PREFACEREA RUSINII IN PUTERE IMPOTRIVA PATIMILOR, in Taina Pocaintei si a Sfintei Spovedanii

Cuvant al Cuviosului Sofronie Saharov de la Essex, ucenicul Sfantului Siluan:

“Omul este faptura cea mai desavarsita a zidirii lui Dumnezeu. Setea de a cunoaste mereu mai adanc maretia chemarii noastre celei “mai inainte de intemeierea lumii” nu trebuie sa dea ragaz de odihna mintii si inimii noastre, ci sa sporeasca neincetat “in flecare zi, pana ce putem sa zicem: astazi! ca nimeni dintre noi sa nu se invartoseze cu inselaciunea pacatului“. Cea mai mare vrednicie a omului sta in facerea sa “dupa chipul si dupa asemanarea” lui Dumnezeu si in chemarea de a-L iubi “pe Domnul Dumnezeul sau cu toata inima sa, cu tot sufletul sau si cu tot cugetul sau“. Desi este zidire, omul a primit porunca sa devina Dumnezeu.

In rai, cei intai ziditi erau inainte de cadere incununati “cu slava si cu cinste“. “Adam si femeia lui erau amandoi goi si nu se rusinau“. Purtau un vesmant duhovnicesc si stateau intorsi cu duhul catre Arhetipul lor, Dumnezeu, Care, la randul Sau, li se punea pe Sine inainte spre a fi urmat intru impartasire. Ei nu simteau rusine inaintea Domnului. insa, cand privirea lui Adam a ramas tintuita asupra lumii zidite, iar mai apoi a calcat porunca, el a fost dezgolit de haina luminoasa a suflarii dumnezeiesti. Atunci “li s-au deschis ochii amandurora, si au cunoscut ca erau goi, si au cusut frunze de smochin si si-au facut acoperaminte“.

Tot atunci a patruns rusinea in viata oamenilor, care au pierdut cinstea duhovniceasca si nu au suferit prezenta binefacatorului Dumnezeu. Pentru aceasta “s-au ascuns… de la fata Domnului Dumnezeu“. Insa indepartarea de Dumnezeu si instrainarea de viata Lui au cunoscut o asemenea masura, incat omul a ajuns sa se asemene dobitoacelor celor fara de minte si sa-si spuna in adancul inimii sale sfasiate ca “nu este Dumnezeu“.

Prin caderea lui Adam, firea omului a fost ranita de moarte inca din rai. Ea a fost supusa stricaciunii si mortii. Cand Isaia a vazut, in lumina lumii celei de sus, adevarata dimensiune a acestei caderi, a infatisat-o in cuvinte astfel: “Din crestet si pana la talpile picioarelor nu-i nici un loc sanatos; totul este numai plagi, vanatai si rani pline de puroi, necuratate, nemuiate cu untdelemn si nelegate“. Omul a suferit o mare pervertire si a cazut intr-un fel de vietuire impotriva firii.

Tocmai aceasta boala a firii omenesti vine sa o tamaduiasca Hristos. Luand asupra Lui neputintele noastre, prin Patima cea de bunavoie si invierea Sa, El a dat viata firii noastre celei omorate de pacat. Este scris in Vechiul si in Noul Legamant: “Duhul Domnului este peste Mine, ca Domnul M-a uns sa binevestesc saracilor, M-a trimis sa vindec pe cei cu inima zdrobita, sa propovaduiesc celor robiti slobozire si celor orbi vederea; sa slobozesc pe cei apasati si sa vestesc anul placut Domnului”.

Deci, Hristos Se aduce pe Sine lumii ca adevaratul doctor si tamaduitor al firii omenesti. Lupta tamaduirii omului cazut a fost purtata de catre Noul Adam, “care, pentru bucuria pusa inainte-I, a suferit crucea, n-a tinut seama de ocara ei“. Cu alte cuvinte, rabdand rusinea crucii, Hristos a sters rusinea noastra si ne-a mantuit. El insusi insa spune: “Nu cei sanatosi au nevoie de doctori, ci cei bolnavi… ca n-am venit sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta“. Domnul cheama la pocainta pe “cei bolnavi” si pe pacatosi. Prin urmare, tamaduirea se leaga nedespartit de pocainta.

