MILUIESTE-MA, DUMNEZEULE, MILUIESTE-MA … Omilii ale Sf. Teofan Zavoratul in Miercurea Curata despre ce inseamna sa facem pocainta si cum sa ne pregatim cum se cuvine pentru Sfanta Impartasanie?

*

ÎN MIERCUREA PRIMEI SĂPTĂMÂNI A POSTULUI MARE

Să mulţumim Domnului, Care ne-a învrednicit să mai trăim până la Sfântul Post şi să mai începem alergarea mântuitoarei pregătiri pentru primirea Sfintei Impărtăşanii! Dar, fraţilor, să ne îngrijim şi a ne folosi de această milă a lui Dumnezeu asa cum trebuie, încât ea să ne slujească spre mântuire, iar nu spre osândire.

Scopul postirii noastre e pregătirea pentru împărtăşirea fără de osândă, pentru primirea Sfintelor lui Hristos Taine, spre primirea Domnului Insuşi, care grăieşte: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine, si Eu întru el”. Dat fiind că Domnul e Curat, iar noi suntem necuraţi, impărtăşirii cu Sfintele şi Preacuratele lui Hristos Taine îi premerg la noi curatirea constiinţei şi primirea desăvârşitei iertări prin Taina Pocăinţei. Cu cel curat negreşit că va avea împărtăşire Hristos Mântuitorul. El este iubitor de impartăşire, caută El însuşi împărtăşirea cu noi; şi dacă nu are împărtăşire cu noi, pricina e necurăţia noastră. Aşadar, în ce ne priveşte, lucrul de căpetenie este curăţirea conştiinţei şi dobândirea iertării desăvârşite prin Taina Pocăintei. Tocmai spre aceasta ne întoarcem acum toată grija.

Se va curaţi în conştiinţa sa şi va primi iertarea desăvârşită cel care se va pocăi aşa cum se cuvine. Se pune acum întrebarea: Cine se pocăieşte aşa cum se cuvine? Cel care îşi dă seama de păcatele sale şi totodată şi le recunoaşte fără fatarnicie; recunoscându-şi-le, se străpunge şi plânge pentru ele. — iar strapungandu-se şi plângând, ia hotărârea nestrămutată de a nu Il mai jigni pe Dumnezeu cu păcatele sale; şi, în cele din urmă, având aceste dispoziţii sufleteşti, mărturiseşte cu smerenie toate păcatele sale înaintea duhovnicului, pentru a primi dezlegare de ele şi a se înfăţişa la paharul Domnului îndreptăţit şi curat înaintea ochilor lui Dumnezeu.

Toate acestea vă sunt cunoscute si le-ati mai savârsit nu o dată, asa încât nu e nevoie să vă vorbesc despre ele decât pentru a vă aduce aminte că în pofida desei străbateri a acestei căi ea rămâne aceeaşi, alta nu este; si dacă cineva s-ar apuca să născocească una nouă, s-ar osteni degeaba.

Deci îngrijiţi-vă din nou să vă cunoaşteţi păcatele şi să vi le recunoaşteti. A-ţi cunoaşte păcatele înseamnă a spune: „Am săvârşit cutare şi cutare păcat”, iar a ţi le recunoaşte înseamnă a te osândi pe tine însuţi pentru ele, zicând: „Sunt vinovat”, neîngăduindu-ţi nici un fel de îndreptăţiri şi dezvinovăţiri. „Am păcătuit, sunt vinovat”: aceste două spuse trebuie rostite mai înainte de orice şi trebuie rostite cu sinceritate.

