Parintele Arsenie Papacioc: “Omule, daca ti-ai cunoaste valoarea!”

“(…) – Parinte Arsenie Papacioc, ca intrebare cheie, ce ati vrea sa ramana cuvant de mostenire pentru urmasi?

– Vedeti, eu pun cu constiinta problema mantuirii, fara sa rationalizam lucrurile si nici sa nu pierdem timpul, pe care-l socotesc extrem de scump, poate cel mai scump lucru pe care ni l-a dat Dumnezeu. Ca traim inca. Si­gur, pun si problema vesniciei noastre. Smereste-te si urmeaza-Ma, porun­ceste Hristos. Acesta ar putea fi: gandul, cu orice chip, la sfarsit, la viata de dupa moarte. Cu orice chip. Pentru ca nu trebuie sa amintesc la lumea de buna credinta ca va fi un vaiet dincolo de inchipuirea noastra, la raspantia celei din urma zi, cand omul a pierdut timpul. In viata mea am fost la capa­taiul multor morti. Dupa ce m-am eliberat din inchisoare, dupa 14 ani, in ’64, am vazut oameni pe patul de moarte, care toti doreau sa mai traiasca o zi. Eu, care traiam momentul lui, intr-o oarecare masura (intensitatea numai el, saracul, o traieste, si sigur, o vom trai toti), imi dadeam seama de starea lui disperata, ca incepuse sa vada ceea ce de fapt ii spusese Biserica: duhurile rele; pe urma, procesul constiintei si al poruncilor, grozave, din­colo de a face o comparatie cu cea mai inalta constructie filozofica.

Citeam la un parinte, Paisie (care foarte mult mi-a placut, pentru sim­plitatea scrierii), ca s-au dus americanii la el, in pustie, sa se foloseasca de intelepciunea lui. Şi i-a intrebat parintele: „Ce ati facut voi, americanii?” „Am ajuns in Luna” „Şi cat v-a costat aceasta?” „Rauri de dolari”. „A, eu pot intr-o clipa, sa ajung la Dumnezeu”. Vreau sa va spun ca-mi pun problema ce ar putea face oamenii acestia intr-o zi. Ca sa-mi dau seama si sa ne dam toti seama ca o clipa e un timp si o suspinare (care e rugaciune), important e aceasta stare de ridicare, de tasnire spre Dumnezeu, o clipa numai. Tre­buie facuta din adancul inimii, nu rationalizata, dupa tipic sau nu stiu ce obicei. Trebuie sa simti efectiv. Nu recomand canon, ci o stare de prezenta continua.

Am vazut ca intr-o zi poti face foarte multe. In disperarea lor ziceau: bine, dar Sfantul Sisoe cel Mare zicea ca intr-o zi putem sa ajungem la masura dumnezeiasca. Dar aceasta o spunea un sfant de mare traire. Dar de ce trebuie sa luam exemplul sfintilor parinti, oameni fiind si noi, de ce sa nu ne miscam si noi, chiar daca nu ajungem la gradul de traire al lor. Cel mai important lucru posibil este sa nu pierdem timpul. Spuneam mereu ca daca ar fi cu putinta sa-i intrebam pe cei de sus: „Ce v-a costat pentru atata fericire?” acesta va fi raspunsul: „Timpul petrecut bine“. Nu ne-a dat Dumnezeu pentru altceva timpul, decat pentru asta? Ne-a creat ca sa ramanem in bucuria vesnica alaturi de El. De ce ne complicam? Biserica mai mult sfinteste decat invata si de aici se reflecta faptul ca noi nu vrem imparatia omeneasca, ci imparatia cea de veci. Timpul pentru asta este, pentru a ne tine in legatura cu vesnicia. Şi va spun: nu e putin lucru sa ai sentimentul vesniciei in tine, mereu.

(…) De asta spun eu ca-i un mare dar ca noi traim. Aici trebuie sa vedem (sa avem bunul simt de a recunoaste) ca Dumnezeu ne-a pazit, ne-a indreptat, ne-a trecut cu vederea peste o serie intreaga de negativisme ale noastre, tot cu scopul ca noi sa ne indreptam, sa ne trezim. Daca am ajunge la o „sensibilitate” ne-am da seama de cate ne-a pazit Dumnezeu sa nu murim. Personal va spun ca si-n puscarie si-n pustie m-a ferit Dumnezeu. Lumea ma intreba, stiind ca am trait izolat, in padure si-n puscarie: Nu s-a facut nici o minune? S-a facut, zic, aceea ca nu s-a facut nici una si totusi traiesc – cu lanturi ruginite, in haine pline de puroaie uscate ale detinutilor, cu lanturi inchise cu nituri (nu cu lacat, care se poate deschide) si mai ales cu umilinta dincolo de inchipuire. Pentru ca, va spun: noi toti trebuie sa terminam pe cruce. Jertfa este actul mantuitor al nostru, al tuturor. Numai prin jertfa, cu orice chip, noi prindem lucrurile si primim, in sfarsit, harul lui Dumnezeu pentru mantuire. Daca aceasta suferinta este incadrata si-n umilinta, ai o cruce desavarsita. Mantuitorul a suportat nu numai durerea fizica, ci si umilinta, care era la maxim, dezbracandu-L, batjocorindu-L, Dumnezeu fiind, nevinovat fiind. Nu este minune de la Dumnezeu ca eu traiesc? Ca am trait in paduri sa vad ranjetul lupilor la cativa metri, lupi cu care nu puteai sta de vorba, ca ma dadeam dupa copaci, ca ursul sa nu ma vada. Sa stii sa vorbesti cu padurea, sa te-nfratesti cu copacii, sa cunosti limbajul acesta mut al lucrurilor, aceasta stare de suspendare din dimensiunea omeneasca, acestea sunt mari minuni.

Au fost si motive mai materializate in care se vede lucrarea lui Dumnezeu. Mi-a trimis Dumnezeu niste lupi. Nu va spun ce-a fost. Dar mi-am schimbat directia. Era iarna. A inceput o ninsoare asa de grozava! Momen­tan m-a uimit chestia asta. Nu-mi dadeam seama daca-i lucru natural, desi era iarna. Ningea asa de tare ca nu se vedea ca de aici pana in biserica. Sau cand ma baga la inchisoare la racitor, in camere frigorifice, dezbracat, si totusi traiam. Nu aveai voie sa stai jos. Era doar un butoi in toata camera. Nu puteai sta decat in picioare, de la cinci dimineata la zece noaptea.

Faceam o comparatie intre draci si cei ce ne pazeau. Am vazut dracii care se temeau de Dumnezeu, dar acestia nu se temeau de Dumnezeu. Va dati seama ce primejdie mare era. Numai ca aveam credinta si constiinta ca Dumnezeu stie de noi. Pentru marele adevar sufeream toti. Se temeau ca ma face Patriarh. Niste aberatii. Sigur ca erau mari minuni de la Dumne­zeu. Suferinta in sine este mare dar de la Dumnezeu. Nu ma mai indoiesc in nici un chip. Sunt gata pentru orice. La Aiud m-a chemat un colonel (zece colonei erau acolo, tara intreaga era inchisa): „Vorbiti-mi de exis­tenta lui Dumnezeu” spune colonelul. „Dumneavoastra, la varsta aceasta, imi puneti intrebare de scoala primara? Ochii cu care vedem, inima care ne tine-n viata si care iubeste, sunt daruri omenesti, sau de la Dumnezeu? Acesta este Dumnezeu. Insusi faptul ca suferim si traim este un argument”. Vazand ca este infrant, a intrebat: „Care este ultimul cuvant?”

„Eu sunt gata sa mor pentru ce va spun”. „Luati-l de aici. Gata!”

Vreau sa va spun ca suferinta aceasta, incadrata de o constiinta si de o credinta crestina, reprezinta secretul prin care s-a putut rezista. Nu se putea rezista altfel intr-o infometare si-o umilinta, dincolo de orice inchi­puire.

– In suferinta aceea, constientizand ca duceti o cruce, ati trait si o fericire?

Era o permanenta fericire. Daca nu era o permanenta linistire de con­stiinta ca tu esti pe cruce, nu mai avea valoare jertfa. Fiinta omeneasca e dincolo de ceea ce vede. Ca sufletul e omul, nu trupul e omul. Şi el, sara­cul trup, nu trebuie sa-l ignoram, pentru ca uite, poarta si el raspunderea mantuirii. As indrazni sa va spun ca de multe ori am simtit ca m-a ajutat la mantuire dracul. Pare un paradox.

– Mi-ati spus acum doi ani: ce ne-am face fara el?

Sigur. El ne arata cine suntem. Credeti ca l-a lasat Dumnezeu degeaba?

– Ca veni vorba si de trup, dati-mi voie sa va fac o fotografie. As fi vrut sa va mai intreb; cum sa iau cuvantul lui Iisus: „Imparatia lui Dumnezeu o aveti in voi”?

Tocmai asta este. Lumea este obisnuita cu dimensiuni. In invatatura crestina nu mai exista dimensiune. Dumnezeu daca este trait, esti intr-o imparatie intreaga, imparatia Lui. (…)

(…)

– Cum sa intelegem: „Eu n-am venit sa aduc pacea?”…

Zice in continuare: se vor certa soacra cu nora. Ca nora vrea sa duca o viata crestina si soacra nu vrea. E razboiul din familie. Nu ne intelegem in problema credintei. Suntem obligati sa credem. Te superi, nu te superi, in materie de credinta trebuie sa ai sabia scoasa. O data taci, a doua oara taci, a treia oara scoti sabia. „Manie-te tare” zice Sfantul Ilie. Pacea, in compara­tie cu dreptatea, este mai mare de patru ori zice Sfantul Ioan Scararul. Ca sa faci pace, intelepciunea cedeaza. Aceasta este pozitia crestina. Sa stii sa jertfesti. Nu se poate fara Cruce, ea ramanand cel mai laudat lucru al pa­mantului. Aceasta este semnificatia lumanarii si a candelei. Nu e un obicei oarecare. Pentru ca ideea de jertfa o traieste lumanarea. Pentru a lumina, trebuie sa arda uleiul, ceara, fitilul. Nu stii sa jertfesti, nu traiesti sacrul. Ca sa poti face lucrul acesta trebuie sa duci razboi, sa scoti sabia. Trebuie sa lupti, cu orice chip, cu necredinta din jurul tau. In momentul acesta istoric, intalnesc copii care sunt opriti de parinti sa mearga la biserica. A devenit o comoditate a nu te mai ruga. Greseala foarte mare, fiindca nu poti sa te eliberezi, nu poti primi gustul adevaratei fericiri, traind la intamplare, in desantari.

– Mi-ati spus, la inceputul intalnirilor noastre, ca sensul nu este cunoasterea lui Dumnezeu, ci cucerirea Sa. Ca sa ajungi la cucerire, trebuie sa-i cunosti Chipul, sa nu ajungi sa crezi in altceva.

Chiar am scris cuiva, pe-o carte de-a mea: Smereste-te si urmeaza-Ma! Fara smerenie nu se poate. Harul vine prin smerenie. Smerenia nu este rezultatul unei lucrari duhovnicesti. Este tot un dar pe fondul unei lucrari a ta, sincere. Daca-i smerenie, vine harul, ca harul ne va mantui. Am fost intrebat: te mantuiesti parinte? Cum pot sa spun eu ca ma mantuiesc? Ma mantuiesc daca sunt smerit. Pot sa ma declar eu smerit? Ca asta inseamna smerenie? Nu te stii niciodata smerit. Numai atunci vine harul. Nu te poti juca. In plus, nu vreau sa rationalizez faptul. Eu vreau sa traiesc intens, sa fiu linistit, si cu ceva dincolo de noi, care e divin in noi, si acest divin din noi nu va disparea nici in iad. Nicaieri. El ramane permanent. Fie ca-ti dai seama sau nu. Atunci iti dai seama unde te gasesti, pentru ce traiesti. Noi suntem foarte inzestrati. Repet: Omule, daca ti-ai cunoaste valoarea!

– Smerindu-te, cu constiinta lucrarii harului, te imbunatatesti.

Vedeti, noi nu putem sa luam lucrurile acestea cu mijloacele matematicii: daca nu-mi dati anumite date, nu rezolv problema. La noi nu-i asa. Acestea sunt datele: Eu v-am creat dupa chip si asemanare. N-am facut din voi altceva, decat ca dumnezei sunteti toti.

– Zilele trecute un om de teatru spunea ca spectacolul de teatru trebuie sa iasa din spatiul teatrului construit pentru gustul altui secol. Asa cred ca-i si cazul Bisericii. Sa se gaseasca modul de a micsora suferinta din strada.

– Important este sa ma controlez pe mine, unde exista o lume intreaga. Sa ne facem amplasament de tun. Daca tunul nu are amplasament, are recul si te arunca. Dumnezeu stie. E un cersetor pe care n-ai cum sa-l ajuti, dar spui: Doamne ajuta-l, si Dumnezeu ii va da pentru rugaciunea ta. Dumne­zeu nu pentru El l-a lasat acolo. Saracul e lasat pentru noi. El intinde mana sa-ti dea tie imparatia lui Dumnezeu. Marea noastra greseala este ca ii dam banul cel mai mic. Aici gresim ca nu ai ce ai, ci ai ce dai si nu sa dai ce ai, ci sa dai ceea ce esti. (…)”

(in: George Cabas, Pagini de Pateric Romanesc, Editura Anastasis, Sibiu, 2009)