CUVIOSUL SOFRONIE DESPRE ORBIREA OMULUI CONTEMPORAN: “In afara smereniei sau fara smerenie nu este si nici nu poate fi iubire”

“… Lupta-te, deci, pentru viata ta duhovniceasca in aceasta tulburare generala a raului ce a acoperit pamantul“.

***

“Oamenii timpului nostru au fost loviti de o boala infricosatoare – daltonismul spiritual: ei vad in culoare ceea ce este diametral opus realitatii autentice. Vazand „verde” in loc de „rosu”, ei sunt incredintati ca vad asa cum trebuie, iar pe oamenii normali au inceput sa-i considere bolnavi si nebuni”.

***

***

Noi extrase din scrisorile Cuviosului Sofronie de la Essex, ucenicul Sfantului Siluan Athonitul, catre sora lui, Maria:

De la rugaciunea pentru cei apropiati la rugaciunea pentru toate popoarele.

Despre intunericul nevederii a „ceea ce este omul”.

Despre momentul cand vesnicia se deschide sufletului

The Old Rectory, 3 decembrie 1966

Sa coboare asupra ta Puterea Celui Prea Inalt si sa fie cu tine neintrerupt in toate zilele acestei vieti si cu atat mai mult dincolo de hotarele ei…

In scrisoarea ta din 11 noiembrie m-am oprit indeosebi la cuvintele: „Poate pentru ca m-am imbolnavit cu duhul pentru soarta ei in vesnicie? Gandul la moartea oricaruia dintre noi imi este insuportabil. Imi este groaza sa ma gandesc la acest lucru…”[1].

Aceste cuvinte mi-au adus aminte de Staretul Siluan, care nu putea suporta gandul ca cineva va fi inlaturat de la vederea Dumnezeiestii Iubiri a lui Hristos, de la comuniunea cu El in vesnicie. Prin cuvintele „moartea oricaruia dintre noi”, daca vreau sa inteleg cuvintele tale, nu te opresti la hotarele familiei noastre, ci la dimensiunile intregii omeniri, a tuturor timpurilor si popoarelor, a trecutului si viitorului, ceea ce inseamna autentica asemanare cu Hristosul, Omul adevarat, Fiul lui Dumnezeu. Si rugaciunea mea pentru tine o fac ca ea sa fie pentru „noi”, sa fie atotcuprinzatoare si cu adevarat universala. Tu atunci, de asemenea, repeti cuvintele staretului conform carora cel ce a cunoscut aceasta stare nu mai cauta alte cunoasteri deoarece a trecut de la moarte la Viata vesnica.

Da, Maria, eu ma rog pentru ca Duhul Sfant sa nu inceteze niciodata sa-ti intareasca credinta, sa-ti adanceasca iubirea in Hristos, in care este fundamentul intregii vieti a lumii, noastre. Inteleptii nebuni ai veacului nostru, socotindu-se a fi „invatati”, pretind atotstiinta, in virtutea careia va veni vremea fericirii oamenilor pe pamant, dar de fapt au indragit intunericul mai mult decat lumina. Sa nu-ti vezi marginirea, sa nu-ti vezi autocondamnarea la moarte, inseamna ca ne asemanam animalelor, daca nu constientizam ca omul nu se margineste doar la limitele acestei vieti pamantesti si vremelnice, daca nu constientizam iesirea iminenta in minunata vesnicie ce ni se deschide prin Hristos, inseamna ca ne aflam, in fond, intr-un profund intuneric ai nevederii esentei omului.In aceasta privinta este „o intoarcere” la mileniile de paganatate si la cultul patimilor si trupului, ce se instaleaza cu groaza in suflete. Vazand aceasta bezna infernala in oameni, staretul s-a rugat zece ani pentru ei intr-un elan neretinut al iubirii fata de om. Cand iubirea dumnezeiasca se atinge de suflet, atunci aceasta contempla cu un fior inexplicabil sfintenia Dumnezeului Hristos si arde de dorinta de a-i vedea pe toti in lumina acestei iubiri.

Este infricosator pentru suflet sa se gandeasca ca aceasta unitate cu Dumnezeu se poate intrerupe candva si, in virtutea acestei temeri pentru sine, se teme si pentru altii. Groaza sufletului sta in faptul ca el isi cunoaste limitele din experienta pamanteasca si, cand vesnicia se deschide cu atata forta, sufletul se istoveste in fata nemarginirii dumnezeiesti nu-si poate exprima mirarea si nici nu poate crede ca aceasta este o realitate autentica. Si apostolii, fiind pe Muntele Maslinilor, s-au indoit: Si vazandu-L, I s-au inchinat, ei care se indoisera (Matei 28, 17). Indoiala in astfel de momente este normala pentru omul obisnuit si sarman. Iata de ce toti cei ce cred in Hristos trebuie sa aiba in sine puterea unei astfel de sfinte nebunii, fara de care nu te poti hotari sa pasesti peste bezna ce ne desparte de vesnicie…

NOTA:

[1] Scrisoarea Mariei din 11 noiembrie 1966, unde ea impartaseste din nou parintelui Sofronie starea ei legata de sfarsitul surorii lor, Ecaterina.

***

Despre mahnire si deznadejde.

Despre cunoasterea existentei – ce este pacatul.

Despre viata viitoare

The Old Rectory, 26 ianuarie 1967

Draga Maria,

Pace tie de la Domnul si binecuvantare!

(…) Noaptea s-a lasat demult. Este tarziu si ziua mea de munca se sfarseste. M-am asezat la masa sa-ti scriu o scrisoare, dar nu stiu daca voi putea scrie ceva, deoarece am foarte putin timp si as fi vrut sa-ti scriu mai mult. Vreau sa-ti multumesc mai intai pentru scrisorile si felicitarile tale cu prilejul Sfintelor Sarbatori si pentru iubirea ta indelung rabdatoare. Tu stii ca eu imi amintesc tot timpul de tine, mai ales la miez de noapte si chiar mai tarziu – aceasta depinde de felul cum ma eliberez de bucuriile mele desarte; atunci ma rog cu tarie ca Dumnezeu sa te binecuvanteze.

Ma voi stradui sa nu omit nimic dupa o tacere atat de indelungata.

Mahnirea ta, tristetea[1] trebuie sa te viziteze, asa cum se intampla cu orice om. Problema principala este cum primim noi aceasta. Parca ti-am scris ca daca noi traim aceste stari doar ca pe niste stari ale „noastre”, atunci sufletul saraceste si, in final, devine neroditor, iar viata, de asemenea, lipsita de sens si deosebit de trista. Sarcina noastra, pe care ne-o pune in fata Evanghelia, este sa devenim persoane universale, sa purtam in sine intreg cosmosul, sa traim intreaga profunzime a istoriei lumii si, inainte de toate, a OMULUI. Deoarece omenirea intreaga sunt „EU” si intreaga istorie este viata mea. Orice durere, orice bucurie, orice traire a iubirii, a bucuriei, a tristetii, nadejdii, deznadejdii, orice experienta a bogatiei, a saraciei, a foamei, a fricii, a puterii, a smereniei, a luptei, a neimpotrivirii si celelalte sunt pentru noi o descoperire a ceea ce se petrece in lume si, prin experienta noastra personala, ce ni se pare atat de mica si neinsemnata, noi cunoastem Existenta in toata plinatatea ei. Mergand pe o astfel de cale, reactionand astfel, ne pregatim sa primim Duhul lui Hristos, care ne-a descoperit chipul desavarsirii fiilor lui Dumnezeu si, asemanandu-ne si noi cu chipul Sau, biruim lumea (Ioan 16, 33), ne asezam deasupra lumii si devenim cosmici si supracosmici, in masura asemanarii noastre cu Hristos. Noi nu avem taria sa cautam dureri, suferinte: orice fiinta vie are o nazuinta fireasca spre bucurie, iubire, lumina. Dar ca cei ce suntem invatati de Dumnezeu, nu ne infricosam in fata suferintelor, deoarece prin ele, de asemenea, ne imbogatim cu o vesnica cunoastere, primim viata atotcuprinzatoare. In felul acesta ne pregatim si pentru experienta mortii, pentru a fi capabili sa primim „o mai buna inviere”. Desigur, in centrul atentiei noastre sta HRISTOS, Dumnezeu si Omul. Fara El, noi suntem in intuneric; fara El, nu suntem capabili sa aflam unde este pacatul, adica abaterea de la iubirea vesnica a Tatalui, iar intelegerea naiva a pacatului ar fi trebuit inlaturata de multa vreme.

Pacatul este ruptura intre noi si Dumnezeu, Care este Lumina Absoluta, este cunoasterea si Iubirea Absoluta. Daca noi dorim sa fim cu El si in El „fiii lui credinciosi”, atunci noi trebuie sa fim SFINTI, precum si EL este SFANT. Daca noi nu suntem asa, atunci ne mahnim pentru noi insine, stam la „hotarele disperarii”[2], in frica de a pierde pentru totdeauna infierea si sederea in lumina cea neapropiata. Acest hotar nu poate fi depasit. Noi respingem deznadejdea desavarsita. Astfel, viata dumnezeiasca se pastreaza in noi, chiar daca nu in toata plinatatea ei, si astfel noi dobandim biruinta deplina. Iubirea lui Hristos este cea mai sigura garantie a Invierii: tu Il iubesti pe Hristos si nu ai nici un motiv sa te intristezi. Ultimele cuvinte le-a spus acum un veac si jumatate Cuviosul Serafim…

Ceea ce s-a intamplat cu tine atunci cand la inceput ai vazut „invelisul” si abia dupa trei ani ai auzit „continutul” este o experienta extraordinara[3]. In ce masura ai reusit sa refaci in memorie cele vazute? Intr-un fel sau altul, aceasta experienta este un indiciu pretios ca in viata viitoare noi ne vom aminti si vom vedea in aceeasi clipa ceea ce pe pamant vedem si auzim in rastimpuri diferite. Aici totul este rupt, dezmembrat, dincolo totul va fi una. Aici, intreaga noastra viata este alcatuita din jalnice franturi, dincolo totul va fi „una, neavand dimensiune, ci doar un act atotcuprinzator”. Tu ai o memorie minunata. Tu esti inca tanara. Iar eu de mult am inceput sa-mi pierd memoria.

(…)

NOTE:

[1] Parintele Sofronie raspunde Mariei care se plange ca: „… pe mine ma cuprinde mahnirea si starea grea sufleteasca cu care nu ma pot lupta...”

[2] O astfel de expresie parintele Sofronie a folosit-o, fiind la Athos, intr-o discutie cu parintele Vladimir. Acest episod se poate vedea detaliat in Convorbire cu familia.

[3] In scrisoarea din 4 ianuarie 1967, Maria ii povesteste parintelui Sofronie ca, fiind in Marea Britanie, a vazut piesa Crima din catedrala de George Eliot. Dupa trei ani, aceasta piesa a fost transmisa de radio B.B.C. in traducere rusa. Maria spune ca, ascultand piesa, a putut reface in memorie jocul actorilor.

***

Despre taina legaturilor reciproce ale omului si despre orbirea omeneasca

The Old Rectory, 7 iulie 1968

Da, eu am hotarat, de asemenea, ca taina legaturilor reciproce ramane pentru mine nerezolvata pana la sfarsitul zilelor mele, sfarsit care deja este aproape[1]. Mi s-a intarit convingerea ca noi toti, oamenii, suntem orbi intr-o oarecare masura. Vedem doar oarecare particica din viata lumii si facem deductii avand doar aceasta vedere partiala. Aceasta vedere individuala, partiala, il stapaneste pe om atat de puternic, incat nu mai poate judeca decat dupa modul in care intelege sau vede lucrurile. Ca urmare a acestei orbiri firesti, noi toti, fara exceptie, nu intelegem cand ranim pe altii, cand le ruinam viata, cand ii judecam dupa bunul nostru plac. Noi stim ca la baza constiintei noastre personale sta dorinta de bine, cautarea desavarsirii si, in virtutea increderii in dreptatea cautarii noastre, suntem inclinati sa ne indreptatim pe noi insine. Si aceasta este suferinta noastra comuna. De aici rezulta conflictele nerezolvate din intreaga lume deoarece fiecare se indreptateste pe sine insusi, respingand dreptatea celui ce sta impotriva lui.

Iti scriu aceste lucruri nu pentru a-ti aduce vreo acuzatie. Eu nu stiu cine a fost primul care, printr-o miscare vazuta sau nevazuta a inimii a pricinuit ranirea unui alt suflet. Stiu doar ca lumea se poate mantui doar asa: Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Aceasta putere de a ierta ranile provocate noua vine de la Duhul Sfant. Ea a fost fireasca omului pana la cadere, dar acum ea este un dar mai presus de fire. Noi nu putem ierta cu toata taria durerea traita de noi.

Eu deja ti-am scris, se pare, ca tare demult am inceput sa reevaluez tot ce-mi apartine nu ca propria mea drama sau tragedie, ci ca pe o descoperire a ceea ce se intampla in oceanul omenirii, in netarmurirea vietii cosmice, care trece prin mine precum marea printr-o oarecare stramtoare. Aceasta stramtoare nu este insasi marea, dar apa din ea este aceeasi. Aceasta este calea aprofundarii cuvintelor lui Hristos: Si precum voiti sa va faca oamenii, faceti-le si voi asemenea. Aceasta este scoala noastra, aceasta este calea catre cunoasterea vietii universului, calea spre insusirea invataturii lui Hristos, ramasa pana acum neinteleasa si mutilata de patimile noastre, de orbirea noastra.

Draga mea Maria, pace tie si har de Sus. Nu te teme, eu nu te voi mai necaji cu nimic ca sa-ti amintesc de rana ta. Eu insumi sunt orb si nu pot sa-mi amintesc nimic de acel prim gest pe care l-ai inteles asa cum imi scrii. Iarta-ma si daruieste-mi iubirea ta.

NOTA:

[1] Acest paragraf este raspunsul parintelui Sofronie la scrisoarea Mariei din 2 noiembrie 1968, unde ea scrie de o oarecare nedumerire in legatura cu o cunostinta comuna.

***

Despre icoane si cultura contemporana.

Despre insanatosirea spirituala a poporului.

Fara smerenie nu este iubire

The Old Rectory, 17 martie 1969

(…) In acest an iarna este infricosatoare. In acest secol se prea poate sa nu mai fi fost una asemanatoare. Aici, desigur, nu este nici macar umbra acelor geruri din tinuturile noastre, „toamna” care s-a prelungit, zlotoasa si cetoasa, nu imi este prielnica sanatatii si nu ma inspira in munca fizica. Acum ar fi trebuit sa am multa putere fizica deoarece trebuie sa onorez o multime de comenzi pentru icoane. Eu as fi vrut sa ma eliberez, in acelasi timp, de orice alte griji, pentru a patrunde si mai adanc in duhul icoanei. Dar puterea icoanei este cu adevarat o putere ce transfigureaza, in special in veacul nostru, cand duhul s-a pierdut, cand s-a pierdut simtul frumusetii careia insasi notiunea de „frumusete” a devenit confuza, imperceptibila in virtutea cultului monstruozitatii, al anormalitatii.

Acum, in timpurile noastre, in chip straniu, cu cat este mai infricosatoare anormalitatea, cu atat este mai aproape de duhul spectatorului sau ascultatorului.Vechiul cult al frumusetii si armoniei a devenit indigerabil pentru oamenii „noi”. Din cuvantul „cult” (se are in vedere cultul dumnezeiesc) provine cuvantul „cultura”. Si iata, cultura aproape dispare de pe fata pamantului si in locul ei se catara cu obraznicie asa numita “civilizatie tehnica” . O, eu nu pot nega ca aceasta civilizatie este necesara pentru existenta fizica a oamenilor ce se inmultesc, dar eu sunt convins ca aceasta crestere sau progres al civilizatiei este legat ontologic de pierderea sau scaderea calitatii spirituale a oamenilor; ca civilizatia (este cu totul altceva fata de cultura) legata de ideea si nazuinta de a satisface necesitatile a milioane de oameni din timpul nostru, duce in mod inevitabil la vulgarizare – este un lucru firesc si de inteles. Dar spun iarasi ca aceasta nu inseamna ca este inevitabila o astfel de cadere duhovniceasca generala.

Draga Maria, lupta-te, deci, pentru viata ta duhovniceasca in aceasta tulburare generala a raului ce a acoperit pamantul. La sfarsitul anilor ‘40, un distins om rus mi-a scris din America: el si-a pus problema daca este posibila insanatosirea spirituala a poporului american fara catastrofe. In acei ani, americanii, in orice caz majoritatea lor zdrobitoare, ametiti de victorie si de bogatii nenumarate, au considerat ca modul lor de viata este cel mai bun si s-au gandit sa-l impuna intregii lumi; si dupa legea spirituala nestramutata, din pricina mandriei, au urmat decaderea morala, imbuibarea fara masura, si pierderea harului si a sensului vietii. Unii dintre ei imbuibati fara masura, se considerau dumnezei, altii orbiti de ura fata de acesti dumnezei s-au razvratit, si, ca rezultat, aproape in intreaga America creste criminalitatea si seara este imposibil sa iesi pe strada. Iti poti inchipui o astfel de multumire…

Asemenea lucruri nu se petrec numai in America, dar si in intreaga lume… Se pune intrebarea: este posibila o renastere spirituala fara catastrofe? La timpul sau Hitler a respins crestinismul ca fiind „religia robilor”. Idealul lui a devenit „supra-omul”. Nietzsche este un alt nebun care a proclamat „profetic” „moartea lui Dumnezeu”, dar lucrurile merg mai departe. Problema este cum, prin ce mijloace sa-i facem pe oameni sa inteleaga ca smerenia este un atribut dumnezeiesc, un atribut al iubirii dumnezeiesti, care se da fara masura, in afara de orice comparatie, fara rezerve. Iubirea si smerenia sunt ceva unitar. In afara smereniei sau fara smerenie nu este si nici nu poate fi iubire.

Oamenii timpului nostru au fost loviti de o boala infricosatoare – daltonismul spiritual: ei vad in culoare ceea ce este diametral opus realitatii autentice. Vazand „verde” in loc de „rosu”, ei sunt incredintati ca vad asa cum trebuie, iar pe oamenii normali au inceput sa-i considere bolnavi si nebuni.

Asa, draga Maria, eu ma rog de zeci de ani lui Dumnezeu sa daruiasca acea pace care aduce in suflet simtamantul vesniciei a imposibilitatii mortii duhului nostru, constiinta biruintei inevitabile a Binelui…

(in: “Ne vorbeste parintele Sofronie. Scrisori”, Editura Bunavestire, Galati, 2003)

Din aceeasi carte:

*

Din invataturile Cuviosului Sofronie Saharov: