UNGEREA DIN BETANIA sau “logica” daruirii impotriva “logicii” eficientei

***

Meditatia parintelui Nicolae Steinhardt la episodul comemorat astazi, petrecut in Betania, dupa Invierea lui Lazar, al ungerii cu mir a Mantuitorului de catre Maria, sora lui Lazar:

“Cel mai tainic pasaj din Evanghelii – mai greu de înţeles decît chiar Luca 16 ori Ioan 17 – mi se pare ungerea din Betania.

Cînd Iuda spune: „ce risipă! e păcat de bani! un vas atît de scump şi s-ar fi putut ajuta atîţia săraci!”, Iuda vorbeşte în numele nostru al tuturor. Toţi judecăm ca el: da, e păcat, atîta risipă de mir şi sunt atîţia săraci!… Vorbeşte logica omenească, migăloasă şi pizmaşă. (Pentru noi înşine nimic n-ar fi prea scump, pentru alţii orice e prea mult. Şi nici pe noi nu îndrăznim să ne răsfăţăm!) Vorbeşte meschinăria îngrijorată de a limita pornirea spre dărnicie ori spre sacrificiu.

Iar răspunsul lui Hristos, niţel brusc: „ia mai dă-i încolo de săraci, că or să tot fie săraci cît va fi lumea şi o să-i tot aveţi, pe cînd pe mine nu, iar femeii acesteia i-a fost milă de mine” – răspunsul acesta e de natură a stîrni cea mai justificată (righteous) indignare a fariseului care mocneşte în fiecare din noi. E nedrept şi scandalos! ne vine a zice, mai grijulii de gospodărire şi chiverniseală decît oricînd.

Aşa să fie: orgoliu din partea miruitului? (Să nu fie!) Ori nepăsare faţă de alţii? (Să nu fie!) Prea bună părere despre sine şi nevoie de alintare? (Să nu fie!) Dispreţ pentru săraci? (Să nu fie!)

Ungerea din Betania e altceva. De fapt e o lecţie – ca tot ce se petrece şi se spune în Evanghelii. Cele rostite pentru noi sunt rostite, să ne fie de învăţătură.

Şi ni se dă o lecţie grea, anevoie de adus la îndeplinire: datoria noastră cînd vedem o suferinţă, un om în pătimire, pe aproapele nostru pe o oarecare cruce, ori în apropiere, în preajma, în perspectiva unei cruci, datoria noastră nu este să ne refugiem în abstracţiuni şi generalizări, în dragostea de omenire şi emiterea dorinţei de a se modifica legile şi sistemele sociale, ci e să-l ajutăm şi să-l mîngîiem şi, pe loc, să-l covîrşim cu bunătatea noastră pe omul acela şi suferinţa aceea anume.

Nimic nu-i prea bun, nimic nu-i de ajuns, nimic nu-i prea scump pentru lovitul, năpăstuitul, suferindul, nenorocitul nostru semen, chip al lui Dumnezeu”.

Interpretând ungerea cu mir ca o jertfă cu bun miros, ca o manifestare de iubire şi ca un simbol al îmbălsămării Sale apropiate, certându-şi ucenicii pentru a fi dat în vileag o minte obtuză, o concepţie meschină a vieţii şi un ataşament avar pentru arginţi, Iisus iarăşi ni se înfăţişează ca un adevărat gentelman. Şi totodată ca un model pentru toţi creştinii care se cade să fie cât mai puţin înrobiţi de bunurile trecătoare ale acestei vieţi şi cât mai convinşi că Hristos e vrednic de orice sacrificiu, că nimic nu-i bun ori prea mult, ori prea costisitor pentru El“.

(in: “Jurnalul fericirii”)

***

• Talcuirea Evangheliei din Miercurea Mare – Sf. Chiril al Alexandriei
• Parintele Rafail Noica: “VOIA MEA PROPRIE ESTE IADUL!” – despre incercarile Mantuitorului de a-l salva pe Iuda si impotriva intelegerii gresite a vanzarii acestuia ca “predestinare”
• Fiecare dintre noi poate fi un Iuda. Cum?!

“(…) Nu dorea, de fapt, să-L trădeze; nu dorea decât bani. Nu s-a păzit pe sine şi nu şi-a răstignit patimile.

Fiecare dintre noi putem fi în aceeaşi situaţie. Trebuie să ne uităm în inimile noastre şi să vedem care dintre patimile noastre îl vor ajuta pe diavol să ne prindă în cârligul său pentru a ne face să-L trădăm pe Hristos. Dacă ne gândim că suntem mai sus decât Iuda – că el a fost un fel de “nebun” şi că noi nu suntem – ne înşelăm amarnic.

Asemeni lui Iuda, fiecare dintre noi avem patimi în inimile noastre. Să le privim. Putem fi prinşi prin iubirea de curăţenie, de corectitudine, de un simţ oarecare al frumuseţii: oricare din micile noastre greşeli de care ne agăţăm poate fi un lucru prin care diavolul ne poate prinde. Fiind prinşi, putem începe să îndreptăţim această stare “logic” – pe premisa patimii noastre. Şi de la acel proces “logic” de gândire putem să-L trădăm pe Hristos, dacă nu ne păzim pe noi înşine şi nu ne dăm seama că suntem plini de patimi, că fiecare dintre noi este un posibil Iuda. Prin urmare, când se iveşte ocazia – când patima începe să lucreze în noi şi începe în mod logic să evolueze de la patimă la trădare – trebuie să ne oprim şi să spunem, “Doamne, ai milă de mine păcătosul!”