Monahul Moise Aghioritul despre sensul preocuparii cu semnele vremurilor: DE LA SPECULATII SI PANICA LA CERCETAREA LAUNTRICA SI PREGATIREA PRIN CAINTA

“Inmultirea in ultimii ani a discutiilor despre acest subiect are o singura insemnatate: sa ne faca sa ne caim din tot sufletul, dincolo de orice interpretare a situatiilor cu adevarat dificile pe care le traieste lumea intreaga”.

“Nu trebuie ca umilul scriitor al acestor randuri sa fie inteles gresit si sa se considere ca incearca sa aduca o falsa alinare si sa linisteasca mai mult decat ar fi de cuviinta. Vremurile sunt grele, dar asta nu inseamna ca le vom indrepta prin cuvinte amenintatoare si infricosatoare si nici ca trebuie sa fim nepasatori”.

Punctul de vedere ortodox asupra semnelor vremurilor

Preacinstitului Arhimandrit David Tzioumakas

“Inceputul ultimei carti a Sfintei Scripturi, Apocalipsa Evanghelistului Ioan, vorbeste despre

„Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu ca sa arate robilor Sai cele ce trebuie sa se petreaca in curand, iar El, prin trimiterea ingerului Sau, a destainuit-o robului Sau Ioan…”

Imediat ni se face cunoscut ca tot ceea ce cuprinde aceasta carte este inspirat de Dumnezeu, nu este ceva inchipuit si deci lipsit de crezare, ci sunt lucruri reale si adevarate, iar cel ce a auzit toate aceste cuvinte este un adevarat si vrednic de cinste ucenic al lui Hristos. Fericit este asadar cel ce a auzit cuvintele Domnului,asa cum se spune mai jos, pentru ca astfel ii sunt vestite cele ce tin de credinta sa si este pregatit pentru a infrunta pericolele care vor incerca sa-i zdruncine aceasta credinta.

Dar daca cel ce asculta sau citeste cuvintele Domnului trebuie sa fie mereu cu bagare de seama, cu atat mai mult trebuie sa fie acum, in fata unui text a carui limba este plina de simboluri. Si mai ales trebuie sa evite interpretarile subiective periculoase si facile care i-au facut pe multi sa dea gres. Daca nici unul dintre inteleptii Sfinti Parinti nu a incercat o interpretare deplina a Apocalipsei, asta inseamna ca nu este o lucrare la indemana oricui.

Evanghelistul Ioan vorbeste despre viitorul Bisericii, despre semnele vremurilor, despre sfarsit si despre multele si desele primejdii care ii pandesc pe credinciosi si se poate intampla ca unii dintre noi sa se sperie, sa-si piarda curajul si sa plece de pe campul de lupta. Dar, daca vor citi cu atentie, vor vedea ca Preainteleptul, Preabunul si Preamilostivul Dumnezeu nu paraseste lumea aceasta si nu lasa ca in cele din urma raul sa o biruiasca. Asa cum scrie un ierarh din zilele noastre,

„in orice loc sau timp ati trai, daca sunteti din mica turma a lui Hristos, n-aveti de ce va teme. Viitorul este al lui Hristos. Hristos traieste si imparateste in veac si Cel ce acuma este nevazut se va arata tuturor, mai stralucitor decat o mie de sori. Va veni Domnul si toate se vor face noi. Un nou pamant. Un nou cer, infinit mai frumos decat cel ce exista. Si noile conditii vor fi minunatie, iar Imparatia lui Dumnezeu, simbolizata de Noul Ierusalim, cu ziduri de diamant si cu rauri curgand prin ea, va desfiinta orice forma de stapanire a Satanei, iar sufletele oamenilor isi vor implini, intr-o lume neinchipuita, toate pornirile lor nobile, dar nu spre placeri materiale, asa cum isi inchipuie adventistii si musulmanii, ci spre bunuri duhovnicesti pentru ca acolo materia se dematerializeaza”.

(Mitropolitul Augustin de Florina)

Lupta neincetata a credinciosilor de a iesi din intuneric la lumina nu trebuie nicicand umbrita de deznadejde sau de nepasare. Dragostea lui Hristos rastignita pe cruce ii va intari si ii va mangaia mereu pe cei ce se lupta.