Binevestirea lui Hristos incepe prin cuvintele: “Pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor“. Aceste cuvinte refac dialogul dintre Dumnezeu si oameni, care fusese curmat in rai prin neascultarea celor intai ziditi. Ele se rostesc acum in perspectiva unei noi creatii, a unui neam nou – al carui incepator este insusi Ziditorul Hristos. Incat pocainta este mijlocul prin care se sterge pacatul si, in cele din urma, se plineste cuvantul cel dintru inceput al lui Dumnezeu pentru om: “Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra“.

Dar pentru a se pocai si a se tamadui de patimi, omul trebuie sa-si cunoasca pacatul. Departe de Dumnezeu, el se afla in intuneric si este cu neputinta sa-si vada masura caderii sale. Insa, atunci cand prin credinta in Hristos primeste cuvantul lui Dumnezeu, primeste in acelasi timp in inima sa flacara cereasca a harului dumnezeiesc. In acea clipa se lumineaza si dobandeste un nou fel de contemplare.

Aceasta contemplare este indoita. Pe de o parte, focul acesta face sa prinda chip in inima credinciosului icoana cereasca a Cuvantului Celui ce l-a zidit pe el; pe de alta parte, descopera saracia duhovniceasca si abisul intunericului in care se afla omul prin caderea sa. Contemplarea aceasta este darul minunat al cerului si nu conteneste sa-l insufle pe om spre pocainta. Ea naste inlauntrul sau setea de a lepada “toata spurcaciunea si prisosinta rautatii” si de a se intoarce cu pocainta la casa Tatalui sau Cel din ceruri.

Cea mai insemnata piedica in calea luminarii si a indoitei contemplari este mandria. Aceasta impietreste inima si intuneca vederea duhovniceasca a sufletului, astfel incat sa nu mai desluseasca pacatul in fiinta si in dimensiunea lui metafizica. Il inchide pe om in el insusi si il imbata cu placerea lucifericii indumnezeiri de sine. Il duce la un gol apasator, la robia iadului si la iesirea din minti. Cand omul, inrobit de sila patimii mandriei, scapa catre cele din afara cautand o cumpanire pentru pustiirea sa in lumea care il inconjoara, se adanceste intr-o mai mare stricaciune si pierzanie, facandu-se in stare de orice crima sau pacat.

In aceasta stare tragica, omul infrunta o infricosata sfasiere: el ar putea fie sa se ascunda “de la fata Domnului Dumnezeului” sau si, de buna seama, sa moara “in pacatele lui“, nesuferind povara rusinii pentru pacatosenia sa, fie sa asculte de chemarea lui Hristos la pocainta, lepadand logica sa stricata, cu care isi indreptateste caderea. Precum am aratat mai sus, primirea cuvantului Domnului ii aduce luminarea, dimpreuna cu indoita contemplare si simtire. Pe de o parte, acestea ii pun inainte sfintenia si neprihanita iubire a lui Hristos, iar pe de alta parte, intunericul pacatului si ratacirea patimilor nasc frica.

Aceasta luminare a harului nu-i aduce sufletului numai contemplare, ci ii daruieste si puterea de a face pasul catre marturisire. Indata ce credinciosul ajunge sa-si cunoasca pacatul, nu il ascunde, ci isi marturiseste caderea inaintea fetei lui Dumnezeu. Aduce pacatul sau la lumina, iar aceasta il sterge. Aici este cuprinsa puterea tainei spovedaniei. “Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi. Daca marturisim pacatele noastre, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea“.

Prin pocainta si spovedanie inaintea lui Dumnezeu, marturisim mai intai un mare si universal adevar, anume adevarul caderii noastre. Am putea spune ca daca exista o imprejurare in care omul se arata fara greseala inaintea ochilor Domnului, este aceea in care isi marturiseste pacatosenia sa. Atunci omul este adevarat intru totul. Iar cand este adevarat, atrage pe Duhul Adevarului, care il poarta pe credincios la o adanca simtire a saraciei sale duhovnicesti si il calauzeste apoi spre pocainta. Acelasi Duh Sfant daruieste, totodata, tamaduire si indreptare.

Prin pocainta si marturisire crestinul recunoaste, de asemenea, mantuitoarea lucrare a lui Dumnezeu, si marturiseste ca isi pune nadejdea nu in om, nici in inger, ci in insusi Hristos, Cel ce l-a rascumparat cu sangele jertfei Sale.

Pocainta si spovedania sunt crucea pe care o ridica cel credincios pentru indreptatirea si mantuirea lui; aceasta este marturisirea practica a credintei sale. Insa Domnul instiinteaza mai dinainte: “De cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau“. Cu alte cuvinte, cel ce se va rusina a-L primi pe Hristos ca Dumnezeu Cel rastignit si Mantuitor, si a primi cuvantul Crucii, Evanghelia Sa, ca putere a lui Dumnezeu “spre mantuirea a tot celui ce crede“, va vedea cum si Hristos Se va rusina sa-l primeasca pe el in ziua slavitei Sale veniri.

