DUMINICA FIULUI RISIPITOR – DE LA RAUL BABILONULUI IN BRATELE PARINTESTI

20-02-2011 Sublinieri

prodson02.jpg

Ascultati:

prodigal-son.jpg

Parintele Al. Schmemann si Cuviosul Seraphim Rose – Intoarcerea Acasa

Duminica Fiului Risipitor sau “…acolo am sezut si am plans, cand mi-am adus aminte de Sion

“In a treia Duminica din perioada pregatirii pentru Post, auzim parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Impreuna cu imnurile cantate in aceasta zi, parabola ne dezvaluie timpul pocaintei ca fiind intoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat intr-o tara indepartata, cheltuind toti banii pe care ii avea.

O tarã îndepãrtatã! Aceastã definitie a conditiei noastre umane, pe care trebuie sã ne-o asumãm si sã ne-o impropriem atunci când începem sã ne apropiem de Dumnezeu, este unicã. Un om care nu a trecut niciodatã prin acesta experientã, fie ea chiar si foarte scurtã, care nu a simtit niciodatã cã este înstrãinat de Dumnezeu si de adevãratã viatã, nu va întelege niciodatã care este esenta crestinismului. Si acela care se simte perfect “acasã” în aceastã lume si în viata ei, care niciodatã nu a fost atins de dorinta dupã altã Realitate, nu va întelege ce este pocãinta.

Cititi continuarea AICI

***


Sf. Ioan Gura-de-Aur – SE POATE DRAGOSTE MAI MARE CA ACEASTA? DAR SE POATE SI NEPASARE MAI SALBATICA?

Dacă am iubi pe Hristos, precum ar trebui să-L iubim, am şti că este mai rău decât gheena de a supăra pe Cel iubit, şi fiindcă nu-L iubim, de aceea nici nu ştim mărimea pedepsei. Aceasta este cauza pentru care eu plâng şi jelesc, căci ce nu a făcut Dumnezeu ca să fie iubit de noi? Ce mijloc n-a întrebuinţat? Ce n-a trecut cu vederea?

L-am batjocorit fără ca El să ne nedreptăţească cu ceva, ci din contră, bine facându-ne şi încărcându-ne cu mii de bunătăţi; am fugit de El, îndemnându-ne şi ispitindu-ne în toate părţile, şi nici aşa încă nu ne-a pedepsit, ci a alergat însuşi El, şi ne-a prins fugind, dar noi ne-am smucit din braţele Sale şi am trecut în acelea ale diavolului; şi nici aşa El nu S-a depărtat cu totul de noi, ci a trimis ca să ne roage mulţime de prooroci, de îngeri şi de patriarhi, dar noi nu numai că nu am primit solia, dar am şi batjocorit pe trimişi.

Cititi continuarea AICI

***

Parintele Nicolae Steinhardt – Tatal alearga in calea noastra

Fragmente risipite “Jurnalul fericirii” si din “Daruind vei dobandi” de parintele Nicolae Steinhardt despre cateva din semnificatiile cele mai importante ale pildei Fiului risipitor, pentru a intelege si mai bine “ce Dumnezeu avem” si a ne patrunde pana in adancurile inimii de Iubirea Sa:

“Cînd în parabola fiului risipitor rătăcitul vine acasă, e încă plin de murdăria cocinelor în care a trăit. Ce face tatăl? Îi iese întru întîmpinare alergînd şi-l îmbrăţişează: aşa împuţit cum e acest învins; nu aşteapta să-şi ceară mai întîi iertare ori măcar să ajungă pînă în dreptul (de nu şi la genunchii) tatălui; şi nu-i cere să se spele, să facă baie, să se cureţe cît de cît. Nu. De-a dreptul la ospăţ, ilico, hai, ce mai stăm!”.

Cititi continuarea AICI

***

 

O predica tulburatoare la Duminica Fiului Risipitor a Sfantului Nicolae Velimirovici

Dragostea nesfarsita a lui Dumnezeu pentru oameni se vede in indelunga Sa rabdare, marea Sa iertare si marea Sa bucurie. Aceasta dragoste isi poate gasi asemanare pe pamant in dragostea mamei pentru copilul ei. Cine de pe pamant are o rabdare mai mare fata de o faptura, decat numai mama fata de copilul ei? Iertarea cui o poate depasi pe aceea a mamei? Cine mai plange de bucurie cu repejune la schimbarea spre indreptare a copilului ei pacatos, ca mama?

De la intemeierea lumii, pe acest pamant, dragostea de mama a fost depasita numai de catre Domnul nostru Iisus Hristos, in dragostea Lui pentru oameni. Rabdarea Sa L-a dus la suferinte ingrozitoare cand era atarnat pe Cruce; iertarea Sa se revarsa din inima si buzele Sale chiar si atunci cand Se afla pe Cruce; bucuria Sa care patrundea in cei care se pocaiau, era bucuria care Ii lumina sufletul indurerat in intreaga Sa viata pamanteasca. Numai dragostea dumnezeiasca depaseste dragostea de mama. Singur Dumnezeu ne iubeste mai mult decat ne iubeste mama; singur El ne iarta mai mult decat ne iarta mama si numai El Se bucura la indreptarea noastra mai mult decat mama.

Cititi continuarea AICI

***


Sfantul Siluan Athonitul – “Domnul nu e ca noi… Ah, ce Dumnezeu avem!”

E o minune pentru mine cã Domnul nu m-a uitat pe mine, zidirea Lui cea cãzutã. Unii cad în deznãdejde, so­cotind cã Domnul nu le va ierta pãcatele. Asemenea gân­duri vin de la vrãjmasul.

Domnul e atât de milostiv, cã nu putem pricepe aceasta. Cel al cãrui suflet s-a umplut de iu­birea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, acela stie cum iubeste Domnul pe om. Dar când sufletul pierde aceastã iubire, atunci se întristeazã si tânjeste si mintea lui nu vrea sã se opreascã, ci cautã un asemenea Dumnezeu“.

Duhul Sfânt învaţă sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni”.

– “Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Dar aceasta e pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte. Dacă oamenii ar şti aceasta, nici un singur om n-ar mai deznădăjdui, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar se şi bucură de întoarcerea păcăto­sului. Chiar şi atunci când moartea îţi bate la uşă, crede cu tărie că, de îndată ce vei cere iertare, o vei şi dobândi.

Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul îl cunoaşte, el se minunează fără sfâr­şit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!

Duhul Sfânt a dat Bisericii noastre să cunoască cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu.

Domnul ne iubeşte şi ne primeşte cu blândeţe, fără re­proşuri, aşa cum în Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproşuri, ci a dat poruncă slujitorilor să-i dea o haină nouă, să-i pună în deget un inel scump şi încălţăminte în picioare, să junghie viţelul cel gras şi să se veselească şi nu l-a învinuit [Lc. 15].

Cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să îndreptăm şi noi pe fratele nostru, ca să fie praznic în suflet pentru întoar­cerea lui!

Cititi continuarea AICI

***

db_21-the_prodigal_son.jpg

Parintele Rafail Noica Ne mai aude Dumnezeu daca am pacatuit?

“[Stim]…. ca Dumnezeu este atotputernic si poate sa faca absolut tot, tot ce nu poti gandi… si mai mult [decat atat]. Dar nu-i destul. O va face? Daca-I manios pe mine pentru ca am pacatuit, ca am facut si asta si aia – si ma simt cu musca pe caciula? Dumnezeu nu e manios. Dumnezeu un singur lucru vrea: sa ne deschidem inima.

