Societatile Biblice Unite (United Bible Societies).
    Luate – amandoua – la o distanta (1991, 1994) am constatat diferente in special la Psalmi. Am o Psaltire din 1990 care difera la unele pasaje de Psalmii din ‘Noul Testament cu Psalmii’ din 1991.
    Sunt putin confuza fiindca in ‘Dorite texte nedorite’ monahul anonim spune:
    “Cand a aparut Societatea Biblica Mondiala nu s-a amintit decat despre intentia de a ajuta tiparirea Bibliei in tiraje si limbi care sa o faca accesibila credinciosilor din toate tarile. Mai tarziu s-a vazut intentia de a schimba textul, putin cate putin, iar recent s-a ajuns la curajul de a se marturisi ca se doreste o varianta de text care sa fie acceptata de toate confesiunile crestine. Nu e acesta un mod de a pregati calea unei credinte negociate intre toti crestinii?
    Are toate sansele sa fie adevarata spusa ca aceasta formula finala este deja creionata de cei care conduc din umbra fenomenul, dar apropierea se face cu pasi marunti, cu rabdarea necesara implinirii unui plan pe termen lung. La ultima editie se preciza sa nu ne impacientam caci textul nu are decat 7% schimbari fata de varianta anterioara, care a schimbat si ea probabil tot cu doar cateva procente pe precedenta si asa mai departe si in trecut si in viitor.”

  5. Exemple de modificari mentionate in aceeasi carte:

    “La Matei 25,12, in pilda celor 10 fecioare, Hristos zicea nu ‘Adevarat zic voua: nu va cunosc pe voi’ ci ‘Nu Ma cunosc pe Mine in voi’. Toata bogatia invataturii ortodoxe despre dobandirea asemanarii cu Hristos pentru a intra in Imparatie si tot regretul Mantuitorului ca nu ne poate mantui este inlocuita cu o sentinta judecatoreasca de repudiere, improprie lui Hristos Iubitorul de oameni!

    Tot in Evanghelia de la Matei (6,25) se spunea inainte ‘Nu va grijiti cu sufletul vostru ce veti manca si ce veti bea’, iar in editiile noi aparute ‘Nu va ingrijiti pentru sufletul vostru ce veti manca’.Prima varianta sublinia ca, ingrijindu-ne de cele ale trupului pe cat depinde noi – caci nu este ingaduit a-L ispiti pe Dumnezeu asteptand sa ne faca el prin minuni toate – nu se cuvine sa ne ingrijoram, sa participam sufleteste, se na tulburam in suflet pentru cele ale trupului, deci sa dam prioritate celor duhovnicesti, facand pentru trup strictul necesar, iar a doua indeamna sa nu ne ingrijim pentru suflet. Ingrijire si ingrijorare inseamna cu totul altceva. Se mai constata aici si un curaj de ciuntire a textului, prin eliminarea a ‘ce veti bea’.

    Chiar in Sfanta Liturghie in care ne rugam acum ‘…pentru unirea credintei…’ am inteles ca la origine se aminteste despre ‘unimea credintei’. Despre Sf.Treime Sf.Parinti vorbesc ca despre ‘Unime in Treime’ si ‘Treime in Unime’.”

    Iata ce spune mai departe:

    “Imi amintesc ca la un examen de muzica mi s-a cerut sa nu mai spun ‘Pe Tine Te binecuvantam..’ ci ‘Pre Tine Te binecuvantam…’ intrucat ‘pe’ ar fi vulgar, iar ‘pre’ nobil. Scriu acum ce n-am avut curajul sa spun atunci la examen. Mine nu mi se pare grav ca s-a inlocuit ‘pre’ cu ‘pe’, ci mi se pare grav a inlocui ‘Pe Tine bine te cuvantam..’ cu ‘Pe Tine Te binecuvantam…’In toate textele vechi se tinea cont de faptul ca ‘cel mai mic ia binecuvantare de la cel mai mare’, caci cine L-ar putea binecuvanta pe Dumnezeu, cat timp binecuvantarea ofera har?”

    Aici ma opresc, sperand ca nu v-am plictisit! Aceasta carte o am din 2002 si am ciulit urechea in Biserica referitor la ceea ce s-a scris. La ‘Pre Tine Te binecuvantam…’ cred ca s-a sesizat cineva si – la scurt timp – nu s-a mai cantat asa in Biserica, ci asa cum trebuie si este normal.

    In privinta Psaltirii: pentru romanii de la Locurile Sfinte, monahul Ioanichie, ucenicul Sf.Ioan Iacob Hozevitul, a scos in repetate editii o Psaltire care tipareste ‘fara nici o schimbare’ editia Sf.Sinod din 1906, la randul ei identica cu Psaltirea chirilica din secolul trecut.

  6. Nu stiu daca in alte tari ortodoxe “surori”, precum Serbia sau Bulgaria sau Grecia, SE DUCE CU ATATA RAVNA si cu ATAT ZEL, lupta aceasta Binecuvantata pe internet pentru apararea SCUMPEI ORTODOXII.

    Lupta aceasta impotriva Ecumenismului, si a “duhului” occidental, reprezinta (in opnia mea) O MANIFESTARE a puterii SPIRIRTULUI ROMANESC, in forma ei cea mai frumoasa si anume DUHOVNICEASCA.

    In trecut au incercat romanii sa se opuna acestui “duh” viclean occidental, dar si celui ateu, comunist, chiar si pe cale politica si pe calea armelor (ex. Miscarea Legionara, Miscarea de Rezistenta a Partizanilor din munti) , dar nu au reusit…sa il infranga!

    Dar acum nu ne mai putem bizui pe nimic in lupta aceasta, decat pe puterea ADEVARULUI Ortodoxiei si pe NEVOINTA NEVAZUTA (rugaciunea impreuna a noastra pentru tara noastra si pentru ca sa se “destepteze” cat mai multe minti si contiinte de romani ortodocsi si sa inceapa sa lupte si ei pentru apararea ORTODOXIEI)!

    In supraveituirea Ortodoxiei in tara aceasta va sta SALVAREA SI DAINUIREA ACESTUI NEAM, in fata primejdiei de “uniformizare” mondiala care se “dicteaza” si “executa” incet dar si sigur si in ascuns!

    Si bine ar fi de s-ar molipsi de ZELUL duhovnicesc al tinerilor mireni si pastori crestini ortodocsi ROMANI si fratii ortodocsi din tarile vecine!

    S-AR APRINDE SPATIUL ORTODOX de ravna pentru APARAREA ORTODOXIEI, si s-ar ridica la lupta SUFLAREA ORTODOXA, pentru Biruinta Adevarului Ortodox asupra minciunilor ucigase de suflet si asupra TAINEI INSELACIUNII care se lucreaza cu putere in lume si care deja a dobandit putere peste o gramada de semintii si popoare si limbi!

    Da DOAMNE HRISTOASE, ca sa se RIDICE LA LUPTA CEA SFANTA TOT POPORUL ORTODOX care traieste in cele patru zari ale pamantului. AMIN!

    DOAMNE AJUTA!

  7. Ia uitati-va de mostra de “intelepciune”. http://bastrix… (am scos linkul, nu vreau sa-i dam satisfactia sa-i facem rating, sa-l bagam in seama, ca el numai de asta se bucura cel mai tare). E vorba de un asa-zis preot, faimos slujitor al parohiei internet, Piciorus pe numele lui, pentru cine nu stie. Dar nu fiti curiosi, nu pierdeti nimic, decat ocazia de a va murdari si a va face sange rau degeaba! – n. admin.)

    Mie nu imi vine sa cred ca un preot poate fi atat de inept, atat de disperat sa fie si el o data observat de patriarhie, atat de obtuz fata de Adevarul dreptei credinte si atat de plin de sine in nebunia lui. Astfel de oameni vor fi gata sa treaca la treaba si sa prigoneasca. Atentie la portretul individului care, si in opinia psihologilor de azi este la un pas de nebunie. In nebunia lui el chiar crede ca nu-l va ajunge si pe el, ca si pe ierarhii pe care-i apara, dreptatea lui Dumnezeu. Am dat si la altii de citit textele lui si s-au oripilat. Acesta este portretul omului nou care, prigonind pe cei drept credinciosi, vor crede ca aduc slava lui Dumnezeu.

  8. http://www.sihastru.net/mirem/crez_orth/catolicism_sfp.html

    CUVINTELE SFINTILOR PÃRINTI ÎMPOTRIVA ERESULUI CATOLICESC

  9. Pingback: Război întru Cuvânt » MARTURISIRE DE CREDINTA IMPOTRIVA ECUMENISMULUI IN BISERICA GRECIEI
  10. Pingback: Război întru Cuvânt » TESALONICUL LA INALTIMEA MARTURISIRII DIN PRIMELE SECOLE!
  11. Pingback: Război întru Cuvânt » CUM AJUTAM SI CUM IMPIEDICAM VENIREA OAMENILOR LA ORTODOXIE? DESPRE DRAGOSTE, CONVERTIRE SI ECUMENISM
  12. Pingback: Război întru Cuvânt » Sf. Marcu Eugenicul - paznicul neadormit al turmei pandite de lupi
  13. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan: “COPILASILOR, IUBITI-VA UNII PE ALTII!”
  14. Pingback: Război întru Cuvânt » ARHIM. IOIL KONSTANTAROS despre un cuvant care trebuie sa ne ramana scris vesnic in inimi si impotriva inselatorilor ecumenisti si modernisti din Biserica
  15. Pingback: Război întru Cuvânt » MITROPOLITUL ARTEMIE DE KOSOVO MARTURISIND DESCHIS DESPRE ORTODOXIE SI EREZIA ECUMENISTA (Tesalonic, 2004)
  16. Dragostea le ecumenisti este o dragoste pentru o idee stramba in esenta ei de falsa uniune intre institutii lumesti si religioase, in care sufletul omului este o miza mica in fata unor asemenea idealuri marete. Este o institutionalizare si birocratizare a lucrarii pretins duhovnicesti, prin folosirea mecanismelor societatii secularizate in care traim in scopul propagarii discursurilor care preocupa aceatsa societate sub o forma aparent religioasa. Este o aservire a Bisericii duhului anticristic, care lupta impotriva sufletului omului al acestor vremuri. Duhul acesta este mai rau dcit cel care stapinea societatile comuniste din cauza conditionarii omului la nivelul cel mai bazal al existentei si cufundarea lui intr-o stare de acedie, de moarte spirituala prin compromis in schimbul primirii recompenselor cu care este priponit in materialitatea grea a lumii.

  17. Pingback: Razboi întru Cuvânt » MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU DA ANATEMEI PE ECUMENISTI LA SINODICONUL ORTODOXIEI / Dezvaluiri importante la Volos (Grecia)
  18. Pingback: Război întru Cuvânt » Protoprezbiterul Theodoros Zisis: ARHIEREI DIN MAKEDONIA (ELADA) II TERORIZEAZA PE PREOTI SI II CALOMNIAZA PE LUPTATORII PENTRU ORTODOXIE
  19. Pingback: Război întru Cuvânt » Monahul Arsenie Vliangoftis: CATRE O RELIGIE UNIVERSALA?
  20. Pingback: Război întru Cuvânt » De la infricosata vedenie a Sfantului Antonie cel Mare despre eretici la “traditia” pangaritoare a “Saptamanii de rugaciune” comuna cu heterodocsii
  21. Pingback: Razboi întru Cuvânt » “Episcopul” romano-catolic de Iasi, Gherghel – disperat de refuzul IPS TEOFAN de a mai participa la “octava de rugaciune” ecumenista din luna ianuarie
  22. Pingback: Război întru Cuvânt » Predica Parintelui Aldea la Duminica dupa Botezul Domnului DESPRE LUMINA ADUSA DE HRISTOS FATA CU MINCIUNA SINCRETISMULUI, GLOBALIZARII SI RELATIVISMULUI RELIGIOS
  23. Pingback: Război întru Cuvânt » Marturisirea hotarata, totala, dar si plina de discernamant a VLADICAI SERAFIM DE PIREU, sustinut de multi arhierei: ”SUNT ANTISIONIST, DAR NU ANTISEMIT!”, “MARELE ARHITECT AL MASONERIEI ESTE LUCIFER”
  24. Pingback: Razboi întru Cuvânt » CONCLUZIILE Conferintei de la Pireu despre primatul papal
  25. Pingback: TAINE SI IERURGII COMUNE CU CATOLICII LA BOCSA MONTANA SI SIRET! Dar atentie si la glasurile de sirena ale celor care vor profita de aceste abateri pentru a rupe Biserica!
  26. Pingback: Articolul saptamanii: Adevarul iubirii este iubirea adevarului sau CRESTINISMUL INTRE CORECTITUDINEA POLITICA SI RELIGIA MUCENICILOR
  27. Pingback: ADUNAREA CLERICILOR SI MONAHILOR ORTODOCSI din Grecia ia atitudine fata de MANEVRELE Patriarhului Bartolemeu de a ATACA semnatarii Marturisirii de credinta impotriva ecumenismului
  28. Pingback: IPS Serafim de Pireu, omilie la Duminica Ortodoxiei (I): ECUMENISMUL – PANEREZIE SI MISCARE SIONISTA PENTRU O RELIGIE UNIVERSALA. Papismul nu este Biserica! - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  29. Pingback: PARINTELE METALLINOS: de la marturia dreptei credinte a Sfintilor Parinti la eretica teologie POST-PATRISTICA a ECUMENISMULUI - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  30. Pingback: NEVINDECATA RANA A ECUMENISMULUI: ”saptamana de rugaciune pentru unitatea crestina” sau FARISEISMUL IUBIRIST - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate