CE INSEAMNA O SPOVEDANIE BUNA? Raspunsuri de mare folos de la Parintele Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca)
(sursa foto: ASCOR Cluj)
Părintele Ciprian Negreanu – biserica studenţilor din complexul Haşdeu, (Cluj-Napoca):
„Cei ce-L caută pe Hristos vor primi multă dragoste”
– Părinte Ciprian, de ce este atât de important ca omul să se spovedească?
– In primul rând, e nevoie să se spovedească pentru a se reînnoi, pentru a-şi curăţi sufletul printr-un nou Botez — un Botez al lacrimilor, care să scoată la iveală toate darurile pe care le-am primit la Botez şi pe care ni le-am acoperit cu păcate şi cu greşeli. Ne spovedim ca să ne vedem din nou sufletul curat, ca să ni-l regăsim, dezlegat din legăturile păcatelor, să dăm la o parte mizeriile şi toate care acopereau cumva darurile mari ale Botezului. Părintele Arsenie Boca spunea că oricine, oricât de puţini talanţi ar avea, unul tot are, care e Botezul. El aşa socotea, că cel care are un talant e cel care are Botezul — dar care e un talant mare.
După aceea, ne spovedim pentru că nu există om care să nu-şi simtă conştiinţa murdărită, neîmpăcată, neliniştită şi căutăm răspuns la Dumnezeu, dezlegare de la Dumnezeu — şi asta numai prin preot, numai aşa găsim dezlegare. Şi atunci, ne spovedim sau căutăm să ne spovedim pentru că ne mustră conştiinţa. E „pârâşul de pe cale”, despre care ne vorbeşte Mântuitorul: „Impacă-te cu pârâşul tău pe cale”, căci altfel va trebui să plătim până la ultimul bănuţ, dacă nu ne împăcăm cu el. Şi eu aş zice: 
minunat ar fi să ajungem să fim prieteni cu pârâşul nostru, care este conştiinţa adică să ne sfatuiască, iar noi să-i urmăm sfaturile. Adică spovedania să fie împrietenirea cu „pârâşul”; nu numai o împăcare formală, ci o împrietenire. Ne spovedim în principal din aceste două motive şi din al treilea, aş zice, care tot principal este: ne spovedim pentru că ne dăm seama că doar prin sfatuirea unui duhovnic, unuia mai înaintat pe Cale, unui cunoscător bun al învăţăturilor de credinţă, a vieţuirii duhovniceşti, al luptei nevăzute, doar prin sfatuirea lui putem să învăţăm şi noi cum să luptăm, cum să ne biruim pe noi înşine, cum să ne biruim patimile. Spovedania să nu se rezume numai la mărturisire, ci şi la sfatuirea duhovnicească, la duhovnicie.
– Pentru că vorbim despre îndrumare, cum ar trebui să fie relaţia dintre fiul duhovnicesc şi părintele duhovnicesc?
– Sunt oameni pe care îi cunoşti de ani de zile, vin şi se spovedesc şi… doar se spovedesc. Spun rapid păcatele şi se rezumă doar la atât. Nu au o relaţie vie cu duhovnicul. Simt că se dezleagă păcatele, dacă au pocăinţă — dar sunt ca nişte oameni care intră într-o grădină şi culeg numai o floare, deşi ar putea să ia braţe de flori. Şi cred că relaţia cu duhovnicul ar putea fi mult mai folositoare dacă nu s-ar rezuma numai la a-ţi mărturisi rapid păcatele şi a pleca, fără măcar cu un sfat, sau cu un canon. Incă se şi miră unii când îi opreşti şi le spui ce ar trebui să facă. Cum zicea Părintele Teofil, e nevoie să-l vezi pe duhovnic ca pe un prieten, ca pe un tată şi un frate şi să poţi merge la el ca la un prieten, oricând. Să nu-ţi fie ruşine. Aşa cum un prieten te poate ajuta oricând şi la orice oră, fără să te judece, ci să te înţeleagă întotdeauna şi să fie de partea ta. Pe de altă parte, să fie ca un frate care îţi sare în ajutor în orice clipă şi care te mai şi mustră câteodată şi-ţi bate obrazul că „nu aşa se face”, dar şi ca un tată care uneori să aibă şi cuvinte mai aspre dacă e nevoie, dar şi multă, multă blândeţe şi înţelegere.
– Ce înseamnă să faci o spovedanie bună? Când se spovedeşte omul cu adevărat şi bine?
– Această problemă am văzut că se pune din ce în ce mai des în ultima vreme. Am discutat-o şi eu, văzând că există concepţia că ai putea detalia atât de mult păcatele, încât, dacă le-ai spune pe toate în nuanţele cele mai fine, ai face o spovedanie bună. Şi tot mai mult încerc şi eu să le spun oamenilor că nu în asta constă o spovedanie bună, lucru pe care învăţătura ortodoxă ni-l spune de mult timp: detalierea păcatelor prea mare, mai ales a celor legate de desfrânare, nu este folositoare nici pentru cel ce se spovedeşte, nici pentru cel ce spovedeşte. Şi tot mai mult mi se adevereşte că o spovedanie bună nu înseamnă detalierea în mii şi mii de nuanţe a fiecărui păcat şi atenţia la tot felul de detalii foarte subţiri, ci pocăinţa adevărată. Omul să creadă cu sinceritate că este păcătos. Să ştie că e păcătos, să-şi ştie păcatele sale, cum zicea Părintele Arsenie Boca: „Ajunge să-ţi aduci aminte o dată de păcatele tale, le-ai trecut o dată prin mintea ta, apoi uită-le!” Uită-le, aducându-ţi aminte întotdeauna că eşti un desfrânat — dar nu în detalii, nu în nuanţe, nu în fineţuri. Nu foloseşte sufletului omenesc.
Povestea un părinte că era odată la Locurile Sfinte şi a venit o femeie în biserică să se spovedească la el şi zece minute a plâns neîncetat, în hohote, neputând să rostească nici un cuvânt, iar părintele, după zece minute, s-a ridicat şi a dezlegat-o de toate păcatele. Adică, fără ca ea să fi zis nimic. Pentru că a văzut sinceritate şi părere de rău cu adevărat de păcatele sale şi hotărâre de a nu mai face acele păcate — şi cred că asta face ca o spovedanie să fie bună. In primul şi primul rând, să crezi sincer că eşti păcătos, să-ţi cunoşti cât de cât păcatele, să nu mai vrei să le faci niciodată, să le urăşti, să urăşti felul tău de a fi în păcat…
– Şi să le mărturiseşti…
– Şi să le mărturiseşti, da. Foarte mulţi vin la sfârşit şi zic: „Ştiţi, cred că eu nu m-am spovedit bine, că încă mi-aduc aminte de ele”. Dar e firesc! Dumnezeu când le şterge, nu şterge şi amintirea păcatului. Dacă ar şterge cu totul amintirea păcatelor, am face neîncetat aceleaşi păcate. Şi am zice că „lasă — iar le fac, iar mă spovedesc şi iar uit de ele, şi trăiesc liniştit, cu conştiinţa împăcată”.
Nu! Amintirea păcatelor rămâne, şi bine face că rămâne, şi Dumnezeu bine face că o ţine în continuare, ca un paznic, ca să nu mai facem.
Oamenii cred că dacă îşi mai aduc aminte de păcate, trebuie să le detalieze şi mai mult. Cine ştie ce lucruri să mai spună, şi mai tainice! Or nu este cazul, nu asta este pricina pentru care îşi aduc ei aminte de păcat.
– Părinte, v-aţi confruntat inevitabil cu problema asta mare, aproape generalizată, a omului de astăzi — si anume cu depresia, cu oameni depresivi, care ajung la de multe ori la deznădejde. Cum îi poate ajuta duhovnicul?
– Intr-adevăr, am văzut că, în afară de cei care au suferit traume foarte mari (accidente, moartea celor apropiaţi, violuri, homosexualitate) sunt foarte mulţi care sunt depresivi neavând nici una dintre aceste traume…
– Aceştia devin depresivi datorită modului lor de viaţă.
– Da. Chiar dacă ei, din afară, par altora că ar avea o viaţă de dorit. Adică ceilalţi îi invidiază: au de toate, nu le lipseşte nimic, chiar şi Dumnezeu i-a împodobit cu calităţi excepţionale. Oameni care par de invidiat, dar ei sunt într-o depresie! Şi foarte mulţi, din ce în ce mai mulţi, sunt depresivi.
Ce-ar putea face duhovnicul? Eu, cel puţin, am văzut că depresia atâtor tineri şi atâtor suflete este pornită de la mândrie, de la păcatul principal al sufletelor noastre, mândria. Ori de la complexe de inferioritate. Eşti complexat că nu ai, că nu eşti ca celălalt, că nu arăţi ca celălalt, că nu ai mintea celuilalt, că n-ai averea celuilalt – orice. Porneşti şi tu dintr-o mândrie, pentru că vrei să fii ca ceilalţi, vrei să fii mai mult ca ceilalţi, vrei să fii slăvit, vrei să fii lăudat, vrei să fii primit în cercurile lor. Nu-L ai pe Dumnezeu în vedere, porneşti şi de la o necredinţă. Că, dacă te-ar interesa Dumnezeu şi L-ai cunoaşte pe Dumnezeu şi L-ai căuta cu sinceritate pe Dumnezeu, ţi-ar ajunge El. Pentru că Mântuitorul spune, şi acest lucru îl văd toţi: „Cel ce lasă pentru Mine masă, casă, părinţi, fraţi, rude, va primi în veacul acesta de o sută de ori mai mult, case, mese, părinţi, fraţi, rude şi în veacul viitor împărăţia” (Marcu 10:29,30).
Şi să ştiţi că aşa se întâmplă. Cei ce-L caută pe Hristos cu sinceritate (şi probabil că sunt plânşi de ceilalţi, sau nu sunt primiţi în nici un fel în grupurile lor, în laudele lor, în mândriile lor, nu sunt cot la cot cu ceilalţi) totuşi nu vor rămâne singuri, Il vor avea pe Hristos, dacă vor crede Lui. Şi vor avea multă dragoste şi vor simţi multă dragoste de la Dumnezeu şi preţuire, că Dumnezeu nu a dispreţuit pe nimeni, cum zice Sfântul Simeon Noul Teolog, niciodată nu a dispreţuit pe nimeni. Şi aceşti oameni vor descoperi în jur pe mulţi alţii pe care îi vor preţui tocmai pentru că cred în Hristos, pentru că Il caută pe Hristos, pentru că sunt altfel decât ceilalţi. Aceste sute de fraţi, mame, taţi, de care zicea Mântuitorul, totdeauna sunt aproape. Nu-i vedem acum, n-am pus încă mâinile pe plug sau nu ne-am raportat încă sincer la Hristos, ca să-i putem descoperi şi pe aceştia.
A consemnat Părintele Sabin Vodă
(din: revista “Familia ortodoxa“, nr. 2 (37)/ februarie 2012)
(sursa foto: Ramura inflorita)
Legaturi:
- TAINA SPOVEDANIEI. Care este sensul ei adanc si cum putem risca PROFANAREA ei prin formalism si superficialitate?
- “Duhovnicul si ucenicul”: CRIZA VIETII DUHOVNICESTI A CREDINCIOSILOR “PRACTICANTI” si PERICOLUL BANALIZARII CELOR SFINTE. Urgenta iesirii din inertie, a retrezirii la pocainta adevarata, la nevointa si lucrarea launtrica
- PARINTELE SOFIAN BOGHIU DESPRE SPOVEDANIE SI CANONUL CEL MARE. De ce este nevoie sa ne marturisim si cum biruim frica si rusinea?
- PREFACEREA RUSINII in lupta impotriva patimilor, in Taina Pocaintei si a Sfintei Spovedanii
- ARHIM. SOFRONIE – Puterea curatitoare a caintei
- “Nu e pacat care sa tina piept pocaintei. Pentru ce sa intarziem?”
- Pregatirea pentru Taina Spovedaniei
- “Totdeauna recomand pocainta SI marturisire. Niciodata nu recomand DOAR marturisire”!
- SPOVEDANIA – LEGAREA RANILOR. CUM SA O FACEM CORECT?
- CUVIOSUL PAISIE DESPRE NEVOIA DE SPOVEDANIE SI DE POVATUITOR DUHOVNICESC
- Sfantul Teofan Zavoratul NE AJUTA SA NE SPOVEDIM AUTENTIC SI LUCRATOR
- NOI SI FIUL RISIPITOR. Cum incepe caderea de la pacate mici si cum trebuie sa fie ridicarea si intoarcerea. PREDICI EXCEPTIONALE ALE SF. TEOFAN ZAVORATUL
- Sfantul Nicodim Aghioritul despre folosul spovedaniei dese si despre paza de pacat
- Sf. Nicodim Aghioritul: ADEVARATA POCAINTA
- SF.NICODIM AGHIORITUL: Cum se vindeca cei ce pacatuiesc in nadejdea ca spovedindu-se si pocaindu-se vor fi iertati
- Ne vorbeste parintele Arsenie Papacioc (5) despre SPOVEDANIE SI IMPARTASANIE. Cum sa ne pregatim si cand sa ne impartasim? DES SAU RAR?
- Parintele Dionisie Ignat de la Colciu despre SPOVEDANIE SI IMPARTASANIE (plus audio si video)
- Parintele Gheorghe Calciu: “SPOVEDITI-VA SI IMPARTASITI-VA, NU E NIMIC MAI INALT IN LUMEA ACEASTA!”
- Marturisire si impartasire – Sfantul Grigorie Palama
- PR. VALENTIN MORDASOV, DUHOVNICUL DE LA PSKOV – “Invataturi si intamplari minunate”
- LISTA PREGATITOARE DE SPOVEDANIE – de la Fericitul Parinte Martir Constantin Sarbu (indreptar orientativ, pentru cercetarea constiintei)
- INDREPTAR DE SPOVEDANIE alcatuit de mucenicul inchisorilor, Valeriu Gafencu. CARE SUNT PACATELE SI URMARILE LOR? (Ghid orientativ)
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Pentru ca s-a vorbit de depresie,de deznadejde,de lacrimi…
Neputintele noastre,la care se mai adauga si piedicile vrajmasului,ne fac sa ne pierdem increderea in sine.Nu reusim sa facem canonul,ne zbatem in aceleasi pacate…Totusi sa insistam!TREBUIE sa mergem la spovedanie in orice conditii,chiar daca impresia noastra sau a celor din jur este ca o facem degeaba.Traiesc aceasta experienta si observ ca o traiesc si altii.
Dar mai observ ca multi au renuntat.Duhovnicul e prea aspru,nu poate sti mai bine ca medicul ce tratament mi se potriveste,ba e calugar si pune sarcini grele pe spatele familistilor…
Renuntarea la spovedanie e depresie sigura.Si intram in mainile medicilor binevoitori care ne incarca traista cu sedative in cardasie cu farmacistii.
@ Cristi_g:
Cel mai greu este pentru cei care, din motive fizice, obiective, nu prea au de ales, nu prea au unde sa caute alternative si se izbesc de probleme care le pot ingreuia sau denatura insasi spovedania, ori care, cel putin, nu au “sansa” de a trece de formalismul mecanicist descris si de pr. Ciprian si care, pentru cei mai multi, este chiar normalitate si usurare. Incepatorii mai sensibili si “masochistii” care cauta ceva mai mult sunt cei care risca, intr-adevar, abandonul. Sa recunoastem ca unii avem de unde alege si putem face chiar mai multe incercari, ca putem avea binecuvantarea unor duhovnici-prieteni asa cum spune (si cum este) parintele din Cluj, iar altii, care pot fi si mai slabi, mai sensibili, pot sa se loveasca de situatii… nefericite si din care este greu de gasit o iesire. Cei care sunt binecuvantati cu un duhovnic bun, rabdator si iubitor, sa puna o lacrima si pentru ceilalti.
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/10/06/toate-se-leaga-si-se-dezleaga-in-duh-si-in-nevazut/
Liturghia Darurilor mai inainte sfintite
Evrei 7, 26; 8, 2
26. Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi, şi fiind mai presus decât cerurile.
2.Slujitor Altarului şi Cortului celui adevărat, pe care l-a înfipt Dumnezeu şi nu omul.
si eu impartasesc aceasta stare:neputinta,piedici diavolesti…a fost si depresie,canon nu,inotare in aceleasi pacate….uneori simti ca nu mai poti si plutesti in deriva.este ceva nevazut plus vremea aceasta de acum,vremurile innegurate.simti ca esti la marginea haului.nu pot sa-mi dau seama:dupa revolutie mi-am dat seama de multe ceea ce azi se confirma si ceea ce scriti si fratiile voastre admini,dar am fost catalogat ”bolnav”iar acum imi dau seama ca totul se confirma cu o viteza ametitoare:antihrist,guvernul mondial,apocalipsa,a doua venire a lui Isus,al 3-lea razboi mondial.le stiam acestea,nu stiu de unde,nu citisem nimic.cit despre medici mare dreptate ai!sedative,internari;dar a fost un mare bine:am aflat credinta adevarata.si s-a intimplat foarte incet,cu pasi mici.inceputul a fost la o icoana a Maicii Domnului din Alexandria,Teleorman.incet,incet lumina mi-a cuprins intunericul in care zaceam,desi un graunte de credinta aveam.mi-i s-a spus ca unii oameni au pe frunte crucea dreptatii.am avut o bucurie de a participa fara voia mea implicita la multe aflari minunate.una dintre ele a fost parintele Argatu,la care am fost si caruia de cite ori merg in Bucovina nu pot sa nu trec pe la dinsul,sa miros buna mireasma pe care moastele sale le degaja…si multe alte participari pe care le am intr-un chip nevazut,ma duce catre cele bune…Doamne ajuta sa urcam,sa nu mai alunecam .ar fi buna ideea cu aflarea unui subiect despre duhovnicii cei buni pe care sa-i aflam.
@ Daniel:
Ce mai e si asta? Nu exista asa ceva. Doar la modul figurat, cel mult.
Daniel te-ai grabit la scris si l-ai lasat pe Mantuitorul scris incorect, corect e IISUS HRISTOS.
Atentie la rataciri si rastalmaciri…citeste mai mult din PARINTELE ARESENIE BOCA!
Doamne ajuta!
iata o spovedanie buna…ne spune un sportiv cu bun simt, fratii astia Goian si-au pierdut mama de mici din ce stiu…
http://parohiacetateafetei-floresti-cluj.blogspot.com/2012/02/vrut-sa-se-retraga-din-cauza-unei.html
si un site ff bun GASIT AZI.
Multumesc pentru acest material, este foarte folositor pentru sufletul meu… si cred ca nu numai pentru al meu!
“Cei care sunt binecuvantati cu un duhovnic bun, rabdator si iubitor, sa puna o lacrima si pentru ceilalti” — un gand frumos, la care subscriu.
@ Cristi_g: Poate ca sunt medici care isi depasesc atributiile si intra pe “tarlaua” preotului, dar cu siguranta sunt si preoti care isi depasesc atributiile si intra pe “tarlaua” medicului. Ce bine ar merge lucrurile daca ar lucra impreuna, facandu-si fiecare datoria, si nu incercand sa desfiinteze ceea ce face celalalt. (De altfel, exista un fenomen mai general in societatea noastra, acela al dispretului pentru competenta profesionala a celuilalt.)
@ Daniel: Dar acum aveti un duhovnic caruia sa-i marturisiti aceste experiente spirituale? Este necesar sa se pronunte o persoana cu autoritate (duhovnic), cu discernamant si cu experienta, pentru ca astfel de viziuni uneori sunt de la Dumnezeu (si parintele Savatie a vazut cerurile deschizandu-se si si-a schimbat viata, iar Sf. Pavel a devenit din prigonitor al crestinilor, apostol si mucenic), dar alteori se mai amesteca si inamicul. Si parintele Arsenie Boca, si sf. Ignatie Briancianinov au scris despre pericolul inselarilor.
@Ana Elisabeta
Desi e un subiect sensibil indraznesc sa spun ca in cazul depresiilor duhovnicul are totusi un rol mare.Nu vorbim de depresii majore,gen Tanacu,unde subiectul iese din constient si nu mai raspunde la rugaciunile Bisericii.Aici duhovnicul trebuie sa-l trimita la psihiatru,fara insa a renunta a se ruga impreuna cu cei dragi ai celui suferind.
Dar noi vorbim de cei care inca pot sa se ajute singuri.Alearga dupa tot felul de analize,fug la toti doctorii de care aud si aceasta disperare e caracteristica oricarui pacient cu neputinte.Analizele nu spun nimic,dar medicul trebuie sa puna un diagnostic si se ajunge sa suferi de o comica… bacterie.Esti intoxicat cu medicamente,spre bucuria farmaciei din colt la care ai fost trimis si care ii trimite doctorului partea.
Ori drumul cel mai scurt trece PRIMA DATA pe la duhovnic,care in cazul nostru trebuie sa fie unul experimentat,deci si un psiholog.Vei afla atunci daca drumul spre spital e binecuvantat de Dumnezeu.
Nu vreau sa par interesant.Vreau doar sa impartasesc unele experiente din sanul familiei mele.
AVEM RUGAMINTEA PENTRU CITITORII MAI DISPONIBILI, SA INCERCE NISTE RASPUNSURI PENTRU PERSOANA DE AICI:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/12/12/sfantul-spiridon-minunile-sfantului-calator-cu-papucii-uzati-care-se-schimba-in-fiecare-an-marturii-ale-cititorilor-tropar-acatist-vecernie/comment-page-1/#comment-70094
Va multumim!
Ce să fac să-L cunosc pe Domnul, să-L simt, să-L întâlnesc acum şi aici?
În primul rând întreabă-L pe El lucrul acesta, acum şi aici! Şi continuă aşa.
Iar restul între tine şi duhovnic fiindcă fiecare om e o altă călătorie.
Când te duci la duhovnic continuă-ţi dialogul cu Dumnezeu.
Începe-l acum şi aici. Şi continuă…
Şi când te duci la duhovnic, spune: „Doamne, eu pe tine Te întreb că omul nu ştie, omul nu poate”. Zice psalmul: „Au mântui-va omul?”.
Cruţă-l pe duhovnic că e om ca şi tine, are neputinţe şi se poate epuiza până acolo unde nu mai are ce să-ţi dea… decât, poate, o bătaie bună…
Dar cere Domnului să-ţi grăiască prin duhovnic şi cere-I Domnului şi cu ce cuvânt să deschizi dialogul, prin duhovnic, cu Dumnezeu. Şi fii gata să primeşti răspunsul. Pândeşte acea primă mişcare, acel prim cuvânt şi pecetluieşte-l cu: „Blagosloveşte, părinte!”.
Apoi continuă dialogul cu Dumnezeu şi zi: „Mulţumesc, Doamne!” sau „Mulţumesc, Doamne, dar vezi că nu am înţeles nimic…”.
Dacă întrebi pe duhovnic intri într-un dialog omenesc cu omul. Or, ţi-am spus că duhovnicul poate să nu ştie că Dumnezeu vorbeşte prin el şi nu ştie cuvântul care i se dă. De aceea, continuă dialogul cu Dumnezeu.
http://rafailnoica.wordpress.com/2008/12/06/cuvantul-proorocesc-si-experienta-harului/
Dacă traduc acum expresia: „Ţine-ţi mintea în iad…” în cuvinte accesibile gândirii noastre, trăirilor noastre şi în limbajul nostru modern, aş zice: „Omule, fii realist!”.
„Ţine-ţi mintea în iad…” este la nivelul nostru, nu că să încercăm să ajungem până acolo, în iad.
Dacă ajungem la măsurile Sfântului Siluan, ale Sfântului Antonie o să cunoaştem iadul deplin, care este unde suntem acum; iadul este starea noastră reală, dar prin dumnezeiască pronie ne este ascuns pentru că n-am putea să nu deznădăjduim.
Însă, ce vedem că este starea noastră, aceea să o şi acceptăm. Să nu încerc să gândesc în sinea mea, să nu încerc să mă văd altceva, să nu încerc să muşamalizez starea mea.
Când mă duc la preot şi îmi spovedesc păcatul, câteodată chiar cu durere, aceasta este deja este o doză – la nivelul meu de înţelegere, de trăire – de a-mi ţine mintea în iad.
Am cunoscut ambele părţi ale spovedaniei – şi ca cel care se spovedeşte şi ca cel care primeşte spovedania – dar nimic nu mi-a fost mai obositor ca duhovnic decât să aud spovedanie de genul: „Părinte, eu n-am făcut mare rău, n-am ars casa nimănui, n-am făcut asta, n-am făcut aia…”.
Obositor şi plicticos fiindcă simt că omul nu şi-a găsit încă lumea, făgaşul.
Când auzi, câteodată, spovedanii cumplite, sfâşietoare, dintr-un suflet care reprezintă un zbucium, care caută ieşire din asta, parcă şi duhovnicul învie şi, paradoxal, pe păcătoşii cei mai mari i-am iubit cel mai mult şi în mod spontan şi cu o iubire care, curios, stinge şi lucrările patimii în om.
Am înţeles ceva din cuvântul Mântuitorului când zice: „Mai mult se bucură Dumnezeu şi îngerii de un păcătos care se pocăieşte decât de o sută de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă”.
„N-au nevoie…” – o, ce întuneric împovărător ideea acesta că n-am nevoie! Dar, să ne dea Dumnezeu înţelegerea care este, cu precădere, puterea de a purta viziunea păcatului meu propriu şi înţelegerea de a spovedi.
A spovedi – ca şi rugăciunea – nu este numai a mă duce şi a face ceva şi gata.
A spovedi este o stare a duhului în care să trăim permanent, o conştientizare permanentă, un realism duhovnicesc permanent în care trăim. Şi, dacă ne învredniceşte Dumnezeu să vedem mai mult întuneric în viaţa noastră, să ne bucurăm că măcar vedem.
Nu ne putem bucura de ce vedem, dar putem să ne nevoim.
La început ne bucurăm că măcar vedem. Ce se întâmplă cu „vedem”? Se întâmplă că ni se dezvoltă văzul duhovnicesc.
Părintele Sofronie are o carte: „Naşterea în Împărăţia cea neclătită” a cărei primă parte e mai grea pentru majoritatea pentru că e mai teologică, dar la sfârşit sunt nişte capitole scurte care sunt accesibile tuturor.
Într-unul din ele zice că „începutul contemplării celei adevărate este viziunea propriului său păcat”.
În acest sens trebuie să înţelegem cuvântul că a-ţi vedea păcatul (iadul) este deja o lumină pe care ne-o arată, îmi arată că sunt păcătos, deci lumina lucrează în mine.
Părintele Sofronie zicea că acesta este începutul contemplării în sensul că acea lumină care acum îmi arată întunericul (iadul) meu – încă un motiv pentru „a nu deznădăjdui” – este lumina pe care o voi contempla în sfârşit ca lumină, în sfârşitul procedeului pocăinţei.
Pocăinţa nu este doar o tânguire pentru boacănele pe care le-am făcut, nu este numai părere de rău. Este ceva mult mai intens decât o părere de rău, este o căinţă, este o mişcare duhovnicească, un avânt către cele veşnice, care trece, la început, prin contemplarea întunericului.
Părerea de rău este un bun început pentru că de undeva trebuie să porneşti şi nu cred că poţi porni decât de acolo de unde te afli real.
A-ţi recunoaşte starea reală unde eşti este realism, este deja un fel de „a ţine mintea în iad”.
http://rafailnoica.wordpress.com/2008/12/06/cuvantul-proorocesc-si-experienta-harului/
Cum ne sunt gandurile, asa ne este si viata – Staretul Tadei de la Vitovnita
http://www.youtube.com/watch?v=tv4tNqRIMl8
http://www.youtube.com/watch?v=uDjMALHXkdE&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=1wLusVfnTuo&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=rzmGOfDfEcQ&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=MwZlwpt1bYs&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=GTYcP1sr2HM&feature=related
(Am vazut ca adresele de mai-sus sunt nefunctionale.)
@ Cristi_g: Si eu vorbesc tot din experienta. Nu e o critica, nu e o polemica, ci doar un alt punct de vedere.
Nu exista nicio indoiala ca duhovnicul trebuie sa fie primul care sfatuieste. Daca ar putea sa fie si psiholog, ar fi ideal (dupa cum se vede si din unele articole postate aici pe site). Dar idealul are prea putina legatura cu realitatea. Duhovnicii care au o asemenea formatie sunt inca si mai rari ca aceia care au experienta si discernamant suficient pentru a intelege problemele fiilor duhovnicesti si a le da sfaturile potrivite. Iar uneori se mai gasesc si duhovnici care n-au formatie de psiholog, nici acea intelegere a sufletului omului pe care ti-o da, daca nu harul, macar experienta cunoasterii multor oameni, dar totusi cred ca le au.
La Tanacu, din cate am inteles, nu a fost o depresie, ci un alt tip de suferinta. Asta nu inseamna ca nu exista intr-adevar si depresii foarte grave, care se trateaza la spital.
Poate ca sunt si unii care “pot sa se ajute singuri” si totusi umbla pe la doctori, ca doar facem parte cu totii din “generatia rasfatata”, care intre altele inclina si spre ipohondrie. Dar in cazul depresiei propriu-zise (caci de multe ori termenul e folosit la intamplare, oricand se simte omul un pic abatut), caracteristica este incapacitatea de a se ajuta omul singur — cu atat mai grava, cu cat si depresia e mai grava. La depresiile mai usoare, e de ajuns sfatul duhovnicului, sau chiar sprijinul celor dragi (familie, prieteni). Dar se pare ca exista si o componenta trupeasca, la nivelul creierului, care in unele cazuri se poate trata cu acele substante care la noi sunt rau-famate. (Exista si un antidepresiv natural care e eficient in unele cazuri, sunatoarea; iar vitaminele B si magneziul pot avea si ele un efect pozitiv, pentru ca sunt necesare la buna functionare a sistemului nervos.)
In sfarsit, am o reactie intotdeauna cand se spun asemenea lucruri la gramada despre profesia medicala. Poate e si din cauza ca bunica mea si alte rude din generatia ei au fost medici, ea fiind chiar psihiatru. Stiu ca exista cazuri, la noi ca si la altii, de complicitate intre medici si producatorii de medicamente (poate si farmacisti). Este o mare problema etica. Dar nu sunt de acord sa punem in aceeasi galeata pe adevaratii medici cu cei care incalca deontologia. La fel si duhovnicii: unii sunt adevarati duhovnici, altii doar cu numele.
@ Ana Elisabeta:
Subscriem acestui punct de vedere realist si echilibrat.
Si totusi, o spovedanie corecta elibereaza sufletul de poveri mai mari sau mai mici, uneori purtate vreme considerabila.
Personal, nu m-am adresat niciodata duhovnicului in calitate de psiholog si nici nu as pretinde vreodata asa ceva.
Un lucru care mi se pare ingrijorator, este aceasta vanatoare de iluzii – lumea migreaza catre preotul X caruia i s-a dus vestea unui bun duhovnic, pretext cu care poate incepe indepartarea noastra de Biserica prin crearea unui tipar anume in care trebuie sa se incadreze un preot pentru a reusi sa comunice cu noi.
O singura data am indraznit si am judecat purtarea parintelui meu; mi se paruse mie putin altfel decat ar fi trebuit sa fie. La scurt timp insa, eu cadeam exact in aceeasi greseala pentru care judecasem mai inainte, greseala din care nu am putut iesi decat dupa marturisirea ei.
Cred ca am inteles ce a vrut sa spuna cristi_g: rolul spovedaniei in viata noastra este esential; depinde insa de noi daca si cat de mult vrem sa fim ajutati, depinde de cat de mult minimalizam, bagatelizam propriile caderi.
Mi-aduc aminte ca am citit despre o femeie necajita care, in drumul ei spre biserica rememora necazurile din viata ei, asumandu-si vina in totalitate. Ajunsa la spovedanie, preotul nu a mai facut altceva decat sa-i ofere dezlegarea de pacate, spunandu-i ca Dumnezeu a vazut si auzit toata cainta sufletului ei.
@Ana Elisabeta:
situatia acum este mult in bine,bineinteles ca am duhovnic.insa intotdeauna apar alte capcane pe care trebuie sa le treci,doar cu ajutorul lui Isus Hristos,caci altfel nu poti rezista doar cu propriile forte. nu a fost nici pe departe ceva gen Tanacu.eu am luat-o ca o trezire a constiintei de a fi credincios mult mai mult decit ceea ce eu intelegeam,pina atunci si prin faptul ca si cei din jurul meu,au inteles sensul suferintei.
@daniil…omule tu esti cu rea-intentie din ce vad! Ti-am MAI SPUS ODATA asa mai omeneste ca nu se scrie Isus (poate ISUS SIRAH) dar pe Mantuitorul drept-credinciosilor (si nu stramb-credinciosilor) il cheama/se scrie corect IISUS HRISTOS!
In caz ca esti sectant nu incerca sa faci aici pe NIZNAIU ca nu tine!
ADEVARATA EVANGHELIE SA-TI CALAUZEASCA PASII SPRE SFANTA LITURGHIE IN ZIUA DOMNULUI,DUMINICA!
P.S. mai era unul sf.ciprian (de la penticostali)…apropo haideti pe cat putem fratilor sa scriem SFANTUL/SFANTA si nu sf. ca zici ca-i ca la filmele s.f. sau mai nou vad un spital condus de straini de neam si credinta noastra care au facut un spital si se cheama Sf.CONSTANTIN (cel mai scump din brasov, o nastere e vreo 70 de milioane)au reclama in tot orasul dar nu vad o CRUCE sau macar scris SFANTUL de tipar ca si numele.
Au aparut acum telefoane bengoase si cand termin convorbirea scrie SF.CONVORBIRII , adica sfarsitul convorbirii.Iar sectariotiimascati in crestini fac sacrilegii de gen SFANTUL CINCI (atunci stiu sa scrie Sfantul) Ideal ar fi ca si la PREOT sa-l scriem asa si nu pr.chiar daca mai e dr.univ.si nu-i mai ajung rangurile (pamantesti) dar niciunul nu poate ingloba toate ca si HARUL PREOTIEI!
http://ascor.md/index.php?option=com_content&view=article&id=2912:in-romania-revista-fitzuica-face-propagand-antiortodox-&catid=302:aciuni
@ Daniill: Ma bucur ca aveti duhovnic si ca lucrurile merg bine! Ispite si incercari avem toti, chiar daca iau alte forme, si intr-adevar unul din lucrurile importante este sa ne dam seama ca fiecare avem crucea pe care s-o putem duce, insa nu singuri, ci cu ajutorul lui Dumnezeu.
Nici n-am facut vreo asemanare cu Tanacu. Acea femeie era foarte grav bolnava, poate si demonizata (sau poate nu), in orice caz era intr-o stare foarte grava, cu mintea foarte ratacita.
@ Andrei: Poate nu stie toata lumea cum se scrie Iisus si mai ales de ce (eu recunosc ca nu stiu), mai ales ca in limba romana de obicei scriem cum se-aude. N-am inteles de ce ar scrie sectantii altfel (desi e evident ca asa fac), cand in limba lor de origine nu pot scrie decat intr-un singur fel, adica “Jesus”.
@ admin: Multumesc pentru aprecierea pozitiva 🙂
@ Carmen: Problema cu depresia este ca nu e foarte evidenta intotdeauna cauza ei duhovniceasca. E o rana cronicizata a sufletului, daca pot sa spun asa. Sau se mai poate ca duhovnicul sa nu actioneze cu intelepciune si, incercand sa-i zguduie constiinta ucenicului, sa-l bage in spital (cunosc caz!)
Nu ne ducem la duhovnic ca la psiholog, dar ce ne facem cand duhovnicul vrea sa se joace de-a psihologul (aici vorbesc chiar din proprie experienta)? Reactia mea a fost sa plec si sa nu ma mai intorc. Dupa mai mult timp, citind mai multe lucruri, inclusiv de aici de pe site, mi-am dat seama ca gresea si ca vorbea fara sa stie ce vorbeste, dar crezand ca stie (cea mai periculoasa forma de ignoranta!)
Nici eu nu sunt de acord cu cautarea duhovnicilor de renume, care este un fel de moda. Iar ei ajung sa fie impresurati din toate partile si sa nu mai aiba timp pentru fiii lor duhovnicesti din cauza puhoiului de pelerini. Dar totusi trebuie sa avem un oarecare discernamant la alegerea duhovnicului, mai ales intr-un oras mare, unde avem de unde alege, ca nu degeaba este scris ca daca va calauzi orb pe orb, vor cadea amandoi in prapastie. Eu — poate o sa radeti — am cautat un duhovnic preot de mir, cu parul si barba carunte (ca semn exterior al experientei de viata), cu copii mari (adica sa nu fi devenit preot recent), si mai ales care sa fie preot adevarat si nu negustor de cele sfinte. Si a dat Dumnezeu si am intalnit acest duhovnic. Dar totusi nu doresc nimanui sa fie in situatia de a avea nevoie sa caute duhovnic.
In ce priveste judecarea… Oare e cineva care n-a simtit pe pielea proprie aceasta lege duhovniceasca a caderii in pacatul pentru care l-a judecat pe altul? (Sigur ca exista si situatia in care nu judecam persoana ci pacatul, si nu deschidem gura decat daca o putem face cu dragoste, nu cu dispret, cu ura etc.)
Completare: Ceea ce am vrut sa spun si am omis este ca nu intotdeauna a uita un “i” e semn de rea-vointa. Sa avem oare de-a face cu un sectant undercover, care pretinde ca are duhovnic? Imi zice gandul ca nu.
Precizare: Stiu ca la trecerea la alfabetul latin acele doua litere care in alfabetul grec si chirilic sunt deosebite au fost transcrise ambele ca “i”. De aceea scriem, in mod traditional, “Iisus”. E o situatie specifica limbii romane. Ceea ce n-am inteles este motivul pentru care sectantii scriu “Isus” si daca exista o semnificatie ascunsa a acestei grafii.
@Ana Elisabeta: intru totul de acord.
Daca nu stiu/nu vor avem datoria sa le spunem.Nimeni nu se naste cunoscator, dar zilnic invatam cate ceva…Cum si noiam invatat de la altii multe,putem da mai departe…iar ei daca sunt de buna-credinta invata!
Elisabeta crezi ca pe aici sunt numai de buna -credinta, si care vor sincer sa mai invete cate ceva din Sfintii Parinti?
…
DOAMNE AJUTA-NE!
@Andrei si @Ana Elisabeta:
imi cer iertare,nu am stiut ca asa se scrie si va rog sa nu ma judecati gresit,dar pot sa va spun ca nu sint de rea credinta,si chiar vreau sa cunosc mai multe din Sfintii Parinti si nu numai,inca sint mai nestiutor decit cunoasteti dumneavoastra .inca o data iertare fratiilor voastre.
@admin si @Ana Elisabeta:
Multumesc pentru intelegere si sustinere