In capitolul al saselea al Apocalipsei sunt pomenite semnele vremurilor ce premerg cea de-a Doua Venire a Domnului. Sa nu credeti insa ca cel ce scrie va avea cutezanta de a identifica evenimente prezente in semnele acestea mentionate de Apocalipsa sau ca va vorbi despre ce au scris sau spus predicatorii moderni despre toate acestea. Iertati-ma, dar ambitiile mele nu merg pana acolo. Voi incerca doar sa va introduc intr-un spirit de smerenie, simplitate, rabdare, blandete, reculegere si pocainta caracteristic autenticului spirit ortodox.

Este stiut faptul ca Hristos nu a vrut sa faca cunoscuta ziua celei de-a Doua Sa Veniri nici macar ucenicilor Sai iubiti, chiar daca acestia I-au cerut-o cu insistenta. Le-a spus insa sa fie tot timpul cu bagare de seama, sa privegheze si sa se roage pentru ca ceasul acela sa nu-i gaseasca dormind si fara a lua aminte. Firesc, cuvintele spuse de Domnul ucenicilor Sai ne sunt adresate si fiecaruia dintre noi:

„Luati aminte, privegheati si va rugati, ca nu stiti cand va fi acea vreme” (Marcu, 13, 33).

Sa ni se permita aici sa facem o paranteza pentru a mai spune un lucru. V-ati gandit vreodata de ce Domnul nu ne-a dezvaluit momentul exact al mortii noastre? Va dati seama cat de diferita ar fi atunci viata noastra daca am sti? Noi acum nu stim daca vom mai fi vii peste o ora, dar traim ca si cum am fi nemuritori pe pamant, invrajbindu-ne unii cu altii, vorbind intruna despre fleacuri si lacomindu-ne pentru niste arginti. Ar fi un iad viata de acum, daca am sti clipa exacta a sfirsitului nostru. Am trai cu totul nelegiuit, ne-am lovi, ne-am imbolnavi si nu am merge la medic pentru ca am sti care e ceasul mortii noastre si ne-am lasa un timp spre sfarsitul vietii si pentru cainta. Prin urmare, Domnul dintr-o iubire nespus de mare ne-a ascuns momentul plecarii noastre din aceasta viata, dar noi nu ne folosim nici de aceasta sansa. Sa mai spunem insa si ca in anumite cazuri Dumnezeu dezvaluie sfarsitul vietii pamantesti, de obicei unor oameni de o mare virtute, pentru ca acestia sa se poata pregati mai bine si pentru a-si pregati si urmasii, ca unii care au biruit teama de moarte si gusta deja din bucuriile raiului.

Domnul, asadar, nu a vrut, desi stia si putea, sa dezvaluie sfarsitul lumii, pentru ca lumea sa fie mereu pregatita. A vorbit desigur de anumite semne premergatoare acestui sfarsit sigur, despre cutremure, intunecarea soarelui, inrosirea lunii, caderea de stele, munti si insule mutate din loc si multe altele. Semnele acestea, de care vorbesc si multi prooroci din Vechiul Testament, nu se arata pentru a inspaimanta si a ingrozi si pentru ca viata oamenilor sa fie curpinsa de neliniste, ci pentru ca lumea sa se pregateasca pentru ceasul acela cu adevarat inspaimantator. Este nevoie insa, o repetam si o subliniem, de mare atentie in interpretarea acestor fenomene care de multe ori, si trebuie s-o spunem fara teama, i-au inselat pe cei ce le-au interpretat cu superficialitate. Il urmam pe Hristos nu din teama, ci din iubire, in mod liber, nesiliti si cu buna stiinta. Teama de iad trebuie sa se transforme in dorinta de lumina, de bucurie si de fericire a copiilor binecuvantati ai Domnului. Sfirsitul lumii pune stapanire si ingrozeste sufletul inrobit al pacatosului, dar cele propavaduite de Biserica vin sa-l ocroteasca pe acest om al vremurilor noastre, infricosat, chinuit, sfartecat si pierdut si nu sa-i sporeasca problemele, adaugand nelinistii sale o alta neliniste si fricii sale o alta frica.

Cu delicatete, deznadejdea trebuie preschimbata in nadejde, iar lipsa de teama, in sensul unei nepasari si neluari in seama a pacatului, trebuie preschimbata in rugaciuni fierbinti si in cainta sincera.

A spori tristetea omului inaintea sfarsitului lumii inseamna a-l supune la o grea incercare, cum sunt de altfel toate intristarile vietii noastre. Menirea lor este insa de a ne face sa simtim cainta pana in adancurile sufletului, iar in lupta aceasta grea pe care o da, ingerii si sfintii ii stau alaturi omului credincios. Tristetea este cea care ne scapa de pacat si prin aceasta rolul ei este unul pedagogic. Daca pacat n-ar exista, n-ar exista nici intristare. Cei sapte ingeri din Apocalipsa sunt pomeniti ca vestitori ai nenorocirilor la care trebuie sa se astepte omenirea nepocaita, dar continutul precis al mesajelor lor nu ne este cunoscut, ci s-au lasat inconjurati de tacere pentru ca ceea ce ei stiau nu ne era de folos. Dascalii nu spun niciodata tot ceea ce stiu, ci ceea ce pot sa inteleaga si sa urmeze cei ce-i asculta. Prin urmare, este nepermis sa cream confuzie si panica si sa ajungem asemeni ereticilor care isi sporesc in acest fel numarul naivilor care ii urmeaza.

Indurarea prigonirilor, a defaimarilor, a acuzatiilor, a scandalurilor si a ispitelor va aduce, dupa fagaduinta fara tagada a Domnului, plata mare in ceruri fiilor Bisericii invesmantati in lumina, tuturor celor care s-au aratat vrednici de fericirea cereasca ce domneste in imparatia fara margini a lui Dumnezeu, tuturor celor care au privegheat, s-au rugat, au plans, au suferit si s-au luptat pentru Biserica. Biserica apare in Apocalipsa ca fiind femeia ce fuge in pustie pentru ca pustia a fost locul de slava al Bisericii. Acolo, in vremurile de amarnica prigonire, a purtat in pantecele sau virtutea. Acolo a sporit sfintenia, acolo a crescut inmiit credinta, acolo a savarsit minuni ravna cea insuflata de Dumnezeu. In munti, in prapastii, in pesteri si in catacombe s-a nascut izbanda Bisericii. Pustia a fost binefacatoarea omenirii, iar in zilele cele de pe urma pustia va fi chemata sa-si joace iarasi rolul sau insemnat prin trezvie si rugaciune spre intarirea credinciosilor. Mesajul pustiei pentru lumea de astazi, istovita si satula, inecata in lucruri false este mesajul simplitatii, al curatirii si al smereniei.

Lumea insa savarseste lucrare cu totul potrivnica celei a pustiei, ingrijindu-se dimpotriva de cele materiale si demonice. Diavolul este mai ales duhul ratacirii pentru ca inca de la nasterea primului om pe pamant dorinta lui a fost si este de a-l abate pe omul credincios de la calea sa cea dreapta. In vremurile cele de pe urma, spune Apocalipsa, vor aparea falsi profeti care vor savarsi chiar si minuni si care vor incerca sa-i rataceasca, daca vor putea, pe cei alesi. De mare atentie e nevoie pentru a scapa de aceste mijloace diavolesti, dar prin razboiul acesta Biserica isi sporeste slava, asa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

Al treisprezecilea capitol al Apocalipsei este, in general, cel mai discutat capitol al Sfintei Scripturi. Oamenii din toate vremurile au incercat cu mare sfortare sa-i gaseasca o interpretare, si anume sa recunoasca numele Antihristului ascuns in numarul 666, Antihrist care va veni cu putin inainte de a Doua Venire a lui Hristos. Cand Evanghelistul Ioan scrie: „iar acum multi antihristi s-au aratat” (1 Ioan 2, 18) vorbeste despre premergatorii Antihristului care pot fi identificati cu toti cei care s-au luptat si se lupta impotriva Bisericii lui Hristos si a credinciosilor sai. Antihristul din vremurile cele de pe urma va primi toata forta diavolului pentru a putea lupta cu si mai mare spor impotriva credinciosilor. Antihristul va fi om, si nu duh, asa cum este diavolul. Nu stim insa nimic despre momentul in care acesta va veni, cunoastem numai semnele care vor aparea inaintea venirii sale, iar acestea sunt: aparitia falsilor profeti purtatori de semne, razboaiele, foametea, bolile si cutremurele, raspandirea Evangheliei in intreaga lume si marea indepartare de Dumnezeu. Uluiti de semnele Antihristului multi il vor urma, din pacate.

Aparitia numarului 666 pe tiparituri si produse, lucru care se intampla din ce in ce mai des, trebuie sa ne puna pe ganduri, dar nu trebuie sa ne duca la extreme. Desigur, nu aceasta este pecetea Antihristului, ci este doar un semn premergator, mai ales atunci cand numarul acesta apare pe actele noastre de identitate.

Ceea ce trebuie sa stie bine orice credincios este ca nu trebuie niciodata si pentru nici un motiv sa primeasca, oricare ar fi pretul refuzului sau, aceasta pecete, care inseamna negarea clara a lui Hristos si are drept urmare iadul vesnic. Asadar, cei care nu s-au lasat ademeniti de o viata confortabila si nu au primit sa li se scrijeleasca in frunte sau pe mana dreapta semnul Antihristului si au ales o viata plina de vitregii, acestia isi vor gasi tihna in slava vesnica.

Cei care s-au supus de buna voie ispitelor Antihristului si nu au ramas credinciosi cuvantului Domnului vor primi, pentru inima lor de piatra si pentru necainta lor, cele de pe urma sapte rani naprasnice, iar cei ce l-au urmat pe Mielul injunghiat, cei mantuiti, vor canta imnul biruintei atunci cand in cele din urma Antihrist va fi invins, iar Hristos va birui.

In cel de-al optsprezecelea capitol al Apocalipsei se spune:

„iesiti din ea, poporul meu, ca sa nu va faceti partasi la pacatele ei”,

referindu-se la cetatea imaginara a Babilonului. Dar indemnul acesta este mai degraba o metafora modala, si nu una de loc. Este ceea ce spunea Sfantul Martir Iustin Apologetul, filosoful primelor veacuri crestine:

“Traind in lume, dar nu asa cum traieste lumea”.

Un alt capitol destul de dificil al Apocalipsei este capitolul 20 pe care se bazeaza, fireste rastalmacindu-l, asa-numitii martori ai lui Iehova, care vorbesc despre imparatia pamanteasca de mii de ani, despre moartea Satanei si despre doua invieri.

Dragii mei, voi mai spune inca o data, pentru ca este deosebit de important, ca trebuie sa intelegem ca Apocalipsa este o carte cu intelesuri greu de patruns, iar cei care incearca o interpretare a sa trebuie sa fie cu mare bagare de seama pentru a nu cadea in greseala si, rataciti fiind ei, sa nu-i rataceasca si pe altii.

Daca Sfantul si dumnezeiescul Ioan Gura de Aur si ceilalti parinti purtatori de Dumnezeu ai Bisericii noastre care au patruns intelesurile adanci ale Sfintei Scripturi, s-au dat in laturi de la a interpreta Apocalipsa, avem oare noi, cei mici, dreptul si cutezanta de a o face? Dar chiar si in cazul in care unii au incercat mai de curand sa interpreteze anumite pasaje, avem mari diferente de opinie. Caracterul profetic, eshatologic si simbolic al Apocalipsei ce abunda in alegorii nu este o chestiune de inteligenta si nici chiar de credinta puternica, ci este o problema de timp care atunci cand va veni va face ca totul sa fie pe intelesul tuturor si va arata adevarul celor scrise, fara nici o putinta de tagada. Atunci se vor dezlega toate tainele si vor disparea de la sine toate dificultatile de interpretare.

Nu-si au, prin urmare, loc in viata credinciosului nesiguranta, vinovatia, tulburarea, neimpacarea, si vorbariile neincetate despre subiectul acesta si despre posibilele sale explicatii. Ca Antihristul s-a nascut sau se va naste in curand sau peste o mie de ani, atitudinea mea in viata trebuie sa fie aceeasi, o atitudine dreapta, mereu in stare de priveghere si de trezvie, de inaltare si de pocainta. Si nu ma caiesc pentru ca ma tem de Antihrist, ci pentru ca il iubesc pe Hristos. Dragostea pentru Hristos invinge orice teama.

Nici un sfant care a avut sau are harul profetiei nu a vorbit despre date exacte, despre sfarsit, pentru ca sfintii nu seamana niciodata groaza, nu ameninta si nu spun ceea ce numai Dumnezeu cunoaste. Iar daca noi acum ne facem mai insemnati decat sfintii si stabilim momente si date, atunci ne meritam partea noastra de necuviinta si neobrazare, adica rusinea si respingerea.

Un element clar este acesta care ni se prezinta in primele versete ale Apocalipsei, si anume ca Dumnezeu arata „robilor sai cele ce trebuie sa se petreaca in curand”. Ceea ce trebuie sa simta neincetat crestinul credincios este ca sfarsitul este aproape, ca existenta noastra in aceasta viata este trecatoare si ca ceea ce trebuie sa ne preocupe este intalnirea cu Tatal nostru Ceresc. Aceasta este eshatologia ortodoxa, una mantuitoare si binefacatoare.

Si iarasi, ceea ce simt in legatura cu clipele cele de pe urma nu trebuie sa ma faca in nici un caz lenes, nepasator si pesimist, ci, dimpotriva, sa ma faca sa ma straduiesc cu si mai mare ravna pentru mantuire. Inmultirea in ultimii ani a discutiilor despre acest subiect are o singura insemnatate: sa ne faca sa ne caim din tot sufletul, dincolo de orice interpretare a situatiilor cu adevarat dificile pe care le traieste lumea intreaga.

Dorinta fierbinte a oricarui credincios ar trebui sa fie aceea de a ajunge la cuvintele de la sfarsitul extraordinarei carti a Apocalipsei:

„da, vin curand. Amin! Vino, Doamne Iisuse!”

Cuvinte pe care le repeta ca pe rugaciunea lui Iisus un fericit parinte din vremea noastra din insula in care a fost scrisa Apocalipsa (Ieromonahul Amfilohie Makris).

In ciuda tuturor lucrurilor pe care le spunem, nu trebuie ca umilul scriitor al acestor randuri sa fie inteles gresit si sa se considere ca incearca sa aduca o falsa alinare si sa linisteasca mai mult decat ar fi de cuviinta. Vremurile sunt grele, dar asta nu inseamna ca le vom indrepta prin cuvinte amenintatoare si infricosatoare si nici ca trebuie sa fim nepasatori. Nu ne temem de greutati si de capcanele diavolesti pentru ca ele ne maturizeaza si ne leaga si mai mult de sfanta Biserica si ne dau un alt fel de teama, o teama sfanta, de a nu-L mahni pe sfantul Dumnezeu. Dumnezeu nu este neputincios astazi si nici diavolul nu este mai puternic.

„Slabirea credintei” scrie un parinte athonit din vremea noastra, „si indepartarea omului de Dumnezeu, in general, dau forta partii vrajmase pentru a parea superioara, asa cum un mediu daunator da putere bolilor” (calugarul Iosif Vatopedinul).

Despre sfarsitul lumii, despre semnele vremurilor din Sfanta Scriptura vorbesc predicile sfintilor apostoli, Sfantul Ipolit, episcopul Romei, sfantul Andrei cel Nebun intru Hristos, Sfantul Metodie, episcop de Patara, Sfantul Tarasie, patriarhul Constantinopolului, Sfantul Andrei de Cezareea, Sfantul Cosma Etolianul si altii.

Sfantul Cosma scrie in stilul sau caracteristic despre infricosatoarele si cumplitele vremuri de pe urma, spunand printre altele, fara a pomeni insa nicaieri vreo data precisa:

“Veti vedea oameni zburand prin cer ca niste pasari negre si aruncand flacari in lume. Toti cei care vor trai atunci vor alerga la morminte si vor striga: iesiti voi, mortilor, pentru a putea intra noi, cei vii”.

„Dupa razboi oamenii vor alerga o jumatate de ora pe drum pentru a putea gasi un om pe care sa-l faca frate al lor”.

Sfantul Ipolit este deosebit de expresiv, de concret si de clar. Sa urmarim descrierea facuta de el Antihristului.

Asa cum Hristos, scrie sfantul, a fost vestit de profeti ca fiind un leu, intocmai este prezentat de catre scrieri si Antihristul din pricina modului sau tiranic si violent de a fi. Va incerca sa semene intru totul cu Hristos. Hristos se arata ca un miel si acesta va aparea astfel in afara, dar inlauntrul lui va fi lup. Asa cum Domnul si-a trimis apostolii la neamuri, asa si el isi va trimite instrumentele sale. A adunat Mantuitorul mioarele ratacite, asa va face si acesta… Va savarsi minuni infricosatoare pentru a insela lumea. Se va arata mai intai, in mod prefacut, ca fiind bland si bun, linistit si plin de evlavie, aducator de pace si neiubitor de nedreptate si de daruri.

Toate acestea le prevestim, continua sfantul, ca sa le stiti si sa fiti pregatiti pentru ceasul acela de mare durere si de naprasnica tulburare si ca sa stiti care este calea de intoarcere. Apostazia va indeparta atunci harul divin si forta vrajmasului va parea mai mare.

Iata si cum descrie sfantul parinte, care a trait in veacul al doilea, timpurile venirii Antihristului care nu se deosebesc cu mult de timpurile noastre:

Toti vor merge dupa cum le e voia, copiii vor ridica mana asupra parintilor lor, femeia isi va condamna barbatul, barbatul isi va duce femeia la judecata, stapanii se vor purta inuman cu muncitorii lor si invers, nimeni nu va mai avea respect pentru batranete si nimanui nu-i va pasa de tinerete, bisericile se vor strica, scrierile vor fi dispretuite, muzica demonica va rasuna peste tot, pamantul se va umple de prostitutie, false juraminte si adultere, iar dintre crestini se vor ridica falsi profeti, falsi apostoli, sarlatani, corupatori, raufacatori, mincinosi, nelegiuiti, semne in cer si pe pamant care vor aduce o jale ce nu-si va avea mangaiere…

Opinia publica ar trebui sa se intereseze mai mult de salvarea sufletelor decat de interpretarea semnelor vremurilor. Intrebarile sa se intoarca mai bine inspre calea pe care merge sinele nostru. Sa ne legam si mai strans de harul tainic al Bisericii noastre care ca un scut va respinge loviturile de tot felul. Numarul 666 nu poate fi pus usor in legatura cu un nume, ci asta se va cunoaste atunci cand va veni vremea venirii Antihristului. In prezent, se pare ca aparitia numarului e doar o vestire a viitoarei sale veniri.

Cele scrise de noi au un dublu scop. In primul rand, sa se puna capat discutiei nesfarsite pe aceasta tema si mai ales interpretarilor subiective, stabilirii de date precise, adeseori exagerate si infricosatoare, pentru sfarsitul lumii si in al doilea rand, ca toata aceasta discutie sa duca la o binefacatoare pocainta, adanca si sincera, pornind de la semnele eshatologice, cu adevarat insemnate, ale vremurilor.

In urma ultimelor incendii de la Sfantul Munte s-a nascut mare tulburare in sufletele multora si mai ales in sufletele credinciosilor. Cum de Preacurata a ingaduit o asemenea nenorocire? De ce nu a ocrotit Gradina sa? Si alte intrebari de acest fel la care un staret a raspuns in felul urmator:

„Parintii aghioriti de altadata nu se grabeau niciodata sa dea explicatii!”

Acesta este spiritul ortodox, dragii mei, dupa cum am spus la inceput. Biserica ne vrea sa fim cu suflet mare, rabdatori si netulburati. Nu este usor sa explicam vointele necunoscute ale Domnului. Ceea ce stim este ca necazurile generale si personale au un singur scop, sa ne trezeasca si sa ne dea si mai multa stralucire in lupta noastra de induhovnicire. Un alt parinte aghiorit, intrebat de ce au loc aceste incendii, a raspuns simplu, cu smerenie si ingandurat:

“Pentru ca multi vin la Sfantul Munte pentru verde si nu pentru negru”,

intelegand ca multi vin ca turisti, pentru a admira frumusetile cadrului natural si nu pentru rasa neagra, adica pentru a dobandi vreun folos din modul de viata al calugarilor.

Priviti si o alta interpretare a lucrurilor, un mod diferit de a privi aceste fenomene, o explicatie care ne lasa fara grai si ne pune pe ganduri pentru a ne minuna inca o data de interventia binefacatoare a lui Dumnezeu in viata noastra, chiar si asa prin amaraciune si vitregii.

Un alt parinte aghiorit spune despre subiectul care ne preocupa, punandu-l pe bazele sale reale, ca indepartarea omului de Dumnezeu este un semn al apropierii sfarsitului si scrie:

„In spatele duhului lumesc al «libertatii» de astazi, al lipsei de respect fata de Biserica lui Hristos, fata de cei mai in varsta, fata de parinti si dascalii cu teama de Dumnezeu, se ascunde robia spirituala, nelinistea si anarhia care duc lumea in punctul de a nu mai avea cale de iesire, la nimicire sufleteasca si trupeasca… Multi oameni duhovnicesti ar trebui ca in loc de a oferi propriile lor interpretari… ar trebui mai bine sa fie cuprinsi de neliniste, ca prin aceasta buna neliniste sa-i ajute pe crestini si sa le intareasca credinta, sa-i faca sa simta mangaierea lui Dumnezeu… Din pacate, ceea ce poate auzi cineva este o gramada de prostii ale mintilor unor «gnostici» din zilele noastre... Vom avea puterea Sfintei Cruci, Sfantul Simbol, Harul Dumnezeiesc al lui Hristos, numai atunci cand ne va fi suficienta Pecetea Dumnezeiasca a Botezului prin care ne lepadam de Satana, imbratisam credinta in Hristos si primim Pecetea lui Dumnezeu. «Pecetea, dar al Sfantului Duh.»” (Cuviosul Paisie).

Cresterea in intensitate a eshatologiei si a demonologiei naste neliniste, tulburare si confuzie. Orice inceput are si un sfarsit, iar lumea aceasta isi va afla si ea sfarsitul candva. Nelinistea legata de trecut ascunde insa teama de eternitatea de mai apoi, de noua viata, iar teama aceasta incepe sa puna stapanire pe cel ce a calcat stramb in aceasta viata. (…)

Randurile de fata ar dori sa izbandesca cel putin intr-un punct, acela de a-i mai imputina omului de astazi teama de sfarsitul lumii care adesea este pus in legatura cu o demonologie prosteasca. Dupa cum s-a mai spus, sentimentul neincetat al sfarsitului este o stare frumoasa a credinciosilor care le da cainta, evlavie si intristare, iar lupta cu diavolul il face pe luptatorul intru credinta sa fie mai plin de caldura, mai incercat si mai puternic. Furtunile ii rastignesc pe credinciosi pe Crucea lui Hristos, aceasta arma de neinvins, si ii fac astfel ca impreuna rastigniti sa astepte Invierea cea sigura, biruinta luminii asupra intunericului. Dupa cum frumos s-a spus,

„sfarsitul in care cuvantul il are Dumnezeu, este sfarsitul suferintei si inceputul bucuriei.” (N. Psaroudakis).

Veacul nostru este caracterizat de o noua idolatrie pentru ca atat de mare este credinta cu care slujeste si iubeste materia sau cu care divinizeaza stiinta, filosofia si arta. Politica feluritelor regimuri totalitare, francmasoneria cu haina ei inselator filantropica, magia, ca teorie de inalta clasa a unei alte spiritualitati, moda, ca infatisare a unei nebunii indecente, spectacolele si lecturile barbare si desfranate, drogurile, ereziile si castigurile necinstite, toate acestea infesteaza atmosfera spirituala a lumii noastre si au drept consecinta narcotizarea si vlaguirea ei permanenta. Arta de a infatisa intunericul ca si cum ar fi lumina si raul ca pe un progres si eliberare intuneca orizontul si il face pe om sa se poticneasca si sa nu priveasca mai departe, il face individualist. Iar atunci cand va veni Antihristul in lume, va gasi un teren bine lucrat de catre spiritul necuratit si o buna parte il va primi chiar cu entuziasm. Va veni ca trimis al diavolului pentru a nimici sufletele oamenilor prin ratacire, rautate, ura si lepadarea de Iisus Dumnezeul Om. Pentru ca el insusi va crede in Dumnezeirea lui Hristos, asa cum si demonii cred, dar va voi sa se puna pe sine in locul Aceluia, ca si cum el ar fi Cel Asteptat. Iar pentru aceasta lucreaza cu osardie sionismul international, cu o pasiune deosebita impotriva elenismului.

Elenismul insa sufera de o lipsa de eroism, in sensul unei aplecari asupra sinelui si a unei cunoasteri profunde a Traditiei Greco-ortodoxe care ii vor tine cugetul treaz in fata lucrurilor de tot felul care il ameninta cu nimicirea particularitatii persoanei sale. Elenismul de astazi este chemat sa aprofundeze si sa traiasca propria sa traditie care a dat la lumina sfinti si eroi, marturisitori si martiri, oameni cu o mare putere de sacrificiu. Elenismul are o bogata traditie, cea mai bogata din Europa, si ar fi pacat sa pierdem acest lucru sfant mai ales acum, cand tocmai de aceasta cunoastere este insetata vlaguita Europa. Adoptam in schimb obiceiuri straine, straine de istoria noastra pe care strainii le-au respins ca fiind fara nici un folos.

Nu putem ramane nepasatori in fata acestei grave rupturi in spiritualitatea neamului nostru. Nu ne este ingaduit sa stam linistiti, ci trebuie sa ne luptam. Semnele vremurilor sunt nelinistitoare prin cele ce se intampla in orasele si satele noastre, prin spectacolele fara pudoare, crime, droguri, desfrau, lipsa de orientare, indoiala si confuzie. Este momentul sa ne adunam, sa reintram in matca noastra,sa ne trezim pana nu e prea tarziu…

Toata aceasta stare potrivnica induhovnicirii incearca sa aduca omul in stare de letargie. Dar Biserica staruie in predica despre continua asteptare si priveghere, fara a vorbi de o data anume pentru ca ar fi si fara importanta, dupa cum am spus, si continua sa repete ca vine sfarsitul, este aproape, iar noi suntem chemati sa fim gata. Numai ereticii, si mai ales martorii lui Iehova, dau date exacte ale sfarsitului si, cu toate ca s-au inselat de suficiente ori, continua sa stabileasca date, iar cei ce-i urmeaza cu naivitate le si dau crezare.

Hristos ne-a spus sa fim cu bagare de seama ca nu cumva sa ne lasam inselati de vreun viclean. Ne-a spus sa ramanem neinfricati chiar daca ceea ce se va intampla va fi infricosator, ca cel ce va indura cu curaj pana la sfarsit acela se va mantui, ca pregatirea si intarirea pentru a infrunta capcanele primejdioase sunt privegherea si rugaciunea, ca dusmanii adevarului, ereticii, vor fi inarmati cu evlavie prefacuta, cu o cunoastere inselatoare, cu fatarnicie si samavolnicie si ca noi va trebui sa fim pregatiti pentru a-i infrunta.

In acest zbuciumat veac al nostru, aparitia atator falsi Hristosi si a atator falsi profeti din Rasarit si din Apus care inseala mai ales tineretul, chemarile la razboi, foametea, epidemiile, cutremurele, prigonirile celor virtuosi, sporirea raului, inghetarea iubirii, dezvoltarea cunoasterii, stapanirea placerii, nepasarea si samavolnicia celor multi, nimicirea ordinii firesti, schimbarile de vreme sunt oare o implinire a profetiilor?

Oricum ar fi, suntem chemati sa ne pregatim cu mare bagare de seama. Iar cea mai mare dintre virtuti este, dupa sfintii nostri parinti, dreapta socotinta, nu teama nemasurata, nu curajul fara limite si nici nepasarea daunatoare.

Cu tristete am auzit in urma cu ceva timp un tanar spunandu-mi ca a incetat sa mai aiba vreo preocupare, ca nu mai are chef de nimic, nu mai vrea sa munceasca, sa studieze, sa-si faca o familie, pentru ca auzise ca Antihristul a venit si sfarsitul lumii este aproape. Aceasta este o grava greseala. Nu trebuie nicicand sa ne pierdem curajul, ci trebuie sa avem nadejde, sa ne rugam cu si mai multa caldura si sa ne legam si mai strans de maica noastra Biserica prin Sfintele ei Taine si astfel sa dobandim folos din toata aceasta discutie despre semnele vremurilor, despre timpurile cele de pe urma si despre Imparatia Cereasca.

Toti parintii Sfantului Munte care se roaga zi de zi, si in sfanta jertfa fara de sange si cu sirul lor de matanii, se nelinistesc pentru starea si mersul lumii, dar nelinistea lor o preschimba in ruga scaldata in lacrimi catre Dumnezeul cel Preamilostiv, ca prin mijlocirea sfintilor parinti de la Athos si a Maicii Domnului, Stapana Veghetoare a Sfantului Munte, sa faca lumea sa se intoarca de la calea cea stramba si sa se caiasca.

Sa ne ocupam, asadar, mai mult de Hristos si mai putin de Antihrist, asa cum spunea un virtuos parinte athonit”.

(in: Monahul Moise Aghioritul, Binecuvantarea durerii si durerea iubirii, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Legaturi: