FIUL RISIPITOR SI FIUL CEL MARE: DOUA DRAME. Predica PS Sebastian al Slatinei

Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. (Lc. 15,12-32)

“Dreptmaritori crestini,

Evanghelia de astazi este un text plin de invataturi. O evanghelie care pune pe predicatorul aflat la amvon intr-o mare dilema, nestiind la ce sa se refere mai intai: la rabdarea, iertarea si bucuria tatalui ca i s-a intors fiul cel ratacit, sau la pocainta acestuia din urma? Unii predicatori fac exegeza, explicand fiecare cuvant, aratand ce inseamna fiecare fapt sau fiecare dintre atitudinile prezente in evan­ghelie: a tatalui, care nu este altcineva decat Dumnezeu, a fiului risipitor, care suntem noi, cei care uneori in viata aceasta „cadem“, si a fiului mai mare care, desi n-a calcat niciodata cuvantul parintelui sau, ramane totusi undeva „in afara bucuriei”.

Ei bine, in ceea ce ma priveste, dorind sa talmacesc frumusetea si inaltimea duhovniceasca a acestei pericope evanghelice, am ales sa ma refer la cei doi fii: unul mai tanar, dar care pleaca si se pierde in desfranare, si altul mai mare, ascultator fata de tatal sau, dar cu o ascultare „neroditoare“. Unul tanar si fara de minte, dar care la un moment dat, „regasindu-se”, vine si, pocaindu-se, devine modelul evangheliei de astazi, pe cand celalalt, desi niciodata nu si-a suparat tatal, ramane pana la urma personajul nefast si negativ.

Iubiti credinciosi,

Evanghelia de astazi ne prezinta doi oameni: unul care, in prima parte a pericopei evanghelice este pacatos, dar care apoi se reabiliteaza, iar altul „drept”, dar care, in pofida „dreptatii” lui, ramane afara de Imparatie – pentru ca ospatul si bucuria pe care tatal a gasit de cuviinta sa le pre­gateasca fiului pocait inseamna Imparatia Cerurilor. Cum se face, deci, ca fiul desfranat si pacatos ajunge in Imparatia lui Dumnezeu, iar celalalt, care totdeauna si-a ascultat parintele, ramane „afara”? Ce se intampla oare in evanghelia de astazi? Cum de are loc aceasta rasturnare a valorilor, si fiul risipitor, cel care-si supara tatal cerandu-i de la obraz mostenirea pentru a o cheltui cu desfranatele, devine pana la urma personajul pozitiv — personajul „simpatic”, daca-mi este ingaduit sa ma exprim astfel — iar fiul cel „drept”, care „totdeauna a slujit” si niciodata nu a calcat porunca tatalui sau, ajunge dintr-o data personajul negativ si „antipatic”? Ce face, asadar, pe fiul desfranat ca sa „merite” Imparatia lui Dumnezeu si ce face pe fiul ascultator ca, pana la urma, sa ramana „afara”?

Ei bine, fiul cel desfranat „isi vine in sine”. Isi vine in fire si isi da seama ca a gresit; realizeaza ca a ajuns un netrebnic si intelege ca trebuie sa se intoarca numaidecat la tatal sau, si nu oricum, nu povestindu-i si bravand cu „ispravile” sale, ci zicandu-i: „Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai“. Asa a planuit sa mearga si sa-si ceara iertare, cu smerenie si pocainta, nu pretinzand sa fie repus in drepturile pe care le-a pierdut; gata sa faca munca de sluga, numai sa fie reprimit in „casa”. Aceasta pocainta si smerenie vazandu-le tatal, care nu a incetat sa-l astepte inca din clipa in care a plecat, l-a iertat pe data si l-a primit cu bucurie, daruindu-i inapoi tot ce pierduse, si aceasta din dragoste si de bucurie ca „acest fiu al sau mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”.

Ce se intampla cu fratele mai mare?

El nu a exagerat nicio clipa cand a spus tatalui sau: „Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata nu ti-am calcat porunca”. Adevarat graia. Şi cu toate acestea, el este personajul nega­tiv din evanghelia de astazi. Unde greseste acest „drept” care nu si-a suparat niciodata parintele? Greseste prin neputin­ta de a se bucura impreuna cu tatal sau si, mai ales, cu fratele lui care, pierdut fiind s-a mantuit. In loc sa se bucure, acesta „s-a maniat”, zice evanghelia, si a ramas afara. S-au dus care mai de care cautand sa-l convinga sa treaca peste ce, dragii mei?… Peste invidie? Peste rautate? Peste impietrire? Peste prostie? Acestea sunt care nu ne lasa sa ne bucuram de binele celuilalt! Acestea sunt care ne fac sa ne intristam cand aproapelui nostru ii merge bine; sa fim invidiosi, tristi si suparati cand, de fapt, suntem chemati sa ne bucuram si sa ne veselim impreuna la „ospatul” cel dumnezeiesc!…

Unde greseste, asadar, fratele „manios” al fiului risi­pitor? Astazi, poate pentru intaia oara, el ii vorbeste tatalui sau cu repros: „Mie niciodata nu mi-ai dat macar un ied ca sa ma veselesc cu prietenii mei!” Tot astazi, se face si judecator dispretuitor al fratelui sau: „dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, pentru el ai injunghiat vitelul cel ingrasat!” Iata, asadar: il condamna pe tatal sau pentru modul in care l-a primit pe fiul cel pierdut, rabufneste si, dintr-o data, nu mai este nici fiu ascultator, nici frate bun celui „cazut”. Mai mult decat atat, evanghelia ne lasa sa intelegem ca, in cele din urma, acesta a ramas suparat „afara” — afara de Imparatia lui Dumnezeu.

La aceste doua atitudini am vrut sa meditam astazi! Sa ne aducem aminte de cuvantul Evangheliei care spune ca „vamesii si desfranatele merg inaintea noastra in imparatia lui Dumnezeu” (Mt. 21, 31), iar noi, cei carora ni se pare ca suntem drepti si ca niciodata nu am calcat cuvantul Parintelui Dumnezeu, fiind fiul ascultator — si nu cel risipitor, care si-a cheltuit „zestrea” sa sufleteasca si trupeasca in nenumarate pacate — ramanem in mod paradoxal „afara”. Iata, asadar, pericolul care ne pandeste pe noi cei care, poate, la prima citire a evangheliei de astazi, ne-am identificat cu fiul cel ascultator. Atentie insa! Mantuitorul Hristos vrea sa ne spuna: nu cumva, in pofida dreptatii noastre, in ciuda faptelor noastre „extraordinare” pe care pretindem de multe ori, exagerand cu subiectivism, ca le-am savarsit, sa avem aceeasi surpriza si sa ramanem totusi „afara de Imparatie”.

Fiul desfranat ne devine pana la urma simpatic, nu pentru ca a desfranat si si-a cheltuit averea in dezmierdari, ci pentru ca a cunoscut intr-un final „taina pocaintei”. A aflat secretul reabilitarii, si-a venit in fire sau in „sine”, cum zice evanghelia, s-a regasit pe sine si a reusit sa se schimbe. A putut sa se ridice din mocirla pacatului, s-a putut smeri, a aflat puterea necesara sa vina inaintea tatalui sau sa-si recunoasca greseala si sa ceara nu ceea ce avusese, ci starea de sluga. Evanghelia de astazi, gandesc eu, ne face atenti pe noi, cei care „tocim pragul” bisericii zi de zi ori duminica de duminica, nu cumva sa cadem in pacatul fratelui celui mare: in acea ascultare formala, lipsita de recunostinta fata de Parintele, dar si de dragoste si pretuire pentru fratele nostru, mai cu seama atunci cand acesta se pocaieste.

Sa luam aminte la acest „soi de dreptate” lipsita de bunatate, o dreptate stearpa si impietrita, care a facut din fratele mai mare un fel de „pom neroditor” ce se arata frumos la infatisare si avand coroana bogata si verde, dar salbatic totusi, manios si neputincios in fata iubirii de frate si chiar a iubirii de parinte, si pentru care a ramas trist si nerecunoscator „afara”!…

Mesajul evangheliei de astazi, asadar, acesta este: daca suntem cumva sau vom ajunge vreodata, in anumite clipe ale vietii noastre, fiul cel pierdut, sa ne aducem aminte ca Dumnezeu ne asteapta si este gata sa ne repuna neintarziat si fara repros in aceeasi stare din care am cazut, numai sa aratam si aceeasi constiinta, smerenie si pornire de a ne schimba, pe care le-a aratat fiul risipitor. Daca, insa, suntem fiul care nu a cazut, gata sa-I spunem lui Dumnezeu: „Iata de atatia ani iti slujesc si niciodata nu Ti-am calcat porunca…”, atentie ca in aceasta „dreptate” a noastra trebuie sa picuram si un strop de iubire, pentru ca ea sa nu fie o dreptate mandra si impietrita, lipsita de compasiune fata de cel cazut si plina de dispret sau judecata cruda fata de el.

Prin urmare, evanghelia de astazi ne cheama sa ne pocaim daca am cazut, iar daca nu, sa avem grija, nu cumva sa cadem tocmai prin faptul ca ni se pare ca „stam”. Ne indeamna sa invatam sa ne bucuram cand vedem „binele” in jurul nostru, nu sa ne incetosam mintea cu invidie si rautate ori privind cu gand viclean la bucuriile celorlalti, bine stiind ca Dumnezeu are aceeasi dragoste mare pentru toti si ca Se bucura de fiecare dintre noi daca vom sti sa-I pretuim chemarea.

Facand asa, dragii mei, vom ajunge si noi sa petrecem la „ospatul” Stapanului Dumnezeu, fie de pe pozitia de iertati si reabilitati, fie ca fii ascultatori, bucurandu-ne impreuna cu El in vecii vecilor, Amin”.

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

Legaturi:

Alte predici la aceasta Duminica: