POVATUIRI DE MARE FOLOS DE LA CUVIOSUL SERGHIE: “Cand sufletul ti-e tulburat, alearga la cainta; de n-ai cainta, caieste-te de necainta ta!”
- Nu-i om care să se simtă în largul său pe acest pământ. Asta ne e crucea.
- Nu crede că eşti rob pe viaţă păcatului. Nădăjduieşte cu tărie în mila lui Dumnezeu. Că la El e multă milă şi iertare. De-I cerem, pe dată ne iartă şi ne izbăveşte.
- Să nu deznădăjduieşti nicicând pentru greşelile din zilele trecute. Ia-ţi viaţa în orice zi de la început. Şi socoteşte ziua de azi ca pe cea din urmă. Altminteri, după cuvântul părintesc, e timp pierdut.
***
- Mai de folos îi este omului să aibă voinţa slabă, decât una tare. Ca să-şi vadă neputinţa şi slăbănogeala. Altminteri, se trufeşte cu puterea sa şi, plin de sine, se leapădă de Dumnezeu.
- Marea iscusinţă a vieţii duhovniceşti e să lucreze omul cu puterea lui Dumnezeu, nu cu puterile sale. Marea înţelepciune este să-L ai pe Domnul sălăşluit în tine.
- De vrei să faci un lucru cât de mic, cheamă-L pe Dumnezeu în ajutor. Fă-le pe toate ca în faţa Lui, şi fără El nimica să nu faci. Că spune Domnul: „Cel care nu adună cu Mine risipeşte” (Lc 11, 23).
- Puterea împotrivirii la păcat e de la Dumnezeu, şi se câştigă cu rugăciunea.
- Teme-te de mândrie. E cel dintâi şi mare vrăjmaş. Pe îngeri i-a făcut să cadă.
- De ai vreun mic câştig duhovnicesc, nu te împăuna cu părerea de sine. Nu aduna comoară pentru tine, ci îmbogăţeşte-te în Dumnezeu.
- Smerenia s-o cauţi mai întâi de toate. Că fără ea nimic nu poţi să faci. Smerenia e mântuire iute.
- Cată smerenia, nu sfinţenia. Că fără smerenie, sfinţenia-i curată amăgire. Că pentru lipsa smereniei au ajuns draci căzuţi duhurile îngereşti şi sfinte.
- Trăieşte aşa ca să-L mulţumeşti pe Dumnezeu, nu pe tine. Mulţumirea de sine e primejdioasă.
- La baza bolilor mintale nu stă sexualitatea, cum zice Freud, ci mândria.
- Centrarea pe sine este începutul bolii mintale. Boala mintală se întemeiază pe socotirea propriei persoane drept centru al lumii.
***
- Nu-i om pe lume cu psihic sănătos. Tot omul are în el toate bolile. Cel care pare sănătos şi normal, este cel care ajunge să-şi stăpânească boala şi s-o ţină în frâu. Bolnavul mintal însă nu-şi mai poate controla boala, şi ea iese la iveală.
- Duhovnicul e şi psihiatru. Până la urmă, rădăcina bolii mintale e o nepuţinţă a sufletului. Totul are sens duhovnicesc, duhovnicescul le cuprinde pe toate. Şi tratamentul duhovnicesc poate tămădui, adesea, boala mintală.
- Un psihiatru care nu-i şi om duhovnicesc poate să aline boala, îl poate aduce din nou în lume pe bolnav, îl poate face să trăiască alături de ceilalţi oameni. Dar n-are ce-i da sufletului său, nu-i poate arăta sensul existenţei sale. Asta numai duhovnicul poate s-o facă.
***
- Pururea să avem căinţa tâlharului pe cruce. Că nu ştim lungimea vieţii.
- Dacă eşti tulburat în vremea rugăciunii, alungă tulburarea şi te căieşte de tulburarea ta. De nu-ţi e inima zdrobită, iarăşi să te căieşti. De nu te poţi căi, căieşte-te de neputinţa ta. Şi aşa, pururea stăruie în căinţă.
- Sileşte-te spre căinţă. De n-ai râvnă spre căinţă, roagă-L pe Dumnezeu să-ţi ierte lipsa de râvnă.
- Când sufletul ţi-e tulburat, aleargă la căinţă; de n-ai căinţă, căieşte-te de necăinţa ta. Ca pururea să biruie căinţa.
- Pocăinţa nu-i doar plângere de o clipă a păcatului, ci e necontenită mustrare a inimii.
- De eşti creştin, fă din căinţă firea sufletului tău. Căinţa nu doar cere iertarea de păcate, îşi cunoaşte încă neputinţa şi nimicnicia în faţa lui Dumnezeu. E însoţită de smerenie, de frica de Dumnezeu şi aducerea-aminte de moarte. Petrece pururea în ea. Ca s-o afli, cere-o de la Dumnezeu,şi ca pururea s-o ai, pururea cere-o.
- Începe orice lucru cu căinţa. Şi rugăciunea tot aşa s-o începi. Împacă-te întâi cu Dumnezeu, ca să nu te rogi cu păcat. Că rău rugându-se oarecând un hoţ de cai la Sfântul Nicolae, a fost mustrat de sfânt şi aruncat într-o groapă cu hoituri, ca să-şi cunoască din acea duhoare urâciunea rugăciunii sale.
- La rugăciune, uneşte-ţi mintea cu inima. Şi vezi de-i bine răsădită acolo. Iar calea unirii e căinţa. Şi prin căinţă intrând în ascunzişul inimii, aflăm acolo ferire de primejdii şi adăpost.
- De moleşeală şi puţinătate de suflet să te căieşti ca de păcat, silindu-te să-ţi vii în fire.
- Pentru răceala sufletului să te căieşti, că e păcat.
- Căieşte-te că nu-i iubeşti de ajuns pe oameni, că nu te dor necazurile lor.
- Căieşte-te că nu eşti sfânt, căieşte-te de starea ta jalnică.
- „Greşiţi ai noştri”, pe care îi iertăm, ca să primim iertare, sunt şi cei pe care nu-i placem pentru că sunt altfel decât noi.
***
- Mulţi talanţi are omul, dar puţin câştig, că-i iroseşte în vremea vieţii sale.
- Adevărata ta viaţă, omule, e în ceruri. Începe s-o trăieşti de aici, de pe pământ.
- Pururea să fim ca cel ce-aşteaptă să-i vină trenul dintr-o clipă în alta şi-i gata să se urce în el.
- Cele duhovniceşti sunt cu adevărat, şi-s mai adevărate decât cele pământeşti şi văzute. Însă pe ele numai ochiul inimii le vede.
- Despre teama de Judecata ce va să fie: Cată la Împărăţie ca un călător, fără grijă de ziua de mâine, pururea gata de drum. Şi neştiind ceasul plecării, fii pururi treaz, cu candela nestinsă.
- De trândăvie şi deznădejde scăpăm de cugetăm la moarte şi, după cuvântul părintesc, de socotim fiecare zi ca pe cea din urmă. Că numai aşa vezi că n-ai vreme de pierdut, şi nu amâni rugăciunea. Că în orice clipă poţi muri, în noaptea asta chiar, si-n cele ce vei fi aflat, în acelea vei fi judecat, după cum spune Domnul. Să ne îngrijim, dar, întotdeauna să fim împăcaţi cu Dumnezeu şi cu oamenii.
- Trăieşte ziua de azi şi lasă grija zilei de mâine, că îngrijorarea n-o schimbă cu nimic. Să nu-ţi pierzi timpul, irosindu-ţi clipa. De clipa de acum să te îngrijeşti, veghind să ai mereu ulei în lampă ca fecioarele înţelepte, şi-n toată clipa gata să-L primeşti pe Mire. Asta să ne fie grija, cum suntem aici şi acum. Că aşa cum vom fi aflaţi, aşa vom fi judecaţi de Hristos.
***
- Tainele cele dumnezeieşti nu se iscodesc cu mintea, ci se primesc cu inimă credincioasă, şi atunci ni se arată desluşit.
- Duhovnicia e a vieţii, nu a minţii.
- Temeiul poruncilor dumnezeieşti e viaţa, nu ştiinţa. Nu cerceta, dar, cu mintea la ce-s bune. Dacă scrie pe ceva „otravă”, te fereşti, nu guşti să vezi de e aşa sau nu.
***
- Fugi de îndoială ca de dracul. Nu citi Scripturile cu duh îndoit, că vine dracul în chip de teolog şi ţi le tâlcuieşte el cu viclenie. Cu credinţa, taie pe dată şirul vorbelor lui.
- Nu sta de vorbă cu dracii, nu le fă pe voie. Nu lua aminte în nici un chip la şoptirile lor.
- De te cuprind ispitele, zbate-te să scapi, ca omul prins de vâltoare. Ţine la viaţa sufletului cum ţii la viaţa trupului.
- De se aprinde în tine flacăra ispitei, stinge-o iute cu apa rugăciunii, până nu se înteţeşte pârjolul. Nu sta nepăsător, revino-ţi iute şi respinge-o iute. Zbate-te şi strigă, ca un om luat de şuvoi. Moliciunea în vreme de ispită e moarte curată.
- Ispita e şarpele muşcător. Cum l-ai simţit că muşcă, loveşte-l şi taie-i capul.
- Zicea unul dintre Părinţi: „De pofteşti trup, mergând la morminte vezi ce rămâne din frumuseţea lui”.
- Cugetele de hulă arată fără puţinţă de tăgadă că Necuratul există. Că sunt cumplit de înfricoşătoare, cum omul nu poate gândi. Ebine că-şi dă arama pe faţă, că îndeobşte lucrează pe furiş, şi nu cunoaştem tăria vrăjmăşiei sale şi nu ştim cu ce duşman hain avem de luptat. Numai aşa putem să-l vedem. Împotriveşte-te, leapădă-te, nu le lăsa să-ţi intre în suflet, nu sta de vorbă cu ele nicidecum. Nu te înfricoşa. După cum spun Părinţii, e o ispită bine ştiută a vieţii duhovniceşti. În Scara aflăm multe învăţături în această privinţă. Când, la rugăciune, dracul ne aduce astfel de gânduri, încă mai mult să ne ţinem de ea, punând împotriva lucrării lui lucrarea noastră, prin chemarea lui Iisus.
***
- Cunoaşte omul când harul s-a sălăşluit în el? Uneori ştie. Alteori însă Domnul ne lasă în neştiinţă, ca să nu ne mândrim. Cum ştii că harul sălăşluieşte în tine? Pur şi simplu simţi. Sfântul Serafim de Sarov spune însă că astăzi omul a pierdut simţirea prezenţei lui Dumnezeu.
- De te înfruntă cineva în duh de ceartă, din pricina credinţei, cere în inima ta luminare şi înţelepciune de la Duhul Sfânt, ca să ştii ce să-i spui şi cum.
- Cel nărăvit în păcat nu poate osebi cugetele şi nu-şi vede păcatele, socotindu-le slăbiciuni omeneşti, cu neputinţă de îndreptat.
- Nu pune pe seama vremurilor şi a lumii slăbiciunea sufletului tău.
- Nu-i rău că truda nu-ţi aduce nici o bucurie. Că n-am venit pe lume ca să ne desfătăm. Ci suferinţa-i zestrea noastră pământească. Ba, rău este să-ţi placă munca ta, să-ţi faci din ea un idol, să-i dai tot sufletul tău, lăsând de o parte ce e cu adevărat de preţ. Veselie să-ţi aducă lucrarea celor duhovniceşti. Iar munca să-ţi fie nevoinţă, spre încercare, cum este pentru călugăr ascultarea care-l rupe de la rugăciune şi slujbe. Socoteşte-o uneltitoarea răbdării, că multă răbdare cere munca. Şi sila de muncă n-o socoti păcat de nu-ţi vatămă sufletul. Îndur-o cu gândul la Dumnezeu şi rugăciune. Şi fă-o bine, aşa cum se cuvine, ca să nu sufere alţii din pricina ta. Şi cu iubire, luare-aminte şi bunăvoinţă să te porţi cu cei cu care împarţi povara muncii. Să-ţi fie încă munca spre smerire, cugetând că pentru nevrednicia noastră ni s-a dat treaba asta de rând pe care-o facem, şi nu alta mai de soi.
- Înstrăinarea nu-i nici silă de viaţă şi de lume, nici nepăsare. Sfântul Ioan Scărarul istoriseşte că, minunându-se de smerenia unui monah, care primea cu linişte batjocurile, l-a întrebat cum a ajuns la o asemenea nepătimire. Iar acela i-a răspuns: „Pentru ce aş lua aminte la nişte oameni de nimic?”. Şi sfântul încheie, suspinând: „Am văzut atuncea în ce adânc de răutate căzuse“.
Din invataturile aceluiasi parinte, mai cititi si:
Sfantul Pantelimon sau milostivirea dusa pana la capat
va multumesc pt aceasta minunata selectie..de margaritare duhovnicesti!
fiecare sfat mi-a deschis un alt coltisor al inimii si un altul si un altul …si tot asa!
Doamne ajuta!
aCuvântul care ne zideşte
Cuvântul care ne zideşte
O face cu-adevărat ?
Şi în ce fel ? Ce poartă-n sine
Spre a ne smulge din păcat ?
Al cui cuvânt este în stare ,
În două vorbe să zidească ,
S-ajungă viu direct la ţintă
Şi omul să nu se codească ?
La vremea veacului din urmă ,
Ne spun părinţii , c-o să fie ,
Cuvânt , -cum plin este pământul
De ape, – ’n vorbă şi-n hârtie .
Şi oare nu aşa şi este ?
Nu chiar avem ? Oare nu ştim
Ce stă în tone de hârtie ,
Că –l auzim şi-l şi rostim ?
Şi e cules cu sârguinţă
Şi-n studiu mult şi-i prelucrat
Din evanghelii, de la sursă
Şi-i şi-actual şi-adevărat .
Dar nu vedem efervescenţă
Reală , sfântă viu creştină
Şi câţi îşi mai încarcă duhul
Cu energia lor divină ?
Nimic n-arată renunţare
Decât puţină şi formală
Şi-n cele ce nu-s importante
În viaţa seacă şi banală .
Şi mă întreb , oare evreii ,
Nu aveau oameni instruiţi
Cînd le vorbeau legea lui Moise ?
Cum , prin Iisus au fost uimiţi ?
Iisus când şi-a rostit cuvântul ,
A fost un şoc în omenire ,
Care continuă şi astăzi ,
Unde e dor de mântuire .
Dar evanghelia ne-arată
Ceva ce nu se prea rosteşte ,
Prin cele ce se spun în public ,
Atuncea cînd ni se vorbeşte .
Iisus în câteva cuvinte ,
Năştea trezire , şi-nviere
-Şi precizează textul sacru –
’’Ca unul ce avea putere .’’
Şi tot la fel vorbeau şi sfinţii
Şi adunau în jurul lor ,
Mulţimi care-şi schimbau trăirea
Din glasul lor cel ziditor .
Azi , însumi ascultând cuvântul ,
Lăuntrul meu , î-mi spune multe ,
De de vorbitorul ce-l rosteşte
Şi vrea ca lumea să-l asculte .
Orice păstor din orice treaptă ,
Î-ţi dă şi-o tainică mustrare
Că nu prea-i eşti supus şi luişi
Şi în smerită ascultare .
Că nu eşti trup şi suflet pururi
În duh şi-n plan cu scopul său
Şi-n felul forma şi trăirea
Ce –o are el în Dumnezeu .
Fără să vrea , cuvântul poartă
Tot ce conţine duhul său ,
Trăire a gândul şi credinţa ,
Şi râvna lui spre Dumnezeu .
Dar şi mai mult , ţinta se vede ,
Din viaţa sa de pe parcurs ,
Chiar dacă vorba te înpinge ,
Mental şi sigur mult mai sus .
Doar vorba sa abil descrie ,
Şi mă trimite doar pe mine
Unde n-a fost şi nu aleargă
Dar mă convinge c-ar fi bine .
Acestea , sigur nu le caut ,
Nu iscodesc , nu le doresc
Dar ele strigă ca-n tot omul ,
Oricât de mult mă-npotrivesc .
Şi-o simte sigur fiecare ,
Iar eu o spun pentru zidire
Nu în dispreţ şi-n defăimare
Ci-n grija pentru mântuire .
Că vorbele nu-s o chemare ,
Către un bine ce-l trăieşte
Ci –i un îndemn mental , o temă
Care cel mult doar instruieşte .
Nimic nu vine să confirme ,
C-a fost şi-i bine ce-a găsit ,
Că se hrăneşte cu acestea
Şi că tot urcă , negreşit .
Puterea vine din trăire
Şi nu din vorbele-n Iisus
Şi –i totdeauna la nivelul ,
La care omul a ajuns .
Păstorul merge ÎNAINTE
Şi turma vine după sine ,
Aşa văd eu în evanghelii
Şi cred că se-nţelege bine .
Şi precizează că şi glasul ,
Se recunoaşte pe pământ ,
Când duce turma la păşunea ,
Care -o hrăneşte-n Duhul Sfânt .
Cum este omu-i şi cuvântul
Şi inima ni-i visteria
Care-l încarcă fără voie ,
Din ea cu toată energia .
Zadarnic vrem noi să trimitem
Pe alţii sincer tot mai sus ,
Dacă noi înşine nu mergem
Şi pe-acea treaptă n-am ajuns .
Dar de-am ajuns , viaţa vorbeşte ,
Cuvintele vin singurele
Şi poartă viaţa de acolo
Şi energiia lor în ele .
Poartă lumina de pe treapta
La care înşine-am ajuns
Chiar de vorbim de tronul slavei ,
Sau poate chiar de mai de sus .
Chiar de zidim mii de biserici
Şi nu trăim întru Iisus ,
Ascetic , viu smerit şi sincer ,
Nu ridicăm pe nimeni sus .
Cum nu-nţelegem că viaţa
Nu-nseamnă vorbă şi rostire
Ci tot întregul ce vorbeşte
Prin scop , prin fapte şi trăire ?
Credinţa te prezintă public ,
Exact acolo unde eşti ,
Nu unde te arăţi la alţii
Şi nici mai jos decât trăieşti .
Vor curge vorbele ca fluviu
Şi –aş vrea să fie ziditoare ,
Din visteriile de viaţă ,
Şi pocăinţa sfinţitoare .
Să ne arate care treaptă
L-anbogăţit pe vorbitor ,
Cu harul , forţa şi viaţa ,
Care-i în văzul tuturor .
Iisus este lumina lumii .
El nu a mers spreo viaţă dulce ,
N-a zidit temple fără viaţă ,
Ci ne-a urcat la cer prin cruce .
Când am greşit
Cînd am lovit cu ură,
În Tine am lovit,
Şi ocolind dreptatea
De Tine am fugit .
Cînd m-am ascuns în vorbe
De Tine m-am sacuns,
Şi limba-mi otrăvită
Pe Tine Te-a înpuns.
Cînd am muşcat din mărul
De legea Ta oprit
Tu m-ai văzut şi iarăşi,
Cu voia Ţi-am greşit.
Şi când tinzând spre bine,
Dar după capul meu,
Mă poticnesc în Tine,
Şi totu-mi iese rău .
Cănd lacom de dreptate,
Am întrecut măsură,
Alung iubirea-Ţi sfântă
Şi mă sufocă ura .
Iar când minţind de frică.
Crzând că am scăpat,
Mai conştient ca Petru,
Simt că m-am lepădat.
Ieşind din legea firii,
Nebun şi rătăcit,
Văzîndu-Te pe cruce,
Ştiu sigur c-am greşit.
Şi-aşa oriunde-aş merge,
Pe Tine Te găsesc,
Că eşti prezent în toate,
Şi pururea greşesc.
De ce să- Ţi fiu potrivnic,
Când Tu nu mă loveşti,
Şi cunoscîndu-mi vina
Mă –ndrepţi că mă iubeşti.
Înduri tăcut grşeala,
Mă ierţi mă chemi la bine
Ca-n totul şi prin toate,
s-ajung curat la Tine .
Şi dacă-n tot şi-n toate,
pe Tine te găsesc,
că mi le dai Iisuse
ca-n pace să trăiesc,
Nu se cuvine oare
Ca –n milă şi-n dreptate,
Să-Ţi fiu asemeni, Doamne
Iubire pîn’la moarte ?
Că toate-s ale Tale,
Pământul şi iubirea,
Şi dragostea de oameni
Iisus şi mântuirea .
Şi ce pot eu smeritul
Cu drag să î-Ţi ofer
În schimbul lor o, Doamne
Între pămât şi cer ?
Iubirea, doar iubirea,
Prin tot ce este-al Tău.
Că toate-s ale Tale,
Şi-n ele sunt şi eu.
Cuvinte minunate
Cuvinte ziditoare
Cuvinte cu putere,
Cuvinte sfinţitoare.
Cuvinte din trăire
Şi sfântă biruinţă
Din inimă sfinţită
În har şi-n pocăinţă.
Cuvinte de la sfinţii
Ce-au dovedit trăirea
Cu fapte minunate,
C-au vrut desăvârşirea.
Cuvinte ce las urme
În orice ciritor
Şi-n inimi însetate
De har mântuitor.
Cât ve-ţi posta asemeni
Şi ve-ţi trăi iubirea,
Părinţilor daţi iată,
Lumina şi zidirea
Acestor minunate
Cuvinte în Hristos,
Atât de vii şi sfinte
Şi de mare folos.
Dragi tineri viitorul lumii
Dragi tineri viitorul lumii
Se adânceşte în păcate
Şi-o ştie sigur fiecare .
Că în păcat nu e dreptate.
Şi-un viitor al nedreptăţii
Se face azi prin cele rele
Ce-au căpătat cinste deplină .
Dar cum vom mai ieşi dinele ?
O lume rea şi-mpătimită
În care răul este-n ’’top’’
Este deşteptul şi frumosul,
Şi’neacă totul ca’n potop,
Ce viitor va mai aduce ?
Ce rele – care vor spori ,
desfiinţând compet morala- ,
Ce echilibru vor zidi ?
Ce suflete vor fi în oameni ,
-Avizi după plăceri trupeşti
Şi după maximum în toate –
Sfidând cele duhovniceşti ?
Ce mai înseamnă libertatea
Când biologicul trupesc ,
Demult e scos din echilibru
Şi rostul lui -foarte firesc – ?
Ce libertate este-aceasta
Fără morală şi ruşine ,
Fră de cultul renunţării
Şi al valorilor creştine ?
Ce ne oferă renunţarea
Şi abstinenţa în credinţă ?.
Dar libertatea imorală ,
Ce rost, ce sens , ce biruinţă ?
În ortodoxa renunţare
Plinind poruncile divine,
Se cheltuieşte energia ,
Curată , sfântă , pentru bine.
Dar iat-o astăzi cum consumă
Şi bani şi energii vitale ,
Prezentu-n rău şi viitorul
Prin legături distrugătoare.
Doar renunţarea prin credinţă ,
Desăvârşeşte, studiază ,
Observă, luptă să strunească ,
Ştie ce poate , controlează.
Cultivă numai cele bune
Ce vin prin legile divine ,
Alungă răul nu se leagă ,
Prin trup cu relele străine ,
Şi aş putea să-nşirui multe ,
Ce ne aduc’mpărtăşirea
Şi viaţa îmbisericită ,
Care cultivă mântuirea.
În libertatea lumii astăzi ,
Intimităţile trupeşti,
Atât de aprig cultivate ,
Sting renunţările fireşti.
Sting stinghereala şi ruşinea
Şi gândul că e un păcat
Cu consecinţe-n timp şi-n suflet
Şi că ne-a prins şi ne-a legat.
Stinge respectul pentru sine
Şi curăţiia sa trupească ,
Teama de boli de şantajarea
Demonico-duhovnicească.
Căsătoriia’ncununează
Pe tineri doar în feciorie
Nevinovaţi, ce n-au strâns răul
Din alte trupuri prin curvie.
Că răul strâns din alte trupuri ,
Prin bucuriile curveşti
Distruge legătura sfântă
Şi sensul vieţii omeneşti .
Orice păcat distruge viaţa
Şi ne desparte de Hristos ,
Ne şantajează cu plăcerea
Şi cheltim fără folos .
Ne vindem pentru ele munca
Şi în mod sigur sănătatea
Şi energiile vitale
Şi ne distrugem demnitatea.
Distrugem dintu noi umanul
Ce l-am primit prin Duhul Sfânt
De la botez şi rostul vieţii ,
Trăind trupeşte pe pământ .
Şi libertatea imorală,
Ne duce-n mare nedreptate
Aşa cum este astăzi lumea ,
Care ’nsetează de dreptate.
Toţi vrem dreptate acum pe lume ,
Dar fiecare-i păcătos ,
Nedrept cu Dumnezeu , cu sine
Şi fără frică de Hristos.
E cu putinţă să se facă
Dreptate fără Dumnezeu,
Fără să respectăm , ca oameni
Porunca şi cuvântul său ?
Aceasta-i doar o utopie.
Când î-şi doreşte fiecare ,
Mai mult mai bine totdeauna ,
Şi nimeni nu e-n renunţare .
Dreptatea între oameni vine
În mod corect prin Dumnezeu ,
Când om cu om e drept şi sincer
Şi nu vrea decât ce-i al său.
Când nu se minte nu se fură
Şi orice om este cinstit
Şi nu pretinde niciodată
Decât atât cât a muncit.
Nimeni prin egoism nu-nşeală
Nu fură şi nici nu curveşte ,
Pe fiecare îl respectă ,
Pe fiecare îl cinsteşte .
Dar cine mai respectă-acestea
Când nicăieri nu-i renunţare ,
Şi-n orice poftă omenească ,
Se află şi o încălcare ?
Ce bine-aduce libertatea
Fără Hristos , fără morală
În om , în suflet , în familii,
În lumea-ntreagă şi în ţară ?
Ce viitor ne facem astfel
E lesne de imaginat ,
Fără Hristos , -sau cel de formă-
Şi în păcat nelimitat .
Dragi tineri , viitorul lumii
Se adânceşte în păcate ,
Şi-o simte sigur fiecare .
Dar în păcat nu e dreptate.
Viaţa curată , liturghia ,
Şi tot ce-a spus Mântuitorul
Pote schimba przentu-n bine
Şi întru El şi viitorul.
Doamne ajuta!
Sa stam tari in credinta noastra ortodoxa, pana la capat. Asa am senzatia ca ne spun Sfintii, cei care se roaga neincetat pentru noi. Sa nu alunecam asa cum se intampla din ce in ce mai des azi… Si ca o paranteza, o adresa: http://www.dervent.ro/rostiri.php?cID=cat-rostiri-ecumenism&rID=60&rType=ART&rOP=more#more
“Da.i mintii tale de soata inima ta!” Insotirea … asta e f greu de facut. Insotirea cu tine, cu Celalalt, cu Dumnezeu… Cine ne spune cum sa facem asta? Greselile, patimile, erorile noastre corectate, care, paradoxal, ne sfintesc, nu “prin noi insine”, ci prin purtarea de grija a LUI, prin Legea pe care o pune EL sub pasii nostri impiedicati, sub doua picioare stingi.
Daca as avea mai multa liniste.n mine, as gasi ceva mai mult timp sa “va citesc”.
Atit. Fara elogii! Prietenii stiu de ce!