Intr-alt loc, Domnul spune iarasi: “Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Iar de cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, si Eu Ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri“. Din cuvintele de mai sus ale Domnului este limpede ca marturisirea si ridicarea Crucii Sale, care sunt cu putinta prin alipirea la Trupul lui Hristos si capata chip intr-o lume care “zace sub puterea celui rau“, sunt insotite de rusine.

Marturisirea este anevoioasa, insa are o mare putere si este mantuitoare in vesnicie. Indemnandu-l pe om catre marturisire inaintea fetei Sale, Hristos il cinsteste pe acesta, facandu-l deopotriva cu Sine insusi. Daca omul nu-L primeste, atunci si El, la randul Sau, il va lepada pe om. Aceasta judecata, oricat de aspra ar parea, este in acelasi timp si nespus de ingaduitoare. Omul nu este decat rob, in vreme ce Hristos este Domnul tuturor. El Se arata aspru pentru a ne insufla teama si a ne mantui de rusinea osandei si a pierzaniei. Este ingaduitor, pentru a ne acoperi cu rusinea izvorata din recunostinta pentru marele dar al mantuirii, si astfel, cu marime de suflet, sa indepartam ocara de a ne arata nemultumitori. Rusinea si ocara pe care le rabda cineva ridicand Crucea lui Hristos in aceasta viata, calauzesc la recunoasterea aceluia de catre Domnul; astfel, cele doua se prefac in har al infierii si putere a vietii vesnicei imparatii a Tatalui si a ingerilor Sai.

Aceeasi cinstire i se aduce in taina spovedaniei omului care a fost necinstit de pacat. Credinciosul rabda rusinea dinaintea unui preot duhovnic intocmai-patimitor cu el. Indata ce-si vede faradelegea, nu o ascunde, ci o marturiseste Domnului, impotriva sa. Pentru rusinea la care este supus prin fapta pocaintei sale, Domnul iarta “necredinta inimii” lui si il innoieste prin harul mantuirii vesnice.

Cu cat mai adanca este rusinea ce insoteste marturisirea pacatelor la spovedanie, cu atat mai mare este puterea si harul pe care le va primi omul spre innoirea vietii lui. Adevarul acestui cuvant este marturisit de predania tuturor veacurilor, pana in zilele noastre. Prin spovedanie se innoiesc si se mantuiesc credinciosii inlauntrul Bisericii. Este de prisos sa spunem cu cata cinste il inconjoara preotul duhovnic pe pacatosul care se spovedeste, de vreme ce acesta are de partea sa cerul intreg care se bucura “pentru un pacatos care se pocaieste“.

In Taina Spovedaniei, rusinea nu numai ca este un lucru sanatos si firesc, dar marturiseste in acelasi timp ca fapta aceasta a pocaintei se aduce din inima, ca este de bunavoie si de o adanca smerenie. Cel ce se pocaieste adevarat la spovedanie, ia asupra sa in intregime raspunderea pentru caderile sale si nu se indreptateste pe sine, precum a facut Adam in rai. El nu arunca raspunderea asupra lui Dumnezeu sau a aproapelui, ci rabda smerit si cu barbatie rusinea pacatelor sale celor facute cu voie.

Aceasta fapta binecinstitoare il vindeca pe om de cancerul mandriei si aseaza in el smerenia, care grabeste harul tamaduitor al lui Dumnezeu, dupa cuvantul Scripturii: “Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har“.

Spovedania trebuie sa se faca in deplina libertate. Marturisirea de bunavoie a pacatului arata ca omul nu il voieste si nu il imbratiseaza. El ramane in duhul pe care il vadeste rugaciunea Cincizecimii: “Tie Unuia am gresit, dar Tie Unuia si slujim“. Savarsirea spovedaniei il pregateste pe credincios sa primeasca harul Sfantului Duh, care in cele din urma va inghiti pacatul. Prin pocainta si spovedanie, omul invata sa aiba o dreapta asezare si aplecare catre Dumnezeu. Este povatuit, adica, la cunoasterea voii dumnezeiesti si, in felul acesta, afla calea vietii.

Pentru ce, insa, rusinea spovedaniei se preface in putere care biruieste patimile si pacatul? Si pentru ce starea acestei fapte il aseaza pe om in calea vietii?

Intrebarile de mai sus se vor face intelese indata, daca cercetam pericopa evanghelica despre Zaheu din Ierihon. Acest om de vaza si bogat, incepator al vamesilor, a fost stapanit de dorinta “sa vada cine este Iisus“. Lucrul acesta era anevoios din pricina inaltimii sale mici, cat si a multimii aflate de fata. Zaheu a luat asupra-si de bunavoie rusinea si putinta de a fi luat in ras de multime, si, pentru a-L vedea pe Iisus, “s-a suit intr-un sicomor“.

Cand Domnul a ajuns in acel loc, a luat aminte la Zaheu; l-a poftit sa se pogoare si sa-L intalneasca. I-a facut chiar si cinstea de a-l cerceta in casa lui si a ramane impreuna cu el. Insa rodul acestei vizite este unul minunat. Uitand de cele ale lumii, Zaheu s-a indreptat. Nedreptatea faradelegilor trecutului sau a fost indreptata prin “intoarcerea impatrita“. Si, in chip firesc, asa precum adevereste insasi gura cea sfanta a Mantuitorului Dumnezeu, “s-a facut mantuire casei” lui Zaheu.

Cum s-a lucrat puterea marii taine a acestei minuni si prefacerea acestui nedrept intai-statator intre vamesi intr-un om drept, in care a aflat odihna bunavoirea lui Dumnezeu si a carui casa a fost rasplatita cu pacea lui Iisus? Lucrul este lesne de inteles.

Zaheu n-a tinut seama de parerea multimii si a luat asupra sa rusinea. A fost luat in ras pentru Hristos. Tocmai acest lucru L-a facut pe Domnul sa ia aminte spre el, pentru ca a aflat in Zaheu o oarecare inrudire duhovniceasca cu Sine insusi. Era la vremea in care Domnul Iisus urca la Ierusalim spre a fi osandit si a patimi pentru mantuirea lumii. Calatorea catre ocara crucii. Dar si Zaheu, in chip prorocesc, s-a asezat pe sine pe calea lui Hristos si a rabdat rusine. Astfel, Zaheu L-a aflat indata pe Domnul nu numai ca insotitor pe cale, ci si ca impreuna-mesean in casa sa. Vizita Domnului a adus pace si har de mantuire casei lui Zaheu. Mai inainte de toate, insa, a largit inima sa “impatrit“, astfel incat sa i se indrepteze viata.

Cuvantul “impatrit” nu inseamna nimic altceva decat partasia lui Zaheu la taina adancimii, inaltimii, lungimii si latimii Crucii. Cu alte cuvinte, asezarea lui Zaheu pe calea Domnului i-a adus acestuia largirea existentei in chip “impatrit“, adica l-a nascut din nou in nemarginirea vietii dumnezeiesti. Aceeasi cale smerita este invatata din Evanghelie in Pilda Vamesului si a Fariseului si in cea a Fiului risipitor.

Pastrand ca temei cele de mai sus, intelegem lamurit de ce Taina Sfintei Spovedanii are un atat de mare har si putere innoitoare. Datorita impacarii sale cu Dumnezeu prin spovedanie, credinciosul ia asupra-si de bunavoie rusinea pacatelor sale. Aceasta fapta de vitejie a credintei este socotita de Domnul ca rasplata a multumirii si a recunostintei pentru rusinea crucii pe care El insusi a rabdat-o pentru noi.

Toti dreptii Vechiului Legamant au cunoscut in chip prorocesc aceasta latura a tainei Crucii. Cand, de pilda, tanarului si dreptului imparat al lui Israil, Iosia, i s-a citit pentru intaia data cartea legii, pe care nu o cunoscuse mai inainte, s-a aflat intru mare uimire si “si-a sfasiat hainele sale“.

Simtind indepartarea lui Israil de la calea parintilor si venirea maniei lui Dumnezeu, a trimis soli catre prorocita Hulda, pentru a afla voia Domnului cu el si cu poporul sau. Atunci, acea dreapta femeie i-a prorocit ca asupra poporului apostat vor veni intr-adevar relele si mania lui Dumnezeu. Ea a mai spus, insa, ca Domnul l-a iertat pe rege, intrucat credea in cuvintele cartii legii si “s-a muiat inima lui“, smerindu-se “inaintea Domnului” si plangand. Pentru aceasta el nu va vedea relele ce aveau sa vina, ci va fi dus cu pace la mormant si se va alatura parintilor sai. Astfel, adanca rusine a inimii l-a mantuit pe rege si l-a indreptatit inaintea judecatii Domnului.

Dorind mantuirea noastra, Hristos nu a tinut seama de Sine. Precum spune Scriptura, “ocarile celor ce il ocarasc pe El au cazut asupra Sa“, si s-au lucrat chiar “afara din tabara“. Cu alte cuvinte, ocara lui Dumnezeu pentru mantuirea noastra a fost desavarsita. Asemenea si noi, atunci cand purtam ocara pacatelor noastre in spovedanie, “afara din tabara” bunei pareri a lumii si impotriva cugetelor ei, se cuvine “sa aducem pururi lui Dumnezeu jertfa de lauda“. In acest chip, credinciosul isi arata multumirea catre incepatorul mantuirii sale si se aseaza pe sine pe calea Domnului. Il afla pe Hristos, care este Calea.

Atunci Domnul devine tovarasul de calatorie al omului ce se pocaieste, ii impartaseste acestuia har si ii innoieste viata. Precum deja am aratat, innoirea pe care o primim prin Taina Spovedaniei este pe masura rusinii pe care o purtam atunci cand ne dezgolim pe noi insine inaintea Domnului si inaintea slujitorului Sau. Iar Domnul il imbraca pe pacatosul renascut cu haina harului dumnezeiesc si cu darul vietii vesnice.

Precum s-a spus oarecand, Dumnezeu “nu judeca de doua ori“. Daca traim sub judecata cuvantului lui Dumnezeu si purtam ocara spovedaniei noastre, atunci scapam de judecata ce va sa fie in zilele cele mai de pe urma; “Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni. Ci s-a mutat din moarte la viata“.

Parintii spun ca “cel ce ia asupra-si de bunavoie prihanirea de sine, alearga catre Patimile lui Hristos“. Pilda cea mai potrivita este talharul cel bun. Prin prihanirea de sine, el a prefacut crucea sa personala in Cruce a lui Hristos si s-a mantuit chiar in aceeasi zi. Adevarata prihanire de sine atribuie intotdeauna slava lui Dumnezeu, iar ocara celui cazut. “Dumnezeu se vadeste intru adevarul Sau, pe cand tot omul intru minciuna“. Ea umple inima celui ce se pocaieste cu recunostinta si cu simtirea ca “pentru noi, Hristos a murit cand noi eram inca pacatosi” si in dar i-a mantuit pe cei raucinstitori.

Vorbind despre cantarea celor trei tineri din cuptorul cel de foc, marele Ierarh Ioan Hrisostom spune ca rugaciunea de multumire este cea care se insoteste cu prihanirea de sine.

Prin pocainta si spovedanie, lepadam cugetul carnii si primim cugetul “care era si in Hristos Iisus“. Acest cuget este cu totul smerit si L-a calauzit de bunavoie pe Domnul pana in partile cele mai de jos ale pamantului, spre a afla si a mantui pe cei legati in iad. Calatoria lui Hristos este opusa celei a lui Adam. Altfel spus, Adam a voit sa se inalte prin sine si sa devina deopotriva cu Dumnezeu, iar din pricina aceasta a cazut in fundul pierzaniei. Insa cel ce se pocaieste calatoreste catre cele de jos, dupa pilda Celui de-al doilea Adam, Domnul. Si, cand ajunge la nimicnicirea cea prin smerenie, devine materie potrivita pentru o facere din nou. Este lucrul Dumnezeului crestinilor sa zideasca din nimic.

Inainte de lucrarea pocaintei, omul are toate puterile sale firesti intoarse catre pamantul “din care a fost luat“. Mintea sa este dezbinata si revarsata catre zidire. Traieste un gol launtric, iar menirea sa ramane neimplinita. Este purtat spre abisul nimicului. Adevarata pocainta si smerita spovedanie se insotesc intotdeauna cu zdrobirea inimii. Aceasta zdrobire se face cu durere adanca pentru uraciunea caderii. indurerarea si rusinea pentru pacat ara pamantul neroditor al inimii si dezradacineaza din ea patimile de necinste, tamaduind si unind puterile sufletului, astfel incat acesta sa poata implini porunca iubirii dumnezeiesti si sa stea inaintea Domnului “in duh si adevar“.

Pe pamant nu exista sfarsit al pocaintei. Fiii lui Dumnezeu nu contenesc a se curata pe ei insisi prin Taina Spovedaniei, caci “Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El“.