Cititi continuarea AICI

***

fiulrisipitor.jpg

Cititi si alte predici si talcuiri la Pilda Fiului Risipitor:

sgp02.jpg


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Fiul Risipitor, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Parintele Alexander Schmemann, Parintele Nicolae Steinhardt, Parintele Rafail Noica, Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Nicolae Velimirovici, Talcuiri ale textelor scripturistice, Triodul si Postul cel Mare

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

38 Commentarii la “DUMINICA FIULUI RISIPITOR – DE LA RAUL BABILONULUI IN BRATELE PARINTESTI

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Pingback: Război întru Cuvânt » Parintele Ioan Sismanian la Duminica Fiului Risipitor (2011): PUTINI INTELEGEM CU CINE SA LUPTAM SI PE CINE SA IUBIM!
  2. [Domnul ne iubeşte şi ne primeşte cu blândeţe, fără re­proşuri…].
    Grăitoare şi înălţătoare pildă!Cât este de adevărat!!!Ce poţi să mai spui sau să mai adaugi?

  3. Pingback: Război întru Cuvânt » UN CUVANT DUHOVNICESC CU PUTERE AL PARINTELUI MIHAI ALDEA: “Trebuie sa lasam deschise portile pocaintei pentru oricine si sa fim sinceri cu noi insine”
  4. Pingback: Război întru Cuvânt » Talcuri adanci si vii pentru noi desprinse din Pilda Fiului Risipitor: DE CE FUGIM DE ASCULTAREA LUI DUMNEZEU? Despre nebunia mandriei si a deznadejdii
  5. Pilda Fiului Risipitor – Evanghelia de la Luca – cap. 15, verset. 11-32.

    Pilda despre Fiul risipitor care se întoarce la casa părintească după rătăciri îndelungate într-o ţară străină, a păcatului, unde a ajuns să jinduiască după mâncarea pe care o mâncau porcii, şi este primit cu dragoste părintească şi iertat de tatăl său, este precedată în Sfânta Evanghelie de la Luca (cap. XV) de alte două pilde asemănătoare ca înţeles: – pilda cu oaia cea pierdută pe care păstorul o caută neglijând pe celelalte 99 care nu s-au rătăcit, cu drahma cea pierdută pe care femeia o caută cu insistenţă şi aflând-o, se bucură împreună cu prietenele ei. Toate aceste pilde doresc să arate „cât de mare este iubirea lui Dumnezeu pentru firea omenească cea căzută în păcat şi, prin aceasta, sub influenţa şi sub puterea diavolului.” Întoarcerea fiului risipitor este prilej de bucurie în casa părintească căci”bucurie este înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte”(Luca XV, 10).
    Această pildă, una dintre cele mai frumoase şi mai pline de sens şi de înţeles, este menită să ne arate chipul adevăratei pocăinţe; ce este, în ce constă şi cum trebuie făcută spre a fi într-adevăr mântuitoare, pentru a fi „bucuria îngerilor şi a oamenilor”, mai întâi a Tatălui Ceresc – pe care-l simbolizează tatăl din această pildă.
    Este bine venit ca, mai întâi, să arătăm că termenul de pocăinţă, ca de altfel multe alte cuvinte din limba noastră, cu vremea, au suferit o schimbare, o modificare de sens şi de înţeles, ba unele au dobândit un înţeles peiorativ. Comparând înţelesul lor originar cu cel nou, te miri cât de mare este schimbarea care s-a produs în sensul acesta al cuvintelor. Să dăm doar un singur exemplu: cuvântul prost – care la origine, în limba slavonă, precum se ştie, însemna om simplu, din popor, a ajuns să însemne om lipsit de inteligenţă, fără minte şi judecată axiologică (a se vedea Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, p. 753). În acest sens grăieşte un personaj – domnitorul, dintr-o cunoscută piesă de teatru: „Boieri şi tu prostime!” – indicând prin acest cuvânt din urmă poporul de jos.
    O situaţie asemănătoare s-a petrecut şi cu cuvântul pocăinţă care, în înţelesul său adevărat, indică una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii noastre care constă în mărturisirea păcatelor săvârşite, din căinţă, regret şi hotărâre de îndreptare, din împlinirea, după caz, a canonului primit, urmată de dezlegarea pe care o acordă preotul duhovnic. Dicţionarul mai sus amintit, consemnând acest înţeles originar şi adevărat al cuvântului pocăinţă, nu întrevede să amintească şi sensul mai nou, folosit din păcate de foarte mulţi, chiar şi de unii dintre credincioşii noştri neavizaţi, anume „a deveni adept al anumitor secte religioase creştine” (Dicţionarul citat, p. 712). Să ne amintim faptul că unii dintre credincioşii noştri atribuie cu uşurinţă şi fără să-şi dea seama, acest nume unor oameni care nici ei înşişi nu şi-l revendică, preferând numirea specifică confesiunii lor… Cuvântul acesta este echivalentul termenului grecesc metanoia – care implică procesul de convertire, de înnoire şi depăşire a firii omeneşti alterate de păcat.
    Sfântul Ioan Scărarul (numit aşa după cartea lui intitulată Scara Raiului) defineşte pocăinţa ca fiind „înnoirea Botezului”, sau ca „un legământ cu Dumnezeu prin lucrarea faptelor bune – potrivnice păcatelor săvârşite înainte” (Scara, Cuv. 3, 1), deci şi o mărturisire prin fapte bune a credinţei şi a numelui de creştin.
    Aşadar, pocăinţa se află în strânsă legătură cu Botezul; că pocăinţa este posibilă tocmai fiindcă, prin botez, am primit în noi „arvuna Duhului Sfânt”, care ne dă posibilitatea ca, atunci când mugurii harului primit la Botez, crescând cu „vârsta şi cu înţelepciunea”, să aducă „roade vrednice de pocăinţă”, aşa cum cerea şi Sfântul Ioan Botezătorul celor care veneau la el (Matei III, 8). „O viaţă întreagă poate nu ne dăm seama de roadele harului primit la Botez; dar atunci când Dumnezeu binevoieşte a lovi inimile noastre împietrite, aşa cum a lovit Moise stânca în pustie, din care a curs apă, şi din astfel de inimi curg lacrimile de pocăinţa care spală întinăciunea păcatului. Dacă n-ar fi harul Botezului în noi n-ar curge nici lacrimile cele mântuitoare ale pocăinţei. Harul Sfântului Botez, învăluit în negura păcatelor, se trezeşte în noi ca dintr-un somn greu, ca dintr-un mormânt, prin lucrarea pocăinţei”.
    Trebuie subliniat faptul că pocăinţa nu este lucrarea unei clipe, a unui singur moment din viaţa noastră. Nu putem s-o încheiem într-o oră şi apoi să spunem: am făcut destulă pocăinţă. Ea este şi trebuie să fie lucrarea unei vieţi întregi. E adevărat că pocăinţa ca Sfântă Taină, numită şi Spovedanie sau Mărturisire, înseamnă mărturisirea cu căinţă momentană în faţa preotului duhovnic. Acest fapt, însă, nu exclude ci chiar presupune pocăinţa ca lucrare a vieţii întregi. „Tatăl l-a primit pe fiul risipitor ca pe un fiu, nu ca pe un argat. Vedem de aici că orice păcate am săvârşi, oricât ne-am îndepărta de Dumnezeu, dacă ne pocăim, Dumnezeu ne iartă şi ne primeşte cu braţele deschise, ca tatăl din parabolă, pentru că El „nu voieşte moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu”(Iez. 33, 11).” Aşadar, prin pocăinţa permanentă ne pregătim pentru pocăinţa ca taină, în care ni se împărtăşeşte harul iertării şi dezlegării din partea duhovnicului în numele Sfintei Treimi. Deci, pocăinţa ca Taină nu se poate despărţi de pocăinţa unei vieţi întregi, ci una presupune pe cealaltă şi o solicită, una fiind completată de cealaltă.
    Urmărind cu atenţie această pildă a fiului risipitor, ne putem da seama că această pildă relatată de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne arată nu numai chipul adevăratei pocăinţe, ci şi treptele, momentele, pe care le trăieşte cel ce se pocăieşte cu adevărat. Fiul risipitor, după ce şi-a cheltuit avuţia părintească, ajuns în condiţia de porcar în ţară străină, într-o zi îşi vine în fire. E momentul în care păcătosul se trezeşte la realitatea tristă a stării de împătimire în care se găseşte. „Starea de împătimire, moartea sufletească, după cum o numesc Sfinţii Părinţi, cu toată aparenta ei fericire, nu satisface pe om, mai ales după ce acesta şi-a venit în fire. Ea este ca apa sărată a mării pe care nefericiţii marinari o beau în lipsa apei dulci; dar cu cât o beau mai mult cu atât gâtlejul lor arde fără a le stâmpăra setea. Cu cât aleargă mai mult după fericirea pe care li se pare că o primeau în urma satisfacerii poftelor şi ambiţiilor deşarte, cu atât sunt mai setoşi şi mai neîndestulaţi. Căci „traista unei astfel de fericiri e spartă la fund. Oricât ai pune în ea, tot goală rămâne.” a spus un înţelept – Nicolae Velimirovici.”
    Fiul risipitor simte nevoia să mărturisească; la început în gândul şi în mintea sa, apoi tatălui la care se întoarce: – Tată! Greşit-am… primeşte-mă…! În aceste cuvinte se află tot ce se cuprinde în noţiunea de pocăinţă; şi mărturisirea cu lacrimi a păcatelor, şi căinţa sau părerea de rău pentru încălcarea poruncii şi părăsirea casei părinteşti, precum şi hotărârea de a se îndrepta, de a se întoarce la casa la care, conform propriei sale mărturisiri, era îndestulat de toate. Ca şi Zaheu vameşul, el îşi elaborează singur canonul cerând să fie primit nu ca un fiu ci „ca pe unul din argaţi”. Acestea sunt momentele sau treptele adevăratei pocăinţe.
    Ne-am putea întreba: Avea nevoie tatăl din pildă de mărturisirea fiului său risipitor? Fără îndoială că nu. Ştia bine tatăl ce-a făcut fiul său, precum bine cunoaşte Dumnezeu păcatele noastre. Ci noi, noi înşine avem nevoie de această mărturisire: „Fărădelegea mea o cunosc şi păcatul meu este înaintea mea pururea” – zice psalmistul David. Numai o mărturisire cu căinţă şi părere de rău „şterge fărădelegea”, dar pentru aceasta este nevoie de „braţele părinteşti” întinse de Dumnezeu prin mâinile duhovnicului spre fiul care se mărturiseşte. Lui i s-a dat de către Iisus Hristos „puterea legării şi dezlegării păcatelor” (Ioan XX, 22 – 23), putere care nu s-a dat nici îngerilor, dar acesta ţine şi locul tatălui din pildă, care nu este altcineva decât Bunul Dumnezeu, învăţând, sfătuind, certând şi mângăind – după caz, întotdeauna cu iubire părintească, pe cel ce se mărturiseşte. Acest lucru pare straniu unora dintre noi. Ce nevoie avem noi să ne mărturisim păcatele înaintea preotului? Nu pot eu face pocăinţă şi de unul singur? Fireşte că se poate face pocăinţă şi în acest mod, dar acest fel de pocăinţă nu este nici completă şi nici mântuitoare. Ce s-ar fi ales de fiul risipitor, dacă ar fi rămas numai la tânguirea ce-o făcea de unul singur în ţara păcatului? El simte nevoia de a se mărturisi, trebuinţă care, o ştim cu toţii, este în firea omului.
    „Noi credem că adevărata pocăinţă este un act bilateral. O parte a ei o reprezintă strădania de îndreptare, dorinţa de înnoire (şi aceasta este, desigur, un dar a lui Dumnezeu) pe care o face credinciosul. A doua parte însă o reprezintă harul iertării, pe care Dumnezeu îl împărtăşeşte prin mijlocirea slujitorului Său investit cu această putere, ca urmare a puterii date Sfinţilor Apostoli şi prin ei urmaşilor legitimi până la sfârşitul veacurilor”.
    Sunt, apoi, unii creştini care se îndoiesc de posibilitatea, mai ales în cazul unor păcate grele. În această privinţă, Sf. Ioan Scărarul zice: ”Înainte de a cădea în păcat, dracii ni-l înfăţişează pe Dumnezeu ca iubitor de oameni, spre a ne îndupleca mai uşor la păcătuire; iar după ce am căzut în păcat, tot el ni-l înfăţişează ca aspru spre a ne îndoi de iertare şi a cădea în desnădejde” (Scara, Cuv. 5, 11) de aceea – continuă acelaşi sfânt – „nu te speria chiar dacă vei cădea în fiecare zi şi nu te depărta de la calea lui Dumnezeu ci stai cu bărbăţie şi fără îndoială că îngerul tău păzitor va cinsti răbdarea ta… nimic nu se poate asemăna cu mila lui Dumnezeu, nimic nu este mai mare ca ea” (Ibidem, Cuv. 5, 38).
    În Pateric citim că un frate a întrebat pe Avva Sisoe: „ Ce voi face avvă că am căzut? I-a răspuns lui bătrânul: Scoală-te; Zis-a fratele: M-am sculat şi iarăşi am căzut. Deci a întrebat fratele: până când? Zis-a bătrânul: Până vei fi apucat (de moarte) sau în bine sau în rău; căci cu ce se află omul cu aceea se şi duce!” Este deosebit acest cuvânt şi se cuvine să luăm aminte şi să nu ispitim pe Domnul Dumnezeul nostru amânând vremea pocăinţei.
    De remarcat faptul că sunt mulţi creştini hotărâţi să facă pocăinţă, dar puţini sunt cei care ştiu cum trebuie făcută adevărata pocăinţă. Nici într-un caz ea nu înseamnă părăsirea Bisericii. Numai aici omul va învăţa să facă adevărata pocăinţă. Numai aici este harul iertării încredinţat ierarhiei sacramentale, primit şi transmis prin succesiune apostolică.

    Stelian Gomboş.

  6. Pingback: VINDECAREA CELOR 10 LEPROSI. Despre recunostinta si indreptatire -
  7. Pingback: DUMINICA VAMESULUI SI FARISEULUI. “Incepe Triodul, incepe sa adie a post”. Predici puternice si zdrobitoare de inima ale SFANTULUI TEOFAN ZAVORATUL -
  8. Pingback: FIUL RISIPITOR SI FIUL CEL MARE: DOUA DRAME. Predica PS Sebastian al Slatinei -
  9. Pingback: Predica IPS BARTOLOMEU ANANIA la DUMINICA FIULUI RISIPITOR (2006). Instrainarea dorului nebun de duca si dorul lui Dumnezeu -
  10. Pingback: NOI SI FIUL RISIPITOR. Cum incepe caderea de la pacate mici si cum trebuie sa fie ridicarea si intoarcerea. PREDICI EXCEPTIONALE ALE SF. TEOFAN ZAVORATUL -
  11. Pingback: SINAXARUL DUMINICII INFRICOSATEI JUDECATI descrie A Doua Venire a lui Hristos -
  12. Pingback: PARINTELE MELCHISEDEC, STARETUL MAN. PUTNA: “Avem nevoie de multa rugaciune si priveghere! Neamul si omenirea intreaga gem, dorind rugaciunea!” -
  13. Pingback: Judecata Iubirii parintesti – “adanca pana in adancul inimii noastre”. DAR NOI… AVEM INIMA DE FII? ALEGEM INCREDEREA SAU INCRANCENAREA? -
  14. Pingback: FRANGEREA INIMII PENTRU PACATE SI HOTARAREA DE A RENUNTA LA ELE – conditiile esentiale ale pregatirii de Impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului -
  15. Pingback: Predica puternica a Parintelui Longhin de la Banceni (2011, video): LUATI-L PE HRISTOS IN VIATA VOASTRA, IN FAMILIA VOASTRA, IN DUREREA VOASTRA! -
  16. Pingback: VENIREA IN FIRE -
  17. Pingback: “INVREDNICESTE-MA, DOAMNE, SA TE BUCUR SI EU CU INTOARCEREA MEA!”. Cand uitam ca suntem fii risipitori sau uitam cum ne iubeste si ne asteapta Tatal… ISPITELE CRESTINULUI – INTRE OBRAZNICIE SI DEZNADEJDE -
  18. Pingback: FIUL RISIPITOR. Predica audio (si text) a Parintelui Hrisostom de la Putna -
  19. Pingback: ORTODOXIA ESTE FIREA OMULUI (I) – Parintele Rafail Noica despre drumul convertirii sale la dreapta slavire, crizele vietii si “a doua gestatie” pentru vesnicie -
  20. Pingback: Cuvant dintre cele mai miscatoare si puternice despre POCAINTA si MILA FATA DE FRATII CARE CAD IN PACATE, al episcopului Asterie al Amasiei -
  21. Pingback: FIUL RISIPITOR. IUBIREA LUI DUMNEZEU si TAINA POCAINTEI. Predici strapungatoare de inima si pline de putere ale Staretului Efrem Filotheitul -
  22. Pingback: Meditatie zguduitoare la Pilda Fiului Risipitor a Arhim. Andrei Coroian: CHEMAREA BRATELOR PARINTESTI ALE CELUI RASTIGNIT SI CHINUIT DE PACATELE NOASTRE… -
  23. Pingback: PREDICI SI MEDITATII LA PILDA FIULUI RISIPITOR: Parintele Ioanichie Balan: “NU E ALT PACAT MAI RASPANDIT ASTAZI DECAT PACATUL DESFRANARII. Duhul desfranarii racneste ca un leu salbatic si umbla sa insele cat mai multi”/ TATAL RISIPITOR DE DRAG
  24. Pingback: PARINTELE ARSENIE BOCA – CUVINTE DUHOVNICESTI ANTOLOGICE, de mare forta si folos mantuitor: “Nu te ruga de Mine sa le dau pacea, roaga-te de oameni sa-si schimbe purtarile, daca vor sa mai vada pacea pe pamant“ -
  25. Pingback: Reflectiile Mitropolitului Antonie de Suroj la PILDA FIULUI RISIPITOR | Cuvântul Ortodox
  26. Pingback: INTOARCEREA FIULUI RISIPITOR: “E minunat atunci cand vrei sa te intorci la Dumnezeu, dar mai minunat lucru este sa ai UNDE sa te intorci!” Predica audio miscatoare a Parintelui Damaschin Luchian despre DRAGOSTEA PARINTEASCA si SINGURATATEA cel
  27. Pingback: IN CAUTAREA DRUMULUI INAPOI SPRE CASA PARASITA A IUBIRII PARINTELUI CERESC. Talcuirea Arhimandritului Zaharia de la Essex la pilda fiului risipitor | Cuvântul Ortodox
  28. Pingback: PARABOLA PĂRINTELUI MILOSTIV: “Dacă omul nu se încredinţează de iubirea părintească a lui Dumnezeu, nu se poate lupta duhovniceşte” | Cuvântul Ortodox
  29. Pingback: “SFANTUL RISIPITOR” SI FRATELE FARISEU. Oare noi de partea căruia dintre cei doi fii ne găsim? – Omilie de exceptie a Parintelui MOISE AGHIORITUL | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate