Anchetatorii mincinosi
File de Pateric cu parintele Calciu:
“– Cum sa fac, Parinte, pentru a nu-mi mai pune nadejdea in oameni, ci in Dumnezeu, sau cum sa lupt cu aceasta slabiciune a sufletului de a fi sprijinita omeneste?
Parintele a tacut cateva clipe si apoi, pierzandu-si privirea intr-un trecut indepartat, a spus:
– Eram in cea de-a doua detentie, torturat de multa vreme, fizic si psihic. Nu mai stiam nimic de familia mea. Mi se repeta mereu insa ca sotia mea m-a parasit si a divortat de mine. Ca Andrei, copilul meu, ma uraste si spune ca-i este rusine cu un astfel de tata. Ca elevii de la Seminar ma blesteama ca le-am stricat viitorul. “Toti te-au parasit, chiar nu intelegi…?!”, imi spunea. Zi de zi imi repetau asta. Si veneau cu dovezi, incat parea adevarat… La un moment dat, mintea mea nu a mai putut si a cedat. Eram aproape de nebunie. Ma simteam parasit de toti. Intr-o noapte, cu ultimele puteri am chemat-o pe mama mea: “Mama, mama, oare si tu m-ai parasit…?!”… Mama mea fusese o femeie foarte credincioasa, un chip de sfanta laica. Iar in noaptea aceea mama mi-a aparut in vis. Insa avea chipul intunecat si trist, cum n-o vazusem niciodata. Ea era mereu luminoasa. Si m-a certat: “Cum ai putut sa crezi ca te-am parasit?!”. M-am trezit si am inteles ca acea descurajare si indoiala a mea era un pacat. A doua zi, asa a randuit Dumnezeu, a venit sotia la mine. I se daduse vorbitor. Si atunci am aflat ca toata lumea ma iubea, era alaturi de mine, si ea, si copilul, si elevii mei. Raul fusese doar in mintea mea. Asa si acum. Gandurile sunt anchetatorii care ne soptesc cele rele.
Mai tarziu am inteles ca nu nadajduirea in oameni era un pacat, asa cum gandeam eu, ci indoiala. Ca viata in Hristos inseamna si ca aproapele este alaturi de noi, cu putinul ori cu bogatia sa sufleteasca, ca un om. Ca gandurile de parasire, de indoiala, erau niste anchetatori mincinosi. Si poate, mai ales, ca taria dragostei este nadejdea“.
- Cititi si aceasta completare
Doneaza pentru filmul "Scrum"
“Mai tarziu am inteles ca nu nadajduirea in oameni era un pacat, asa cum gandeam eu, ci indoiala.”
Cred ca ar trebui repetata de mii de ori.
@ Cristina:
Da, numai ca sa avem grija cum, cand si cui o aplicam? Atentie mare le contextul de fata. A se citi si:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/08/02/dreapta-socoteala-intre-rautatea-banuielii-generalizate-si-prostia-blagoslovirii-raului/
“Diavolul ne stăpâneşte prin neîncredere şi bănuială; această puternicie (de nu atotputernicie) a sa, creştinii o pot contesta, de ea se pot slobozi. Se pot slobozi de neîncredere aidoma ca şi de cealaltă mare intervenţie a demonului: necredinţa.
Pentru creştin “ceilalţi”, semenii lui toţi, nu sunt, neapărat şi negreşit alcătuitorii unui iad pământesc. Ei nu văd în jurul lor numai şi numai răutate şi draci. A! nu înseamnă că se cuvine ca ei să fie proşti şi nătângi, purtând întotdeauna pe buze un surâs mieros şi artificial, clătinând binevoitor şi nerozeşte din cap, blagoslovind prigoane şi nedreptăţi şi fapte strigătoare la cer şi propovăduind că toate-s bune şi frumoase.
Ştim prea bine că nu toate-s bune şi frumoase, că există în lume boala, durerea, suferinţa, sărăcia, foametea, tortura, asuprirea, tirania, minciuna, prostia biruitoare, prigoana, sadismul şi câte altele. Le ştim lămurit şi nu ne-ar şedea frumos, în faţa lor, să ne acoperim ochii şi să îndrugăm vorbe dulci şi deşarte. Dar pentru noi creştinii, stăpân al lumii este în cele din urmă Hristos; nu Beelzebul. De aceea minţile şi inimile nu ni-s împietrite, iar ochii şi ochii cugetători ai inimii nu ni-s orbiţi”.
Dar nu e scris undeva , ca “blestemat sa fie cel ce nadajduieste in oameni?”.
Ba da, dar nu in sensul de a nu avea incredere in nimeni, ci de a nu crede in om mai mult decat in Dumnezeu, a nu astepta de la om ceea ce numai Dumnezeu poate da. Iar unii Sfinti Parinti o aplica si cu sensul de a nu ne increde in noi insine.
Fratiilor cel care sadeste indoiala,frica si acuza adusa oricarui om este diavolul, de aceea sa ne punem increderea in Dumnezeu si apoi in om, si sa nu judecam pe nimeni! Iar cu cei care gresesc sa nu uitam ce le-a spus Mantuitorul fariseilor: cine nu are pacat sa ia piatra si sa arunce primul( in femeia prinsa in adulter), si uceniciilor( voi sunteti fii ai pacii , atunci cand acestia au cerut Mantuitorului sa pedepseasca pe oamenii care nu i-au primit in cetatea lor), asa ca fratiilor sa incercam sa traim in DUH SI ADEVAR nu in luarea si respectarea Legii fara sa ne cercetam Sfintii Parintii care au trait in Duh si Adevar, si sa ne gandim ca ceea mai mare fapta este dragostea fata de dusmani. Numai cu respectarea Sfintei revelatii( Sfanta Scriptura + Sfanta Traditie ) o sa reusim sa ne pastram sufletul in acest razboi psihologic in care ne aflam.
Si deocamdata inchei cu cuvintele pe care le-a spus Arhimandritul Sofronie Saharov lui Klaus Keneth cand acesta din urma era in cautarea Adevarului: ”Klaus a fi om inseamna sa te urasti pe tine primul pentru ca altcineva ti-a gresit”
IUBITII SI IERTATII!!!
@ Vulturul:
Completati, va rog frumos, cu acestea de mai jos (daca citatul din Steinhardt de mai sus nu a fost suficient) pentru a nu risca sa cadem in alta extrema, la moda azi, de altfel, apropo de intelegerea iubirii si a “ne-aruncarii cu pietre” si pentru a tine calea imparateasca a Adevarului:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/10/04/iubirea-de-vrajmasi-porunca-imposibila/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/06/10/unica-osandire-ingaduita/
“In istorisirile de demult citim: Un sihastru a vazut pe un oarecare frate al sau ca gresea si a inceput sa se tanguiasca: „Vai mie! Cum fratele meu greseste acum, poate si eu voi gresi maine!” Dupa aceasta, intorcandu-se catre ucenicul sau, a adaugat: „In orice greu pacat ar cadea in prezenta ta vreun frate, tu sa nu-l osandesti! Ci chiar trebuie sa fii incredintat ca tu pacatuiesti mai mult decat el, chiar daca acesta ar fi un om din lume. Ca o exceptie de la aceasta pravila trebuie sa fie situatia in care auzi pe cineva ca aduce hula lui Dumnezeu ori ca vorbeste ceva eretic”. Aceasta povestire de la Sfintii Parinti ilustreaza in chip minunat raspunsul ortodox despre cum trebuie sa fie relationarea noastra catre cele doua posibile chipuri de oameni pacatosi:
1) cei ce pacatuiesc in comportarea lor morala si 2) cei ce pacatuiesc impotriva credintei.
Catre primii trebuie sa avem ingaduinta si sa nu-i osandim, deoarece si sufletele noastre sunt pacatoase, iar prin osandire devin si mai pacatoase. Insasi Biserica cu marinimie rabda si lecuieste asemenea pacatosi, asteptand pocainta si indreptarea acestora. La astfel de pacatosi se refera dumnezeiestile cuvinte ca trebuie intotdeauna sa-i iertam daca se caiesc, si nu doar de sapte ori pe zi, ci pana la saptezeci de ori cate sapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4).
Catre ceilalti insa ni s-a poruncit sa nu fim ingaduitori, ci cu multa luare-aminte, critici si fara de impacare.
Sfantul Apostol Pavel, care ne invata de fiecare data sa nu defaimam pe semenii nostri pentru slabiciunile lor morale, nici sa-i dispretuim, ci cu dragoste sa-i lecuim (vezi I Cor.13, 1-7), devine dintr-o data foarte aspru cand se pune problema celor ce gresesc impotriva curatiei credintei. Ingrijorat parinteste pentru cei neputinciosi (vezi I Tesal.2, 7-8) si recomandand purtari mangaietoare catre frati (vezi Rom. 12, 10), el devine foarte vehement impotriva ereticilor: Paziti-va de caini! Paziti-va de lucratorii cei rai! (Filip.3, 2). Luati aminte sa nu va fure mintile cineva cu filosofia si cu desarta inselaciune din predania omeneasca, dupa intelesurile cele slabe ale lumii, si nu dupa Hristos! (Col.2, 8). De ce el este atat de taios fata de invatatorii cei mincinosi? Pentru ca, fara discutie, invataturile cele mincinoase sunt otrava pentru suflet, iar purtarea fara discernamant catre ei si implinirea unor asemenea invataturi conduc catre pieire vesnica. Neputintele morale pot uneori sa slujeasca pentru smerirea omului si conducerea lui catre mantuire intru Domnul prin pocainta cuvenita. Insa erezia este de-a dreptul pierzanie.
Nicaieri in Sfanta Scriptura nu intalnim indicatii ca am putea sa iertam pacatele impotriva credintei poruncite de Dumnezeu, in timp ce, in nenumarate randuri, ni se spune ca suntem datori sa iertam celor ce gresesc impotriva noastra din pricina neputintei omenesti. Cei ce pacatuiesc impotriva credintei ortodoxe, pacatuiesc direct impotriva lui Dumnezeu, si nu impotriva oamenilor. Ei hulesc Adevarul revelat, si nu parerile oamenilor obisnuiti. De aceea s-a spus: De omul eretic, dupa intaia si a doua mustrare, departeaza-te! (Tit 3, 10). Chiar Sfanta Biserica, aceasta grijulie Maica pentru fiii ei care gresesc, este foarte aspra fata de eretici. Dupa chemarea repetata spre venirea in fire si pocainta, prin refuzul din partea lor de a se pocai, ea ii indeparteaza de comuniunea sa ca neintelepti si indarjiti, stricatori ai adevarurilor dumnezeiesti. Cei ce pacatuiesc din punct de vedere moral continua sa fie madulare ale ei, chiar grav bolnave fiind. Insa cei eretici nu pot sa ramana madularele ei, chiar daca mai inainte au fost (vezi I In 2, 19). Ei nu mai apartin organismului binecuvantat, pentru ca s-au indepartat de Adevar, adica de Dumnezeu, Care este Insusi Adevarul (vezi Evr.10, 10; In 14,6), si s-au unit cu minciuna, adica cu diavolul, numit mincinos si tatal minciunii (In 8, 44). Cum nu poate fi nicio partasie intre lumina si intuneric, tot astfel nu poate sa existe nicio partasie bisericeasca de rugaciune si de Taine intre crestinul ortodox si eretic. Caci primul, desi pacatos, din toata inima a imbratisat dogmele revelate, s-a smerit inaintea acestora, traieste si se mantuieste prin acestea, in timp ce ultimul este un mandru inchinator la ratacirile sale prin care si piere.”