Uitaţi-vă în ce şi cum aţi păcătuit. Nu cred că este greu să faceţi asta. Poruncile sunt cunoscute, conştiinţă aveţi: porunca arată ce trebuia să facem iar conştiinţa mărturiseşte dacă am făcut sau nu. Patima pe care se cuvenea s-o biruim şi păcatele cu care Il necăjim cel mai mult pe Domnul nu pot sa se ascundă de luarea noastră aminte: ele stau pe primul plan şi ne înghesuia conştiinţa fară a putea fi alungate. Aceasta este, după cuvântul Domnului, nici măcar andrea, ci bârnă în ochi. Iată, asupra lor puneţi toată asprirea cercetării şi osândirii de sine: fiindcă este viclenie în inima noastră păcătoasa, viclenie potrivit căreia ea este gata să se judece cu asprime în toate privinţele afară de boala sa morală principală – în vreme ce orice altceva afară de păcatele principale sunt moralmente nişte nimicuri. Şi reiese că, dacă nu luăm aminte cu asprime, suntem în stare numai să strecuram ţânţarul şi să înghiţim camila în vasul nostru cel lăuntric. Tocmai această nedreptate să o îndrepte fiecare în sine mai înainte de toate, adică să-şi cunoască patima principală şi păcatele sale principale, şi să se osândească pentru ele fără să îşi îngăduie nici un fel de îndreptăţiri. Iar după ce faci asta, nu ai decât să te întorci şi spre celelalte pacate, de însemnătatea a doua, care faţă de cele dintâi pot fi numite mici, săvarsite rar, fără voie, întâmplătoare. Pentru aceasta, cercetează cele zece porunci şi Fericirile, şi vezi: ce poruncă ai încălcat şi ce virtuţi sunt neîndestulătoare in inima ta? Intr-o oglindă curată, când te uiţi în ea cu ochii deschişi şi neacoperiţi, se văd şi cele mai mici bubuliţe de pe faţă: la fel se vădesc şi toate păcatele noastre în cuvintele, faptele şi gândurile noastre atunci când ne punem conştiinţa să se privească în oglinda poruncilor lui Dumnezeu, care sunt arătate în cuvântul lui Dumnezeu. Rămâne doar să adăugăm la aceasta osândirea de sine, recunoaşterea vinovăţiei noastre – şi asta va veni atunci când vom lepada orice îndreptăţire de sine prin orice pretext, când nu ne vom mai dezvinovaţi nici prin temperament, nici prin împrejurări, nici prin natura serviciului nostru şi a relaţiilor cu ceilalţi, nici prin distrageri, nici prin neştiinţă: într-un cuvânt, prin nimic; când vom face în aşa fel ca îndată ce ne-am băgat de seama păcatul să spunem cu sinceritate: „Sunt vinovat! Sunt vinovat, nu am nici un răspuns înaintea lui Dumnezeu!”

După ce ne-am recunoscut păcatele, trebuie să plângem pentru ele, să ne străpungem pentru că le-am făcut. Cel ce a spus cu sinceritate: „Sunt vinovat” nu e departe de a spune: „De ce am făcut toate astea?”, de a-i părea rău pentru păcate, de a se ruşina, de a se îndurera înaintea Domnului, de a se înfricoşa de judecata Lui şi de necazul care îl aşteaptă pe cel ce va rămâne neîndreptaţit intru păcatele sale! Totuşi, aceasta cere să îţi dai osteneală, silinţă cu tine însuţi — fiindcă este o împietrire a inimii potrivit căreia, chiar recunoscându-şi păcatul şi neavând cu ce să se dezvinovăţească pentru el, omul spune: „Şi ce dacă?”

Iată că trebuie să apucăm de mânerul meditaţiei ciocanul zdrobitoa­relor adevăruri dumnezeieşti şi să lovim cu el inima împietrită până ce se va inmuia, se va frânge şi va suspina. Adu-ţi aminte de negrăitele mile ale lui Dumnezeu arătate faţă de tine în zidire, în purtarea de grijă şi, mai presus de toate, în răscumpărare, precum şi de nerecunoştinţa ta; adu-ţi aminte de desăvârşirea firii tale, pe care tu ai înjosit-o; adu-ţi aminte de soarta cea amară pe care o meriţi şi care, poate, nici nu e departe de tine; adu-ţi aminte de tihna dinainte şi de împovărarea de acum a duhului; adu-ţi aminte de câte ori ai zis: „N-o să mai fac! N-o să mai fac!”, însă tot ai păcătuit, chiar mai mult şi mai cu încăpăţânare decât înainte; adu-ţi aminte că nimeni nu te-a silit, ci singur, după năravul tău cel rău, ai păcătuit şi L-ai jignit în faţă pe Dumnezeu, Care vede toate – şi mâna cu care El voia să te oprească I-ai dat-o la o parte. Adu-ţi aminte de moarte, de judecată, de iad; adu-ţi aminte şi toate celelalte prin care ai nădejde să frângi inima ta încăpăţânată. Nelinişteşte-o în tot chipul, stârneşte-o şi pune-o în mişcare. La aceste cugetări adaugă rugăciunea către Domnul, ca El, Stăpân fiind al tuturor, să-ţi dea stăpânire peste inima ta şi, intrând ca focul, să topească încăpăţânarea inimii tale şi să te izbăvească de nesimţirea cea împietrită. Intrebuinţează toate mijloacele legiuite ca să ajungi a suspina din inimă, fiindcă aceasta este rădăcina pocăinţei. Suspinării îi premerge cunoaşterea păcatelor şi îi urmează hotărârea de a nu mai păcătui. Dar ceea ce premerge e nefolositor şi ceea ce urmează nu ai de ce s-aştepţi dacă nu există această verigă ce le leagă: întristarea din inimă pentru păcate. Doar întristarea care este după Dumnezeu lucrează pocăinţă […] (hotărâre neclintită de a nu mai păcătui) spre mântuire (II Cor. 7, 10). Ce pocăinţă este cea din care lipsesc întristarea, îndurerarea şi frângerea inimii?

In urma îndurerării inimii pentru păcate vine şi hotărârea de a le părăsi, de a nu-L mai jigni cu ele pe Domnul, dându-ne în acelaşi timp pierzării pe noi inşine. Iar după ea urmează mărturisirea cât se poate de sinceră a păcatelor şi dezlegarea desăvârşit lucrătoare de ele. Şi astfel se săvârşeşte pocăinţa cu ade­vărat mântuitoare.

Dăruieşte-ne, Doamne, tuturor să ne învrednicim în zilele de fată de acest dar al Tău! Altminteri, ce folos dacă vom sta fără simţire, cu plictiseală sau imprăştiere la slujbă, supărându-ne că ţine aşa de mult; dacă vremea când nu sunt slujbe o vom petrece în moţăiala şi nelucrare, iar apoi vom rosti răceală: „Am păcătuit” când ne întreabă duhovnicul dacă am făcut cutare a cutare păcat, fără să ne gândim câtuşi de puţin că scopul nostru de căpetenie trebuie să fie desăvârşita îndreptare a vieţii?! Ce folos? Asta va însemna ca împlinim un obicei, nu că ne pregătim de împărtăşire în chip mântuitor.

Vegheaţi, deci, fiindcă umbletul vostru este cu primejdie – mai ales în aceste zile, când vrăjmaşul, neispitindu-ne cu păcate, se străduieşte în chip viclean sa facă nefolositoare mijloacele dăruite nouă de către harul lui Dumnezeu spre curăţirea nostră de păcate, şi prin aceasta sâ-şi prelungească stăpânirea asupra noastră. Amin!

8 martie 1861

IN ACEEASI ZI

Iată, deja, că a trecut nu numai o zi de când ne îndeletnicim cu nevointa postirii şi pregătiri pentru împărtăşire; trupul este de acum îndestul de smerit; gândurile s-au despovărat; luarea-aminte şi-a intrat în drepturi. Este vremea acum să ne îndeletnicim şi cu pregătirea definitivă pentru pocăinţă şi spovedanie. Pocăinţa dimpreună cu spovedania sunt inima pregătirii pentru împărtăşire. Nevoinţele premergătoare slujesc drept pregătire pentru ele, iar Sfânta Impărtăşanie încununează şi desăvârşeşte totul. Fără adevărată pocăinţă şi mărturisire nevoinţele rămân neroditoare, iar Sfânta Impărtăşanie nu va fi spre tămăduirea sufletului şi trupului. Să intrăm, deci, in noi înşine si să ne îndeletnicim cu aceasta asa cum trebuie.

Mărturisirea păcatelor nu ridică mari greutăţi atunci când omul reuşeşte să aibă stăpânire de sine şi să ia hotărârea de a lăsa păcatul; dar omul nu dobândeste stăpânire de sine până ce nu se pocăieşte; nu se pocăieşte atâta vreme cât nu se osândeşte şi nu se osândeşte până ce nu-şi cunoaşte păcatele sale. Deci totul în pocăinţă pleacă de la cunoaşterea păcatelor proprii.

Aşadar să intre fiecare în sine însuşi şi să se îndeletnicească mai întâi de toate cu cercetarea vieţii sale şi a tot ce a rămas neîndreptat în ea. Bineînţeles, fiecare este gata să spună despre sine că este păcătos, ceea ce şi face – şi nu doar că o spune, ci deseori se şi simte păcătos; însă această păcătoşenie ni se infaţişează într-un chip foarte tulbure şi nedefinit. Nu este de ajuns: mergând la spovedanie, trebuie să ne lămurim limpede ce anume este în noi necurat şi păcătos, şi în ce măsură. Trebuie să ne cunoaştem păcatele limpede, pe fiecare în parte, socotite şi numărate, ca să zic aşa. Pentru aceasta, iată ce să faci: pune de o parte legea lui Dumnezeu, iar de cealaltă viaţa ta – şi uită-te: în care privinţe se potrivesc şi în care nu? Ia fie faptele tale şi du-le în faţa legii ca să vezi dacă sunt legiuite sau nu, fie legea şi uită-te dacă a fost împlinită aşa cum trebuie în viaţa ta sau nu.

De pildă, ai fost jignit şi te-ai răzbunat: aşa porunceşte legea creştină? Ai văzut păcătoşenia altora şi ai osândit: aşa spun poruncile lui Hristos să faci? Ai făcut un lucru bun şi te-ai îngâmfat sau ai trâmbiţat înaintea ta: oare este îngăduit unui creştin să facă aşa ceva? Legea porunceşte să mergi la biserică fără lene şi să stai în ea cu evlavie, întru luare-aminte şi rugăciune: oare ai împlinit lucrul acesta? Legea porunceşte să nu pofteşti, să nu te mânii, să nu pizmuieşti, să nu îţi însuşeşti bun străin şi asa mai departe: oare este purtarea noastră pe potriva acestor porunci? In acest fel să treci prin legea toată şi prin toată viaţa ta.

Dar pentru a nu scăpa din vedere nici o parte din această însemnată lucrare care este cercetarea de sine, e bine să păstrăm în ea o anumită rânduială. Fă-ţi o idee cât mai limpede despre toate îndatoririle noastre faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de noi înşine, şi apoi verifică-ţi toată viaţa, cât mai exact şi mai amănunţit, în toate aceste privinţe. Sau ia poruncile Decalogului, una după alta, dimpreună cu toate prescripţiile particulare ce ţin de ele, şi uită-te: ai împlinit toate cerinţele lor? Cine poate să mai citească şi predica de pe munte a Mântuitorului, unde El tâlcuieşte Legea Veche, umplând-o de duh creştin, sau să citească ultimele capitole ale Epistolelor apostolice, unde sunt înfăţişate faptele la care sunt îndatoraţi creştinii şi hotărâri în privinţe de însemnătate obştească: de pildă, capitolul 12 al Epistolei către Romani, sau capitolul 4 al Epistolei către Efeseni, Epistola Apostolului Iacov şi prima Epistolă a Sfântului Ioan Teologul, şi aşa mai departe. Priviţi în toate acestea ca într-o oglindă, şi veţi vedea ce pata sau slutire este în voi si unde.

Ca urmare a acestei verificări a vieţii noastre, iese la lumină că în rândul faptelor, cuvintelor, simţămintelor, gândurilor şi dorinţelor noastre sunt o mulţime fie de-a dreptul nelegiuite, fie numai pe jumătate legiuite – adică in care intenţiile nu au fost tocmai curate, deşi pe dinafară ele erau potrivite cu legea; se adună cu totul o mare mulţime de acest fel – şi poate că viaţa întreaga se arată alcătuită numai din fapte rele, ca dintr-un lanţ sau şir necurmat de lucruri urâte şi dezgustătoare.

In aceasta însă este doar începutul cunoaşterii de sine şi nu se cade sa ne oprim aici. Este nevoie să înaintăm în cunoaşterea propriei păcătoşenii, altfel spus să pătrundem mai adânc în inima noastră păcătoasă. Sub fapte şi cuvinte,sub gândurile, dorinţele şi simţămintele luate în parte stau dispoziţiile statornice ale inimii, care sunt izvorul acestora. Suma acestor dispoziţii ale inimii alcătuieşte personalitatea omului şi defineşte caracterul lui: de aceea, tocmai pe ele trebuie mai ales să le cunoaştem. Aici nu e nevoie de multă osteneala;conştiinţa noastră sinceră fată de noi înşine nu ne va îngădui să ascundem ceea ce stăpâneşte inima noastră şi ce stăpânitori locuiesc în ea. De altfel avem un semn foarte limpede: faptele rele în care cădem deseori, şi cu asemenea putere că nu ne putem stăpâni, arată ca avem în inimă aplecarea, patima corespunzătoare, care le şi pricinuieşte mereu. Dacă, de pildă, cineva, arătand pe altul, într-un caz spune: „Ia uite ce face!”, în altul repetă cu asprime: „Ce lucru urât!”, făcând o faţă batjocoritoare şi, îndeobşte, vorbeşte mai cu plăcere si mai mult despre partea urâtă a faptelor străine, pentru acela nu este greu de ghicit că suferă de patima potrivnică lui Dumnezeu a osândirii.

O astfel de verificare ne duce la cunoaşterea patimilor care domnesc în noi sau a celei care precumpăneşte asupra tuturor celorlalte. Ştiţi că rădăcina tuturor relelor este iubirea de sine (egoismul). Din iubirea de sine iau naştere trufia, lăcomia şi împătimirea de plăceri – iar din acestea vin toate celelalte patimi. In oricine păcătuieşte se află toate aceste patimi, dar nu la toţi în aceeaşi măsură: la unul precumpăneşte trufia, la altul lăcomia, la altul împătimirea de plăceri. Nici trufaşul nu e străin de felurile lăcomiei şi de plăceri, dar le biruie lesne atunci când satisfacerea lor îl poate înjosi în ochii celorlalţi; şi lacomul e gata să se desfete dacă asta nu îl costă nimic, şi aşa mai departe. Aşadar la fiecare domneşte doar o patimă, iar celelalte stau în umbra şi sub ascultarea acesteia. Noi trebuie să vedem şi să definim tocmai această patimă precumpă­nitoare, ca după aceea să putem şi lucra în chip mai hotărât asupra ei. Oarecare dintre Sfinţii Părinţi spune: „Domnul cere de la tine repunerea în drepturi a întregii înţelepciuni, iar tu faci azile şi paraclise: îndreaptă mai înainte lucrul dintâi, şi atunci cel de-al doilea va fi plăcut înaintea Lui!”

Totuşi, trebuie să înaintăm şi mai mult în ce priveşte cunoaşterea de sine. In cele din urmă, trebuie definit duhul în care se desfăşoară îndeobşte viata noastră sau trăsătura caracteristică a ei – şi anume: Cui slujim? Domnului sau nouă înşine şi păcatului? Ce avem în vedere? Pe noi înşine sau pe Domnul – slava Lui şi bună plăcerea Lui? Pentru ce ne luptăm? Pentru numele Domnului sau pentru al nostru? Această trăsătură defineşte ce suntem în noi înşine si ce putem, ca atare, aştepta de la noi înşine. Această cunoaştere încununează cunoaşterea de sine. Aceasta este concluzia generală a tot ceea ce se spune mai inainte în conştiinţă, se defineşte limpede în mintea omului şi se mărturiseşte înaintea Domnului, Celui Atoateştiutor.

Astfel, în cele din, urmă, se va zugrăvi întregul tablou al păcătoşeniei noas­tre şi toată istoria vieţii noastre păcătoase: faptele, simţămintele şi dispoziţiile, şi duhul care stăpâneşte în viaţa noastră! In urma acestui fapt, se cuvine să ne îndurerăm pentru noi înşine şi să ne plângem păcatele.

După ce ţi-ai cunoscut păcătoşenia, nu fi spectator indiferent al ei. Nu trece pe lângă ea cu gândul la fel de nepăsător cum umblă cineva pe un câmp străin, părăsit şi plin de buruieni. Apropie-ţi această cunoaştere de conştiinţă şi începe împreună cu ea să stârneşti în inimă simţămintele mântuitoare ale pocăinţei. Aceste simţăminte ar trebui, în chip firesc, să urmeze în noi de la sine; din păcate însă, nu se întâmplă aşa întotdeauna. Păcatul înăspreşte inima. Omul care face muncă de jos se înăspreşte ca urmare a muncii sale: şi inima se înăspreşte în omul care se dă pe sine la munca de jos în folosul păca­tului şi patimilor, care adună roşcove şi se hrăneşte cu ele. Ca atare, ea nu se înmoaie lesne atunci când trebuie s-o aducem la pocăinţă. Iată încă o ostenea­lă, şi o osteneală mai însemnată: fiindcă în lucrarea pocăinţei totul depinde de simţămintele inimii!

Purcezând la această lucrare, mai înainte de toate sileşte-te să ajungi la demascarea de sine, aşa încât în adâncul inimii tale să se rostească: „Sunt vino­vat!” Aici se va purta lupta cu îndreptăţirea de sine, altfel spus cu dezvinovă­ţirile pentru căderile şi păcatele proprii. Pentru a le alunga, îndepărtează din luarea ta aminte totul, lasă-te singur cu Dumnezeu-Judecătorul şi mustră-te fără ascunzişuri: „Ai ştiut că nu se cade să păcătuieşti, şi ai păcătuit; ai fi putut să te înfrânezi şi să fugi de păcat, şi nu ai întrebuinţat spre bine stăpânirea de sine pe care ţi-a dat-o Dumnezeu; si conştiinţa te ameninţa, dar tu ai înăbusit cu dispreţ acest glas al lui Dumnezeu către tine”. După aceea, adu-ţi aminte de locurile, timpurile şi împrejurările în care ai păcătuit, şi din toate acest scoate mărturiile care pot face inima şi conştiinţa ta să se pătrundă de simţământul vinovăţiei: „Sunt vinovat! Nu am nici o îndreptăţire!” In acest fel, treci de la un păcat la altul şi de la o aşezare sufletească necurată la alta, si la suma tuturor adaugă ca pe o semnătură spusa: „Sunt vinovat!”

Săvârşind cu conştiinţă bună această lucrare a demascării de sine, vei recunoaste din inimă toate păcatele tale; vei recunoaşte că eşti vinovat şi în cutare privinţă, şi în alta, şi în cealaltă – că întru toate eşti vinovat; te vei îmbrăca parcă, în păcatele tale şi vei simţi că ele zac asupra ta cu toată greutatea lor; îţi vei da seama că eşti fără de răspuns şi vei striga: „Ticălos om sunt eu!” Iar după ce se va petrece asta în inima ta, grăbeşte-te să stârneşti ori să scoti din inimă, care a fost deja predispusă la asta, simţămintele îndurerate ce alcatuiesc cuprinsul adevăratei pocăinţe – şi anume: întristarea că L-ai jignit pe Dumnezeu; ruşinea că ai ajuns atât de neisprăvit; părerea de rău că puteai sa te înfrânezi şi nu te-ai înfrânat şi supărarea pe voia ta cea păcătoasă, care n-a luat aminte la nici o insuflare a raţiunii si conştiinţei. Aceste simtăminte sunt gata să se nască în inimă de la sine după conştientizarea păcatelor şi vinovatiei proprii; însă şi tu să le ajuţi să se dezvolte şi să le stârneşti din ce în ce puternic. Sufletul să ardă în ele ca în foc: cu cât va arde mai mult şi cu cât va fi mai puternică arderea, cu atât va fi mai mântuitoare. Limita până la trebuie dusă această îndurerare pentru păcate este ura faţă de păcate şi dezgustul faţă de ele. In acest dezgust se află temeiul hotărârii de a nu mai păcatui şi nădejdea îndreptării de sine. Cel ce a dobândit dezgust faţă de păcat, acela a ajuns în afara păcatului, altfel spus l-a alungat din sine şi are acum deplina libertate de a lucra fără să simtă atracţiile lui. Iată, aceasta este clipa când poti sa purcezi cu îndrăzneală la făgăduinţa de a nu mai păcătui, făgăduinţă ce se rosteşte în inima ta înaintea feţei Domnului. Să cazi atunci înaintea Lui şi să Ii spui: „Nu o să mai păcătuiesc! Nu o să mai păcătuiesc niciodată, chiar de ar fi să mor, numai să mă mântuieşti si să mă miluiesti!“ Această făgăduinţă din inimă trebuie să încununeze simţămintele de pocăinţă şi să dea mărturie pentru sinceritatea lor. Ea trebuie să fie nu în cuvânt, ci în simţământ, şi alcatuieşte legământul cel lăuntric al inimii cu Dumnezeu, repune în drepturile ei religia inimii.

Pana aici am vrut să aduc luarea voastră aminte. Incepeţi prin cunoaşterea pacatoşeniei voastre, treceţi prin demascarea de sine şi simţămintele îndurerate de pocăinţă şi sfârşiţi prin hotărârea de a nu mai păcătui, întărind-o prin legământul dat înaintea feţei Domnului de a fi de aici încolo îndreptaţi si cu viaţa. Cel care va străbate tot acest şir de lucrări nu va avea nici o greutate in a-si descoperi la spovedanie, cu inima curată, toată necuraţia sa; el va aduce mărturisire deplină, sincera, fără cruţare de sine, şi pentru asta va primi dezlegare atoatelucrătoare de la Domnul prin gura părintelui său duhovnicesc, dezlegare care va umple cu adâncă pace şi bucurie toată fiinţa lui. Harul Atotsfântului Duh, care nu a putut sălăşlui în inima iubitoare de păcat, sălăşluieşte iarăşi în el şi omul se arată înnoit, aşa cum a ieşit la început din scaldatoarea botezului.

De această mare şi negrăită milă să ne învrednicească pe noi toţi Domnul si Mântuitorul nostru! Amin!

4 martie 1864

(in: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Legaturi: