Fuga de Dumnezeu si TANARUL BOGAT DIN NOI
- Cititi si talcuirea foarte importanta si foarte ziditoare a Sfantului Ioan Gura de Aur la Evanghelia de astazi: “Cat de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor!”
“Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!
Astfel, fiindca esti caldicel – nici fierbinte, nici rece – am sa te vars din gura Mea.
Fiindca tu zici: Sunt bogat si m-am imbogatit si de nimic nu am nevoie! Si nu stii ca tu esti cel ticalos si vrednic de plans, si sarac si orb si gol!
Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc, ca sa te imbogatesti, si vesminte albe ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si alifie de ochi ca sa-ti ungi ochii si sa vezi.
Eu pe cati ii iubesc ii mustru si ii pedepsesc; sarguieste dar si te pocaieste.
Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine“. (Apoc. 3, 15-20)
Multi dintre noi suntem sau putem sa fim ca tanarul bogat din Evanghelia de astazi. Am venit sau dorim sa venim catre Dumnezeu, cu buna intentie si cu oarecare ravna, cerand, pe o cale sau alta, sa aflam care este voia Sa pentru noi, adica… “ce bine sa facem ca sa avem viata vesnica”?
Cine nu doreste sa se mantuiasca si cine nu vrea sa stie ce trebuie sa faca pentru a ajunge la acest scop al tuturor scopurilor? Si totusi… cat de mult sau de adevarat dorim aceasta? Daca pare ceva atat de firesc si de subinteles, de ce atunci ne spun cu durere Parintii: “O, fratilor, fiecare din noi stie cum sa se mantuiasca, dar nu vrem sa ne mantuim“.
Paradoxul se poate deslusi daca ne cercetam minutios si sincer sufletele si daca ne dam seama de cate ori am cerut (fie constient, fie ca un strigat tainic al inimii) sa primim de la Dumnezeu un semn sa cunoastem “calea in care vom merge”, de cate ori am tanjit sa ni se dea un cuvant, un sfat, o vestire a ceea ce trebuie sa facem intr-o situatie sau alta a vietii noastre, sa primim un raspuns despre cum sa intelegem o anumita problema sau sa ni se spuna ce decizie ar fi bine sa luam la ceas de rascruce. Si sa ne gandim apoi de cate ori am primit raspunsurile cerute, pe o cale sau alta – de foarte multe ori pe alte cai decat cele la care ne gandeam noi -, de cate ori Dumnezeu ne-a vorbit tainic, ne-a dat semne clare ale voii Sale cu rasunet in constiinta noastra, iar noi… am refuzat sa le vedem/auzim/intelegem sau… le-am inteles prea bine, dar nu ne-a convenit ce am primit si am refuzat sa le urmam, ne-am revoltat si am cautat in afara noastra indreptatiri si tapi ispasitori.
Din aceasta tragem concluzia ca nici nu suntem atat de sinceri (cu noi insine si cu Dumnezeu) pe cat ne place sa credem despre noi, dar si ca, intre noi si voia Dumnezeu sta zidul “avutiei” fiecaruia, la care nu poate renunta. Avutia asta poate insemna “parere de sine” sau chiar trufie orbitoare, mai inseamna multimea de prejudecati, de idei proprii, de vise, dorinte, inchipuiri, ambitii, incapatanari, “iubiri” sau ‘indragostiri” irationale pentru cate ceva sau cineva… Bogatia inseamna toata minciuna si tot iadul voii proprii care ne stapaneste ca un demon launtric, este tot ceea ce ni se pare ca “avem”, ca “suntem”, ca “stim”… Si din cauza acestei “pareri” riscam sa nu ajungem niciodata sa avem, sa fim, sa stim cu adevarat.
Nu intamplator a spus Mantuitorul ca prima conditie a celui care vrea sa vina dupa El este “sa se lepede de sine”. Reala convertire launtrica, autentica pocainta cu aceasta incep, cu predarea si rastignirea acestei voi proprii, cu parasirea increderii in omul cel vechi, in “eul” tau, in propria ratiune, cu refuzul de a te mai supune poftelor si capriciilor mintii, inimii sau trupului tau, de a le mai cauta indreptatire si de a le mai da intaietate absoluta.
Multi parinti de astazi au spus si spun ca omul contemporan nu mai “stie” sa asculte si sa se smereasca nefatarnic. Crestinul de astazi este mult prea plin de sine, prea incantat de acumularile si de constructiile mintii sale, prea indragostit, pana la orbire, de ceea ce simte intr-un anumit moment dat sau de o dorinta care il mistuie, tine cu dintii prea mult de un plan sau de un scop pe care si le-a propus si pe care le-a cultivat, poate, obsesiv si irational, ca sa mai poata sa devina efectiv un om innoit intru Hristos. Suntem bogati pana la refuz de patimi ale mintii si ale inimii care vin din omul nostru cel vechi… si pe care nu dorim in ruptul capului sa le lasam in pragul Bisericii. Nu ne convine sa renuntam la convingerile dobandite din formarea noastra lumeasca, la toate parerile preconcepute si ideile fixe, la idealurile si proiectele vietii noastre, la toate criteriile si reperele de valoare dupa care ne orientam, la toate obiceiurile care ne-au devenit “a doua natura” si nu admitem sa le mai punem in discutie. Incercam sa altoim credinta pe firea noastra veche, schimbata numai pe la suprafata, si facem apoi din minte o “desfranata” care este chemata sa justifice prin cuvinte ale credintei tot ceea ce ne serveste persistentei in patimile si in modul nostru de a fi de pana atunci.
Cum scriam si altadata, niciodata pana in vremea noastra omul n-a fost mai mandru, mai autosuficient, mai indaratnic, mai inchinator la idolul mintii proprii. Desteptaciunea si cultura (sau doar “versarea” prin experienta vietii) l-au dus pe omul contemporan pana la culmi nebanuite de rafinament si subtilitate in gasirea unor modalitati de a se pacali pe el insusi, de a inventa justificari sofistice (dar teologice, duhovnicesti!) verosimile pentru toate, de a se refugia in victimizari si de a face in asa fel incat “sa cada mereu in picioare” si sa nu se lase “(in)frant” niciodata. De a se strecura mereu profitabil si oportun(ist), de a se descurca in toate, de a aluneca mereu pe langa adevar.
Cand ne ciocnim in viata cu oglindirea reala a imaginii noastre, cu adevarul despre noi, nu acceptam sa ne oprim din drum, nu vrem sa ne trezi, ci schimbam directia, “intoarcem capul” si… fugim… Viata celor mai multi dintre noi a ajuns, practic, si cu ajutorul conditiilor lumii contemporane, o fuga neintrerupta. Fugim de Dumnezeu, fugim de constiinta, fugim de toate situatiile si de oamenii prin care ne vorbeste Dumnezeu, necomplezent, despre cum suntem, de fapt. Fugim de tot ceea ce ne poate chema la “nelinistea cea buna”, de ceea ce ne scoate din “ale noastre”. Ne refugiem in orice ne poate ajuta sa “uitam”, cautam numai ceea ce ne confirma si ne intareste, ne “drogam” cu toate stupefiantele cotidiene ale vietii, orice, numai sa nu ne mai intalnim cu strigatul constiintei, cu chemarea lui Dumnezeu. Fugim imprastiindu-ne cat putem mai mult, evitand infricosati singuratatea cea fertila, incarcandu-ne la maximum timpul si pierzandu-l, totodata, cu toata inconstienta.
In cele ale credintei, cine mai doreste astazi sa se ocupe de curatirea launtrica, sa-si planga pacatele, sa doabandeasca smerenia si sa-si taie voia pentru Dumnezeu? Cine sa mai jinduiasca astazi dupa viata duhovniceasca, cine sa se mai dea ceasul mortii, chinuit si “disperat” dupa implinirea poruncilor evanghelice, dupa urmarea caii celei inguste si grele? Cine?, cand, iata, este atat de tentant si de usor sa iesi in afara, sa predici altora, sa dai lectii, sa faci misiune si marturisire inainte de a fi apucat sa te formezi si sa te schimbi cum trebuie pe tine. Cine?, cand, iata, este atat de tentant si usor sa te indeletnicesti zilnic cu “barfa” si “scandalul” zilei in Ortodoxie, sa urmaresti si chiar sa iei parte la ultimele ‘stiri si dezvaluiri senzationale’ de pe bloguri, sa-ti umfli pieptul de mandrie ca “aperi dreptatea” si sa te simti satisfacut ca “le-ai zis-o” tuturor ereticilor, apostatilor si tradatorilor de neam.
Da, poate am vrea uneori sa stim cam ce ne mai lipseste, dar cand aflam raspunsul, ne intristam si plecam. Asta daca nu cumva chiar ne salbaticim, ca fariseii, si ni-l facem dusman pe care prin care Dumnezeu cauta sa ne scoata la lumina. Nu, nu vrem sa ne lasam cuceriti si schimbati de Hristos. Nu vrem sa nu mai traim noi, ca sa locuiasca El, intreg, intru noi. Domnul Hristos, desigur, care “cauta cu drag” la noi, ne va iubi in continuare si ne va mai cauta pe la raspantii de viata, insa ramane faptul ca L-am respins, ca ne-am speriat de chemarea Lui dulce si lina de Bland Pastor.
Nu ne cerea neaparat, cum nu-i cerea nici tanarului din Evanghelie, sa ne calugarim (cum gresit se mai talcuieste adeseori si azi), ci ne cerea absolut acelasi lucru pe care l-a cerut fiecaruia prin cuvantul evanghelic: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia Crucea sa si sa-Mi urmeze Mie“ sau: “Fiti voi desavarsiti, precum Tatal vostru cel din ceruri desavarsit este” (sper ca suntem cu totii de acord ca este o erezie lasarea “desavarsirii” pe seama calugarilor). Deci, “cel ce voieste“. Asa cum i-a spus si tanarului: “Daca vrei…”. Dumnezeu nu ne cere si nu ne indeamna la altceva decat la ceea ce noi insine paream ca vrem. Daca nu, stim raspunsul Domnului: “… cu greu va intra un bogat in Imparatia cerurilor”.
Mai departe sa dam cuvantul talcuirii Parintelui Rafail Noica:
“Iar el, auzind acestea, s-a intristat, fiindca era foarte bogat“…
“Marturiseste tot Vechiul Legamant, ca sa nu mai vorbesc de Noul Legamant, ca nimenea, dar nimenea este drept inaintea lui Dumnezeu, nimenea a gasit sfintenia, nimenea a gasit slava lui Dumnezeu, nici viata vecinica, toti suntem robi mortii. Dar iata ca in fiecare din noi traieste un bogatas. A, ca eu am educatie, ca eu sunt mai bun decat celalalt, mai frumos decat cineva, mai nu-stiu-ce decat altul.
Si asa, comparandu-ne si inmagazinand tot felul de cunostinte, elemente materiale, bani, incepem sa ne falim cu cate una, cu cate alta, si as zice ca mai periculos decat toate sunt agonisirile intelectuale, care ne fac sa credem ca suntem mai inalti decat semenii nostri sau, pe drept cuvant, mai inalti decat fuseseram inaintea agonisirilor.
Dar in fata vietii vecinice ce este toata agoniseala noastra? Daca vine harul, vezi ca este nimicnicie; in fata frumusetii pe care ne-o chezasuieste Dumnezeu asta devine ca o uraciune care pustieste. Pustieste cum? Prin mandria ce o naste in noi si care ne face tari de cerbice, si nu mai intra harul lui Dumnezeu in asa o inima. Si atuncea –
Fericiti cei saraci cu duhul…
Cine sunt cei saraci cu duhul? Cei pe care harul i-a trezit si vad ca, fie ca sunt cel mai mare din lumea aceasta sau cel mai mic, dar sunt rob mortii, nimic nu am. Si vede cu groaza moartea care-i sta inainte, si ca nu poate intra in Imparatia Cerurilor, si ca nu poate dobandi viata vecinica. Si de ce e fericit acela? Fiindca acela este duhul care poate sa primeasca cuvant de la Dumnezeu: ‘Veniti catre Mine, cei impovarati, ca Eu va voi odihni pe voi’. Acestia, cei saraci, sunt oamenii pe care-i poti imbogati. Bogatasii spun: Stai ca am! – ‘Si pacatul lor ramane’.”
Atunci cand au intrebat Apostolii, uimiti: ‘Dar cine se va putea mantui?’, Hristos a spus: ‘Ceea ce este cu neputinta pentru om este cu putinta lui Dumnezeu’.
Si catre aceasta putinta nadajduieste neputinta noastra. Si neputinta noastra nu putem decat s-o punem in rugaciune: ‘Doamne miluieste, Doamne, deschide-mi calea, Doamne, nu ma lasa in ce sunt!’. Dar atuncea cand imi voi da seama, cat de cat, de saracia mea adevarata, in fata bogatiilor duhovnicesti, atunci acest ‘Doamne!‘ deveni un strigat puternic care va inclina urechea lui Dumnezeu, si iata fagaduinta: ‘A ta este deja – deocamdata potential, zic eu, acuma, dar deja – Imparatia cerurilor’.”
- (Re)cititi si mai departe, la: BOGATIA SI SUFICIENTA – DUSMANII POCAINTEI
***
Si ceva de la parintele Savatie Bastovoi:
“- De unde stim noi ce sa cerem si ce sa nu cerem lui Dumnezeu?
– Tocmai pentru ca nu stim, spunem: “Nu precum eu voiesc, ci precum Tu voiesti!“. Si stiti ce?; ce mi se pare mie? (Eu pot gresi, asa cum am facut o multime de greseli in parerile mele, dincolo de alte greseli). Atunci cand dorinta asta a noastra devine o obsesie, atunci cand credem ca doar asa va fi cel mai bine, cred ca nu e sanatos. Si [cand] cerem de la Dumnezeu sa faca asa, si nu altfel: “Doamne daca faci sa ajung acolo…. iti multumesc… nu stiu… (si facem cruci si peste cruci). Deci cand incepem sa gandim viata noastra prin prisma acestei dorinte,(…) cand punem obiectul dorintei noastre in centrul vietii noastre – “daca voi avea asta, sau daca voi face asa….va fi asa… si asa… si voi fi mai bun…. si de-acum voi face mai multe… si…” – cred ca de-acuma am intrat pe un fagas gresit si [atunci] ar trebui sa lasam sa se raceasca treaba asta, sa nu cerem cu atata insistenta.
Va spun drept, de cate ori mi-am dorit ceva asa, foarte tare si m-am rugat cum am putut eu, [incat] numai la asta ma gandeam, mi-o si dat Dumnezeu tot, dar niciodata nu mi-o iesit nimic bun din asta. Nimic. Cele mai mari greseli din viata mea, pe care le-am avut si le mai am, sunt urmari a unei dorinte din astea indeplinite. V-o spun cu toata sinceritatea.
Asa ca asta cred eu ca este un semn al lucrurilor care trebuie cerute sau nu. Lasati-L pe Dumnezeu: “Doamne, fa precum voiesti Tu!” Intotdeauna in fata dorintei, a cererii noastre, sa ne intrebam “daca ma pot desparti de asta”: “daca n-ar fi asa, ce-as face eu?“. Si sa fim gata sa primim de la Dumnezeu si altceva. Atunci suntem linistiti. Atunci incepem sa ne rugam [intr-un mod] placut lui Dumnezeu”.
Legaturi:
- Suntem convertiti cu adevarat?
- Oare noi avem credinta?
- Cel care isi iubeste viata sa o va pierde…
- Duminica tanarului bogat – Putna 30 august 2009 (audio) – Ierom. Dosoftei
***
- Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
- Vrem noi cu adevarat sa ne mantuim?
- Parintele Rafail Noica: “VOIA MEA PROPRIE ESTE IADUL!”
- Fie mie dupa Cuvantul Tau, Doamne!
- Avva Dorotei: NU TREBUIE A SE INCREDE CINEVA IN INTELEPCIUNEA SA
- SCRISOARE CATRE UN PRIETEN, LA POGORAREA SFANTULUI DUH
- Despre pocainta, fatarnicie si indreptatirile legaliste
- Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: PAREREA DE SINE
- GARBOVIREA NEVAZUTA – ADANCUL NESTIUT AL PATIMILOR
- Omul intre “binele” firii cazute si lucrarea launtrica a Duhului
- Indreptatirea de sine – izolatorul cel mai puternic intre om si Dumnezeu
Doneaza pentru filmul "Scrum"
De la si despre doi dintre Sfintii praznuiti astazi, Marele Ierarh Alexandru si Sf. Petru Movila, cititi la: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/08/30/sfantul-alexandru-sau-cat-poate-rugaciunea-dreptului/
O,bogăţie, bogăţie.
O,bogăţie bogăţie,
Cum furi din inimi darul sfânt
Şi înrobeşti o lume’ntreagă
Şi-o ţii în jug pân’lamormânt ?
Cum ştergi din inimă şi suflet,
Cel mai de preţ odor –iubirea-
Şi-aduni, şi-aduni şi tot n-ajunge,
Că mândră-i nemilostivirea.
Puţini bogaţi au fost pe lume,
Curaţi şi ne’nrobiţi de tine,
Când lumea era mai smerită
Şi la tot pasul găseai bine.
Şi’atunci erai mare ,,virtute’’
Şi îndrăgită şi curtată,
Dar azi conduci şi’nrobeşti lumea
Cum n-ai făcut-o niciodată.
Acum ai mijloace moderne,
Şi’acoperiri desăvârşite
Şi căi ce par în ochii lumii,
Curate, demne şi cinstite.
Ai calea nalt’a instruirii
Ai bogăţia cunoştinţei,
Şi –a informaţiei moderne,
Nu sărăcia nevoinţei.
De tânărul din evanghelii,
Nu ne’ndoim c-a fost cinstit,
Dar tu nu i-ai permis sporirea,
Şi de Hristos s-a despărţit.
Cum vei putea permite astăzi,
-Când pân la cer urcă mândria-
Câd lăcomia n-are margini ?
Chiar duci bogaţii la Mesia ?
Cum vom sluji oare credinţei
Nici nefăţarnic nici legaţi,
De lanţurile lui Mamona,
Noi înrobiţii cei bogaţi ?
Mamona şi-a găsit portiţa
Şi a convins că-i cu putinţă
Să îi slujim şi lui cu râvnă,
Şi lui Hristos într-u credinţă.
Se vinde azi orice pe piaţă.
Copii, trupul, preoţia,
Iar – mai subtil-însăşi credinţa,
Când nu ni-i ţintă veşnicia.
Se predică cultul unirii,
Pentu o viaţă mai bogată,
Pentru dreptate pământeană,
Şi-o,, dragoste’’ unificată.
Puţini ne sunt ambasadorii
Şi diplomaţii cei cereşti,
Ce’administrează veşnicia
Şi’averile duhovniceşti.
Maria-i tot cenuşăreasă,
Roasă de dor duhuvnicesc,
Şi-nstrăinată de metoda
Prin care fanii se’nmulţesc.
Sfinţii părinţi spun cu tărie,
Că bogăţia pământească,
Unde-i prezentă şi stăpână
I-absentă cea duhovnicească.
Unii convig că azi cămila
Trece prin gaura de ac,
Când ortodoxu-i ecumenic.
Dar omul va fi mai sărac.
Dreptatea va fi tot coruptă
Şi tot de partea celor mari,
Bogţii tot aceiaşi oameni
Sau poate cu mult mai avari.
Bogatul cel din evanghelii
Era cinstit şi credincios,
Dar câţi mai sunt ca el azi oare
Recunoscuţi şi de Hristos ?
Şi chiar şi el ce păzea legea,
A plecat singur şi mâhnit,
Că n-a putut să îi urmeze
De bogăţie înrobit.
Eu însumi plin de bogăţia
Cuvântului duhovnicesc,
Cunosc în fiecare vorbă,
Că tot pe tine te slujesc.
Poate milostivirea ?
Poate milostivirea să ne scoată,
Din răul nostru şi din iad ?
Sfinţii părinţi ne fac dovadă,
Că poate cu-adevărat.
Şi însuşi Hristos Domnul spune,
Că la slăvita-i judecată,
Milostivirea îi aşează
Pe toţi ai săi în partea dreaptă.
Şi se observă că un suflet
Căzut, dar plin de bunătate,
Cu-adevărat milos şi sincer
Tinde şi luptă spre dreptate.
Cândva văzînd o păcătoasă
Cum, cu săracii-şi înpărţea
Câştigul său, un mare avă,
A dat răspus la cineva,
Că acel suflet plin de rele
Dar şi de-o mare bunătate,
Până la urmă va învinge,
Şi va ieşi dintru păcate.
Că bunătatea sufletească,
Cînd este vie şi trăită
Păcatul nu va ţine veşnic,
Prin rele inima rănită.
Când pâinea zilnică ’şi înparte
Cu cei ce zac în neputinţă
Şi sincer suferă cu dânşii
Va urcă grabnic şi-n credinţă .
Când plânge cu acel ce-l vede
Zdrobit de boală şi nevoi,
Pâinea şi lacrima îi slavă,
La judecată de apoi.
Cînd răul care îl robeşte,
Nu-i stinge-n suflet bunătatea,
Jertfind şi lacrima şi pâinea
În el va birui dreptatea.
Când bunătate scoate lacrimi
Pentru acei din suferinţă,
Şi ai şi-o viaţă fără vină,
Păzită vie în credinţă,
Cu lacrima ai deschis cerul
Iar pâinea-i jertfă din iubire,
Ce i-o oferi lui Hristos Domnul,
Cu dragoste şi preţuire.
E imn de dragoste cerească
Când bunătatea ta suspină
Gustând durerea dintr-u semeni,
Că milostenia-i divină.
O lacrimă şi-o rugăciune
Pentru un suflet necăjit
Şi-un dar din inimă, e-n ceruri
Un giuvaer nepreţuit.
Dar şi-n acel care-l primeşte
E o cerească alinare,
Şi-o mână dulce şi divină
Întinsă sincer spre salvare.
Oricât ar fi de mare greul
Şi cât ar fi el de zdrobit
Lumina dragostei umane
Îl face-o clipă fericit.
Nimic nu este printre oameni,
Mai nobil şi mai valoros,
Decât iubirea milostivă,
Trăită –n lacrimi cu Hristos.
Ea este cântec de iubire,
Şi foc şi flacără-n credinţă
E givaer de mântuire,
Dar şi balsam în suferinţă.
Este lucrarea milostivă
În noi primită prin Hristos
E şi umanul şi credinţa,
Este sublimul gest frumos.
Este durerea de alături
Care te arde prin iubire
Şi peste care nu poţi trece
În calea către mântuire.
Nu-i cu putinţă să fii vrednic
Şi să trăeşti şi în Hristos.
Fără iubirea-i milostivă,
Dreptatea nu-i mare folos.
De n-o avem încă podoabă
O dobîndim prin rugăciune,
Prin sacrificiul care-l facem
Cînd dăm săracului o pâine.
Cînd din puţinul de pe masă,
Am alinat cuiva durerea,
Ne cîntă îngerii în inimi,
Şi-n noi pătrunde învierea.
Că lumea-i plină de durere
De egoism şi lăcomie,
Şi nepăsarea dintre oameni
În suferinţă te sfâşie.
Când masa de belşug, te-n graşă
Şi alţii –şi caută-n gunoi,
Hrana durereii, ce vom spune
La judecata de apoi.
Când greutatea din podoabe,
Şi luxul –n lume-i foarte sus
Iar cei săraci se sting în lipsuri,
Ce-i vom răspunde lui Iisus ?
E greu să’nşirui discrepanţe
Şi-i şi sminteală şi păcat,
Dar milostenia-n credinţă,
E darul cel mai minunat.
Săracii sun murdari adesea
Dizgraţioşi şi grosolani
Ne educaţi, şi poate lacomi
Şi socotiţi nişte golani.
Dar sunt întâi de toate oameni,
Şi-s fraţii noştrii în Hristos,
Iar sentimentul ce-i respinge,
Nu-i nici uman şi nici frumos.
Sunt peste tot sărmani în lume
Lipsiţi de şansa de-a munci,
Fără cultură şi voinţa
Chiar uneori de-a şi gândi.
Sunt oameni greu bolnavi oriunde,
Fără speranţă –n jurul lor
Tineri, copii, care doar mila,
E singura salvare-a lor.
Şi-i şansa noastră cea mai mare,
De-a dovedi pe viu credinţa,
Iubirea sinceră şi sfântă,
Umanul şi bunăvoinţa.
E calea cea mai la’ndemână
Cea mai directă şi mai vie,
De-a fi mai buni, miloşi şi vrednici,
Lângă Iisus, spre veşnicie.
Oricare om este un semen
Şi nu suntem scutiţi nici noi
De ghiara crunt-a sărăciei
Şi scufundarea în nevoi.
Nimic nu este printre oameni
Mai nobil şi mai valoros,
Decât iubirea-i milostivă,
Trăită sincer şi-n HRISTOS.
Sunt convins că acesta este mesajul cel mai exact pentru vremea de acum- şi cel mai folositor- ce poate fi desprins din evanghelia aceasta, pentru fiecare creştin interest de mântuire şi pentru mine cere spun mult şi fac foarte puţin. Vorbesc de mesajul ce l-aţi pus pe site. Regret că m-am pripit şi am dat drumul celor două ,,comentarii’’ care pot devia sensul acestuia, cu toată strădania mea de a-l adapta pe primul, care avea puţin altă formă.Vă rog să mă iertaţi.
Cat de multa dreptate aveti! Acest articol a fost scris ” special” pentru mine, mi-ati facut o caracterizare cum nu se putea mai bine.
Vai, vai, vai, vai de mine si de mine pacatosul si ticalosul.
Nu mai am nimic de completat sau de adaugat la acest articol.
Tot ce pot sa spon e: Doamne, ai mila de mine pacatosul, si de toti cei ce cheam cu credinta numele Tau.
Doamne ajuta-ne!
Este extraodinar articolul. In general la predicile acstei Sf. Evanghelii ni se spune ca la desavarsire sunt chemati calugarii, maicutele. Am inteles totusi ca sunt doua cai de mantuire. Calea simpla de mantuire este aceea a pazirii poruncilor Decalogului si a sfintirii in Biserica prin Sfintele Taine. Cealalta cale, a desavarsirii, este a celor alesi. Pentru ca la Dumnezeu sunt multe locasuri. Mereu m-am intrebat: calea cea stramta si anevoiasa este singura cale? Din Scritura, din Sfintii Parinti, de pe site-ul acesta si altele raspunsul este da. Dar iesind din casa iar imi pun aceeasi intrebare. Intr-o discutie cu un necredincios, acesta imi spunea sa-i arat un adevarat crestin. Imi parea rau, am gasit foarte putini. L-am trimis la manastiri.
amin
Dorele,
Articolul nu a fost scris doar pentru tine.De ce afirm asta?
Ca ma regasesc si eu suta la suta in el.Sunt si eu unul dintre cei orbi si plini de sine.
Dumnezeu sa aiba mila de noi toti si sa ne povatuiasca si sa ne indrume pe calea mantuirii.
Doamne sa ne ajuti si sa ai mila de noi.
Intr-adevar, excelent articol! Eu intelegeam bogatia numai ca acumularea de avere, dar, de fapt, “bogatia” noastra este tot ceea ce tinem ca al nostru, tot ceea ce sta lipit de noi si la care nu putem renunta!!!
Este greu sa ajungi la o stare de pocainta sincera… am avut cateva momente in viata cand am trait acea “disperare” constientizand pacatul si departarea mea de Dumnezeu care, insa, s-au “inmuiat” repede. Vin ganduri lumesti de indreptatire, de comparare cu altii “mai rai”, vin uitarea si autolinistirea:-(
Dar sa ne ajute Dumnezeu ca macar sa punem cat mai des inceput bun si sa si acceptam raspunsul de la El, odata ce Il intrebam despre mantuirea noastra!
Nu am inteles! Daca suntem bogati( material) ne ducem in iad?
Daca esti un om bun cu banii pe care ii ai ii poti ajuta pe altii.
Daca esti bogat, continui sa acumulezi si tii bogatia pentru tine, te amagesti crezand ca nu ai inima lipita de ea. Daca incepi deja sa imparti saracilor (nu sa dai niste resturi sau maruntis, se intelege), esti deja pe calea cea buna de…. a nu mai fi bogat. Asta nu inseamna sa devii sarac lipit, ci inseamna sa renunti la ceea ce ai de prisos, pentru cei care nu au nici strictul necesar. Cam asa, in principiu. Dar cititi-i si ascultati-i pe Sfintii Parinti, am dat linkuri.
Si eu pot spune, ca Dorel, ca ceea ce spune parintele Savatie a fost scris pentru mine: nu am gresit niciodata in viata atat de mult ca atunci cand am cerut (si am obtinut!) ceea ce am dorit; nu am avut niciodata atat de mult de suferit ca atunci cand, cu incapatanata insistenta, mi-am facut voia mea proprie; am simtit in viata mea ca “iadul este voia mea proprie”, cum spune parintele Rafail. Cat este de adevarat! De-ar putea fi de folos … inteleptii invata din greselile altora!
Culmea este ca la acea vreme nu eram credincioasa si intelegeam doar vag ca ceea ce ne dorim, oricat de greu de atins ar parea, este posibil sa obtii, insa s-ar putea sa te caiesti amarnic ca ai obtinut si imi sfatuiam prietenii, ii rugam sa nu-si doreasca cu prea multa putere ceva…
Fara sa fi auzit niciodata evanghelia tanarului bogat, fara sa fi citit nici o talcuire a ei, intelegeam ca nu lucrul obtinut era vinovat, ci indarjirea cu care luptasem sa obtin ceea ce credeam ca ma va face fericita… sancta simplicitas! Slava Tie, Doamne, ca asa m-am trezit!
Inca ceva, cel mai adesea “bogatia” este invatatura noastra lumeasca si mandria care vine odata cu ea, de aceea atatia dintre noi ne identificam astazi cu tanarul bogat si ni se pare ca cine a scris articolul ne-a avut pe noi in fata ochilor:)))!
“…mai periculos decat toate sunt agonisirile intelectuale, care ne fac sa credem ca suntem mai inalti decat semenii nostri sau, pe drept cuvant, mai inalti decat fuseseram inaintea agonisirilor.”
Afirmatia aceasta mi se pare o aiureala.Bine ca au voie toti ateii si masonii sa agonisesca intelectual ca sa poata sa tarasca toata turma in groapa iar crestinii si mai ales calugarii,nu,ei trebuie piarda timpul sa mearga prin paduri…
Un calugar atata timp cat nu e pustnic trebuie sa fie si instruit.
“Atunci cand dorinta asta a noastra devine o obsesie, atunci cand credem ca doar asa va fi cel mai bine, cred ca nu e sanatos”.
Chiar asa,mare dreptate are Parintele Savatie,si trebuie sa recunosc ca ma regasesc si eu aici !
Ani in urma mi-a intrat si mie o idee din asta “fixa” in cap ca fiind cea mai buna pentru mine si, am dat zor cu rugaciune la Domnul, sa mi-o asculte… Domnul nu s-a grabit,m-a lasat o vreme ca sa-mi mai vina mintea la cap,
cunoscand prin Puterea Sa ca ce voiam eu nu era lucrul cel mai bun pentru mine,apoi mi-a “aratat” alternative mai bune la planul meu,punandu-ma in situatie faptica de a le vedea si a le cunoaste.
Eu insa,orbit de obsesia mea,n-am avut ochi pentru aceste alternative MAI BUNE,asa incat Domnul m-a lasat sa-mi vad visul cu ochii.
Nu mi-a trebuit mult timp ca sa inteleg fiasco-ul meu,insa am incercat sa rabd ca un nepriceput cat am putut,insa anii trecand ,am inceput sa simt lipsa in multe,neplacandu-mi nici roscovele gustoase care se dau argatilor.
Acum ma rog Domnului sa ma ajute ca sa am ceea ce mi-a aratat odata si n-am vrut.Oare nu s-a scarbit de “sucelile” mele ?
Sunt mai rau decat tanarul cel bogat.Acela macar a respectat poruncile,din tineretile lui.Eu nici atat n-am facut si in plus il supar mereu pe Cel PreMilostiv cu una si cu alta.Insa El este Dumnezeul meu,Cel ce m-a scos din casa robiei si m-a ridicat din groapa cea mai de jos,la cine altul sa strig ?
@bandit mistic:
Adica parintele Rafail spune aiureli?! …Fara cuvinte!
Admin,sunt convins ca “bandit mistic” n-a inteles bine afirmatia Parintelui Rafail care are dreptate 100%.Este cel mai periculos atunci cand agonisirile intelectuale duc la mandrie draceasca.Cunosc un om care a a agonisit din acestea si a ajuns la aceasta mandrie si apoi multi ani a orbecait in pustiu si intuneric,in netrebnicie si durere,pana l-a iertat cel Atotputernic,ca odinioara pe imparatul Nabucodonosor.Daca nu sunt insotite de modestie(smerenia
este un abis) agonisirile intelectuale ne atrag osanda,inca din aceasta viata.
Si cei care nu sunt nici modesti,de nici un ajutor nu vor fi,pentru nimeni !
Nu spune aiureli, poate imi explicati si mie… de exemplu parintele Arsenie Papacioc avea alte pareri in legatura cu acest subiect.
In afara de nefericita greseala de limbaj , ce este gresit in ceea ce am scris?
@bandit mistic:
Pai e totusi ceva destul de simplu, aproape comun chiar, sa se afirme ca nu doar suficienta data de bogatia materiala e un pericol, ci si bogatia spirituala sau chiar si cea morala. Fariseii erau foarte morali si foarte cititi. I-a ajutat cu ceva? Apostolii erau pescari simpli si “fara carte”. Vreo diferenta? O vede chiar Apostolul Pavel, unul din cei mai culti dintre ei:
Asupra acestei primejdii e normal sa atraga atentia cu precadere tocmai cei care ii cunosc ispita “din interior”, asa cum era si p. Rafail Noica, fiul filosofului nu doar biologic ci si intelectual, daca ne uitam la limbajul si conceptele pe care le foloseste in scrierile sale.
Acelasi Apostol spune foarte clar:
Agoniselile intelectuale sunt o mare povara, chiar si atunci cand te ajuta sa combati apologetic pe altii. Ele sunt insa o permanenta ispita luciferica pentru cel care le are, chiar daca le foloseste pentru credinta. Sigur ca pot parea dezirabile celor care au oarece complexe de inferioritate fata de primul ateu sau mason care “graieste cu mandrie de sus”, dar asta se intampla din pricina complexelor si nu pentru ca am fi avut porunca de la Dumnezeu sa ne spetim cu cultura generala. Nu a spus Insusi Hristos:
Asadar, nu agoniseala intelectuala, ci agoniseala in credinta e ceea ce ne lipseste cu adevarat ca sa adeverim puterea Evangheliei.
Nu e vorba de complexe de inferioritate la mine,m-ai citit gresit de data asta, sunt doar niste nemultumiri care se acumuleaza.
Daca un om are niste talanti in aceasta directie de ce sa nu-l lasam sa si-i inmulteasca.Si nu vorbesc de mine aici,eu nu sunt cult si nici nu tin neaparat sa fiu.
Dar un calugar care nu traieste in pustie are obligatia sa se mai auto-intruiasca,fiindca el are timp, sa stie pe ce lume traieste,nu spun acum sa fie academician,nu vedeti cate probleme sunt vaccinuri,cipuri,crize…
Bineinteles ca acestea nu tin loc de rugaciune si de credinta,Doamne fereste!
Iertare daca nu m-am facut inteles.