CHIAR IL VREM PE HRISTOS SAU DOAR O STARE PSIHOLOGICA? De ce nu ne schimbam, de ce ne pierdem in detalii? Ce facem cand suntem dezamagiti de noi insine?

Cititi si:

Problema este: cine e Hristos?

“Textele patristice mentioneaza ca Hristos se aseamana cu fiul de imparat care a gasit o tiganca saraca in zdrente murdare, pe care a vrut sa o faca mireasa Sa. Nu conta cine era aceasta, ci important era cine era Cel care a putut sa o faca imparateasa, sa-i puna haine noi si inel de logodna. Tiganca preinchipuie omul cazut, lumea plina de pacate pentru care S-a intrupat Hristos.

Cine este Hristos? El este Dumnezeul nostru, Care S-a facut om, nu ca sa-i caute si sa-i afle pe cei buni, pe cei drepti. Hristos ne cauta pe fiecare in parte. Cu cat mai pacatos este cineva, cu atat mai mult il cauta Hristos, il iubeste si poate sa-l sfinteasca: „Acolo unde s-a inmultit pacatul, a prisosit harul“ (Romani 5, 20). Ce vrem noi, nefericitii!? Daca Hristos ne face, nici mai mult nici mai putin, asemenea Lui prin pocainta noastra, prin marturisirea adevarata, prin credinta autentica, prin iubire si devotiune fata de El, ce altceva vrem!? Sfintii Parinti nu inceteaza sa spuna ca Hristos ne curateste, ne sfinteste, ne face desavarsiti, dar ne si indumnezeieste. El este Dumnezeul care ne face si pe noi dumnezei prin harul Lui. Ceea ce este El ne face si pe noi.

[…]

Pricinile pentru care pacatul continua sa existe

Pentru omul cazut, pentru omul pacatos nu exista altceva mai bun decat sa se gaseasca in stare de umilinta. Doar pocainta te curateste de pacat, doar prin ea sufletul se dezleaga de cele prin care este inlantuit si omul traieste inlauntrul sau sentimentul vietii paradisiace. Dar, desi pocainta este lucrul cel mai bun pe care il are de facut, omul nu se pocaieste, nu iubeste cainta. Ar trebui s-o iubeasca, sa doreasca iertarea pacatelor lui, arderea greselilor prin pocainta. Omul trebuie sa urasca pacatul. Prin minciuna nu va obtine nimic.

Pentru ca omul nu se pocaieste cu adevarat, pacatul ramane. Are inlauntrul lui stari maladive si nu le intelege. Nu poate nici sa se pocaiasca, dar nici sa inteleaga exact ce se intampla. Sa nu ne jucam cu pacatul, nici sa-l sfidam.

Dumnezeu nu s-a preocupat de oamenii necredinciosi, ci de cei religiosi care nu credeau corect si i-a mustrat pentru religiozitatea lor stramba. Nu este suficient ca omul sa citeasca si sa asculte despre spovedanie, despre pacate, despre pocainta. Asa cum nu este suficient doar sa mearga sa se marturiseasca. Marturisirea trebuie sa fie facuta si corect.

Ne pierdem in detalii si ignoram pacatele cele mai serioase

Greu se va gasi un om in adevarata stare de pocainta! De aceea spovedania este minci­noasa, cu toate indreptatirile si justificarile posibile. Daca Dumnezeu vede ca vrei sa te pocaiesti, ca ai inceput sa urasti pacatul si doresti sa te izbavesti de pacat, nu te lasa. El te va ajuta sa vezi din ce in ce mai bine pacatul si sa te izbavesti de acesta. Dar, trebuie ca omul sa nu randuiasca lucrurile asa cum crede el, asa cum ii vine lui usor, dupa bunul sau plac!

Vezi un suflet care se lupta foarte mult cu un pacat oarecare. Se lupta cu pacatul acesta la modul cel mai serios, desi, in acelasi suflet exista si alte pacate foarte grele pe care nici nu le vede. Se poticneste in acela, care nu este foarte serios, se lupta cu el si se tulbura: „Vai, vai, am pacatuit, trebuie sa ma pocaiesc!”, si nu vede celelalte pacate esentiale care-i umbresc sufletul.

Omul ia seama la firul de par, dar nu vede barna dinlauntrul sau. Aceste lucruri se intampla nu numai cand cineva este bolnav. Şi fara sa fie bolnav, poate fi prins de micile pacate si sa-i scape cele esentiale.

Cine crede cu adevarat in Hristos? Cine are credinta pe care o doreste El de la noi? Fara umbra de indoiala, aceasta este problema. Daca am crede asa cum vrea Hristos, asa cum trebuie ne-am schimba degraba. Ramanem aceiasi. Motivul nu este ca savarsim unele lucruri, ci ca nu-L iubim in strafundul sufletului nostru pe Hristos.

Oare Hristos ne va lasa in starea in care ne aflam?

[…] Ar trebui sa ne amintim de lucruri mult mai insemnate. Sa cercetam daca avem inlauntrul nostru adevarata credinta, adevarata cunoastere, lumina lui Dumnezeu, invatatura si adevarul lui Hristos, daca ne incredem in Judecata viitoare. Sa o facem nu [doar] pentru ca avem mustrari de constiinta, nu [doar] pentru ca nu ne simtim bine si trebuie sa ne linistim! Aceasta nu este Spovedanie. Nu este ceea ce trebuie. Aceste usurari nu au valoare cand nu simtim ca L-am aflat pe Hristos, cand nu ne dam seama ca Acesta ne atrage, ca-I apartinem, ca s-au deschis ochii sufletului nostru, il iubim pe Acesta, credem in El, ne straduim sa-i facem voia, sa implinim poruncile Lui. Asadar, pe toate acestea trebuie sa le simta fiecare in sufletul lui. Sa spunem: “Dumnezeul meu, am pacatuit!“. Daca asteptam doar o usurare, o linis­tire a constiintei noastre, aceasta nu inseamna spovedanie. Trebuie sa simti ca tu esti cel pacatos, si ceilalti din jurul tau sunt sfinti. Sa nu cauti indreptatire in ceea ce vezi ca fac ceilalti. Cine stie ce este pacatul, nu-l preocupa ce fac ceilalti. Doar in sine omul poate sa vada pacatul, pentru ca pacat nu inseamna doar cateva manifestari.

Pacatul inseamna egoism, iubire de sine, razvratire impotriva lui Dumnezeu, autonomie, adica faptul ca omul nu vrea sa asculte de Dumnezeu. Au trecut atatia ani si crestinii inca nu alearga la Hristos. Sa vezi aceasta stare, sa te pocaiesti pentru ea si sa strigi. Hristos, Care tocmai de aceea a venit, de aceea praznuim, de aceea exista Biserica, oare, te va lasa asa?

Spuneam cuiva in aceste zile, la ceasul spo­vedaniei, ca lui Hristos nu-I este greu sa-l faca sfant. De vreme ce in acest moment traim, n-am plecat din aceasta lume, Hristos si vrea, si poate sa ne faca sfinti, sa ne aseze pe aceasta cale. Doar omul este cel care-L impiedica, cel care reactio­neaza, cel care, in final, nu doreste acest lucru.

Va rog, sa ne zdrobim inimile, sa ne smerim cugetele, sa ne pocaim cu adevarat si sa spunem: „Şi daca vreau si daca nu vreau, Doamne mantuieste-ma!“ [Sfantul Petru Damaschinul, Despre cum sa castige omul adevarata credinta, în: Filocalia Sfintilor pustiei, vol. III, Ed. „Aster”, Atena, 1960, pag 77]. Sa spunem noi, inlauntrul nostru, precum Apostolul Petru, care s-a lepadat de Hristos, iar dupa aceea a plans cu amar: „Tu, Doamne, toate le stii, Tu stii ca vreau sa ma pocaiesc, vreau cu adevarat sa te iubesc, sa fiu al Tau!“ (Ioan 21, 17). Acest lucru putem sa-l spunem, iar daca n-o facem, inseamna ca nu-L dorim. Sa spunem sincer si cinstit: „Doamne, vreau sa ma mantuiesc! Tu, Doamne, toate le stii, vrei sa ma mantuiesti, poti sa ma mantuiesti si sa ma sfintesti!“. Sa avem aceasta stare inaintea lui Dumnezeu, pentru ca harul Lui sa vina inlauntrul nostru, sa ne viziteze, sa ne schimbe. Domnul sa ne viziteze ca un Dumnezeu Care iarta, Care curateste, Care ramane in noi si ne iubeste, Care ne face sa simtim intru bucuria cea cereasca.

Ganduri pentru o cunoastere mai adanca despre noi insine

Putem sa spunem ca lumina lui Dumnezeu a ajuns inlauntrul nostru?

Toti cei care avem dorinta cea buna, [care] ne grabim cu zel sa ne marturisim, nu putem sa spunem ca am gasit calea, ca lumina lui Dumnezeu a ajuns inlauntrul nostru, ca lucram in lumina si luam hotarari prin prisma luminii!

Ne aflam sub influenta eului nostru, a deprinderilor noastre, a propriului temperament si a unei structuri sufletesti proprii. Raul nu consta in aceasta! Domnul a venit ca sa-l man­tuiasca pe om, care are nevoie de mantuire. Dar omul trebuie sa vada si sa primeasca lucrurile asa.

Daca prin purtarea noastra il alungam pe Hristos, nu-L lasam sa fie stapanul nostru – ii cerem sa ne ierte, sa ne ajute, dar suntem proprii nostri stapani – nu poate sa aiba loc o lucrare duhovniceasca si iertarea nu vine, sufletul nu se tamaduieste, omul nu renaste si continua sa ramana in intuneric.

Probleme legate de Spovedanie

Unii crestini nu inteleg nimic, ca si cum nu s-ar fi spovedit niciodata, ca si cum ar fi orbi! Daca pentru un lucru marunt, propriul eu se manifesta asa, ce haos este inlauntrul lor, ce intuneric, ce trufie, ce voie egoista!

[…]

Cineva, in aceste zile, a venit sa se martu­riseasca si aproape nu a spus nimic. Mi-a facut impresia ca spune:

„Nu gasesc nimic sa va spun!“.

De altfel, nu este singurul.

Bine, i-am zis, ai fi putut sa vii si sa spui: „Parinte, din nefericire, in intervalul acesta, de la ultima spovedanie, nu am fost asa cum ma vrea Hristos. Am fost al meu si am facut voia mea! Asa cum am luat seama si cat pot eu sa inteleg, de cate ori am deschis gura am spus numai lucruri pe care nu trebuia sa le spun, mi-au scapat cuvinte care nu se cuveneau, iar felul in care am vorbit a fost reprobabil. Am pacatuit si cand am vorbit si cand am luat o pozitie sau alta cu gandul sau cu inima. Am pacatuit, desi n-am avut de gand sa o fac! De ce mi-a venit gandul acela?“

Cugetul este adanc, are radacini, il are inlauntru pe omul cel vechi, vointa proprie si nu-L lasa pe Hristos sa-l elibereze. Oare, cand va veni Hristos, va lasa lucrurile asa?

Omul nu se vede, pe sine asa, si ma tem ca spovedania va ajunge acolo unde era inainte cu cativa ani. Aproape toti crestinii, cu mici exceptii, il asteptau pe preot sa le faca o ruga­ciune de iertare, ca sa se impartaseasca. Aveau impresia ca sunt in regula. Unii mai tineri au inteles aceasta si au luat atitudine. Au inceput sa se indemne sa vina la Marturisire. Asadar, cand Spovedania se face in mod gresit, cand nu are rod, cand nu creeaza omului dispozitia de schimbare, cand nu reuseste sa vada prin inter­mediul anumitor manifestari pacatoase radacina pacatului, spovedania devine o obisnuinta. Ajunge sa spuna: „Sa spun mereu aceleasi lucruri?“. Nu pare sa aiba interesul sa spuna mereu acelasi lucru si ajungem sa facem doar o ruga­ciune. Dumnezeu sa ne pazeasca de aceasta! Se intampla aceasta pentru ca omul vede prin prisma obisnuintei sale, care este indumnezeirea propriului eu. Şi daca eul lui nu are probleme, toate sunt bune. De aceea si marturisirea a ajuns sa fie o insiruire a problemelor. Daca sufletul nostru are probleme, se chinuieste saracul. Mergem sa ne marturisim, sa ne rugam, sa cerem de la Dumnezeu ajutorul, sa punem randuiala. Daca suntem in randuiala, nu [mai] avem nimic de spus.

Daca privesti problema altfel te intrebi: „De vreme ce sunt crestin, trebuia ca inlauntrul meu sa vietuiasca Hristos. Daca Hristos Se salasluia in mine, trebuia sa iubesc ca El, sa ma smeresc asemenea Lui, sa ma rog ca El, sa graiesc, sa ma port, sa ma jertfesc precum Hristos!“. Sa afli in viata ta ceva care sa se asemene cu viata lui Hristos si apoi sa vezi daca vei mai spune: „Nu am nimic sa marturisesc, nu simt nimic!” sau „Ce sa spun!?”

Fratii mei, dezamagiti de noi insine, sa spunem: „Dumnezeul meu, am pacate pana peste cap! Chipurile ma ingrijesc de mine, dar nu am facut nimic bun!“. Dezamagiti si satui de noi insine, sa ne incredintam lui Hristos la modul absolut. Abia atunci Dumnezeu ne va lumina sa vedem, sa simtim pacatele noastre si ne va ierta, ne va curati.

[…]

Viata cea adevarata

Pocainta ta este psihica sau duhovniceasca?

Sa nu amestecam starile psihice cu harul lui Dumnezeu

Este o diferenta clara intre pocainta psihica si pocainta autentica, pocainta duhovniceasca?

Intr-adevar, una este sa tratezi lucrurile din punct de vedere psihic si alta este sa le tratezi din punct de vedere duhovnicesc. De regula, daca esti format din punct de vedere duhovnicesc, esti si psihic, ceea ce nu este valabil si invers, adica daca stai bine psihic, implicit stai bine si duhovniceste. Cele doua aspecte sunt diferite.

Accept ca un psiholog, un psihiatru, prin tratamentul pe care-l administreaza, prin psiha­naliza si celelalte mijloace pe care le foloseste, poate sa-l ajute pe un omul care sufera de anxietate, care sufera de alte stari psihologice, sa se echilibreze, sa stea bine pe picioarele lui, sa vada diferit viata si sa paseasca indreptat. Admit ca poate sa-l ajute. Aceasta nu inseamna, insa, ca in acest fel omul este si un bun crestin si inaintat duhovniceste. Prin urmare, una este terapia psihica si alta este terapia duhovniceasca. Asa cum una este bucuria pe care o da echilibrul psihic pe care-l are cineva, sau bucuria din trairile psihice pe care le are omul, cealalta este bucuria pe care o daruieste harul lui Dumnezeu, pe care o ofera Acesta. „Pentru ca bucuria voastra sa fie deplina” (Ioan 16, 24), a zis Domnul.

Domnul a grait despre „pacea pe care Eu v-o dau” (Ioan 14, 27) sau „iubirea pe care Eu v-o dau” (Ioan 15, 9). Una este ceea ce daruieste Hristos si altceva este ceea ce dobandeste cineva pe un fond psihic.

Rugandu-se cineva poate sa simta emotie, bucurie si sa creada ca este harul lui Dumnezeu, desi nu este. Asa cum, in alta situatie, poate sa simta manie, tristete, si sa creada ca harul a plecat, desi nu este asa! Şi intr-o situatie si in cealalta, exista inlauntru stari psihice pe masura. Nu trebuie sa le confundam cu harul lui Dumnezeu.

Adica, cineva poate sa aiba o stare de bucu­rie pe un fond psihic si sa creada ca are harul lui Dumnezeu, dar sa fie un pseudo-sentiment. Sau poate sa simta melancolie, gol apasator si sa creada ca-i lipseste harul lui Dumnezeu.

La fel este si pocainta. De foarte multe ori am intalnit si am privit oameni cu un soi de pocainta psihica. Aceasta nu este pocainta cea adevarata, daruita de Dumnezeu.

Sa spunem ca cineva face o greseala, care are anumite urmari. O urmare a greselii este scaderea consideratiei. Plange, se indurereaza, arata ca se pocaieste, isi rupe chiar si hainele pentru ca nu a luat seama si a gresit. Aceasta pocainta nu are deloc un caracter duhovnicesc. Este o prefacatorie. Este un sentiment fals. De exemplu, Iuda s-a pocait, dar n-a avut inlauntrul lui pocainta duhovniceasca, mantuitoare.

Pocainta autentica aduce in suflet nadejde si odihna

Ca sa aveti masura adevarata a pocaintei, sa aveti in vedere faptul ca pocainta autentica aduce degraba nadejdea in Hristos, nadejdea in mila lui Dumnezeu. Ea te face sa te sprijini pe milostivirea lui Dumnezeu, sa te incredintezi pe iertarea pe care o da Acesta. Din momentul in care te caiesti cu adevarat vei avea odihna. Desigur, fara odihna care vine, fara nadejdea care soseste, vei zice „Ajunge cat m-am pocait!“, nu pentru ca odihna si nadejdea inrobesc in sens pozitiv.

Adica, pocainta autentica te face sa te increzi in mila lui Dumnezeu, iar cand simti mila, iertarea lui Dumnezeu, te face sa-ti doresti chiar mai mult sa te pocaiesti. Şi, cu cat mai mult te pocaiesti, cu atat mai mult simti mila lui Dumnezeu. Aceasta taina este praznic mare, bucurie mare. Da, praznic, sa nu va mirati!

Aceasta este pocainta cea adevarata. De aceea este de neinteles ca cel care se pocaieste corect sa deznadajduiasca, sa fie cuprins de dezna­dejde. Adica, unii spun: „Nu pot sa ma rog, mi-am pierdut puterile, nu am dispozitie!“, si cred ca se gasesc in stare de pocainta si ca au inteles greseala lor. Acestea sunt manifestari ale egoismului ranit.

Pocainta biruieste egoismul

Pocainta nu poate sa se arate binevoitoare fata de egoism, fie ca acesta este ranit, fie ca nu, pocainta pierde [a pierde înseamna a zdrobi, n. ed.] egoismul. De exemplu, ai o rana si pe aceasta rana o zgandari si cu cat o zgandari, cu atat te doare mai mult. Pocainta are puterea sa usuce rana in taina, adica egoismul ranit. O usuca de asa maniera incat nici durere nu mai exista, nici locul nu se mai cunoaste.

Pocainta cea adevarata darama idolul care este inlauntrul nostru, egoismul, voia proprie, taie capul iubirii de sine, si nu mai ramane nimic care sa fie ranit. Cata vreme egoismul exista, el este ranit. Astfel, omul isi zdrobeste inima, plange si se tanguieste. Dovada este ca nadajduieste in mila lui Dumnezeu, in iertarea pe care o da Domnul. Nadajduind, se caieste si mai mult. Astfel, are loc curatirea omului. Lucruri simple, frumoase, imbietoare! Desi sunt imbietoare este de mirare ca le lasam de-o parte si dam atentie celor nesabuite.

Exista primejdia ca, atunci cand pocainta nu este autentica, omul sa se caiasca, sa planga, sa se rusineze, dar fara nici o nadejde in mila lui Dumnezeu, fara nici o speranta in iertarea pe care o da Dumnezeu. Exista, de asemenea, primejdia sa se increada cineva in mila lui Dumnezeu, fara sa-si smereasca sufletul, fara sa se caiasca cat poate de mult. In aceasta situatie, nu putem vorbi nici de incredere, nici de pocainta adevarata.

Asadar, acestea doua inainteaza completandu-se, merg impreuna si una o intareste pe cealalta, cealalta o inmulteste pe prima, ajutandu-se reciproc. Astfel, se plineste lucrarea dinlauntrul omului, astfel se creeaza inlauntru o stare minu­nata. Pentru un pacatos, pentru cel care are sen­timentul vinovatiei, care are mustrari de cons­tiinta, nu stiu daca in aceasta lume de aici exista traire mai frumoasa decat pocainta cea adevarata.

„Praznicul” pocaintei nu are sfarsit

Sfintii Parinti au ajuns la culmea sfinteniei si tot cautau pocainta. Adica, cu cat traieste cineva mai mult in aceasta lume si cu cat se pocaieste mai mult, cu atat o doreste mai mult. Pocainta nu are final. „Praznicul” pocaintei nu are sfarsit.

Ce aflam de la sfinti, referindu-ne la ruga­ciunile randuielii Sfintei Impartasanii? Intalnim rugaciuni ale sfantului Simeon, ale sfantului Ioan Damaschinul, ale sfantului Ioan Gura de Aur, ale sfantului Vasile cel Mare si a altor sfinti. Ei vorbesc in aceste rugaciuni despre ei insisi, graiesc intr-un mod personal. Desi atinsesera sfintenia, erau coplesiti de sentimentul pacatoseniei.

Cand lumina lui Dumnezeu vine inlauntrul omului, cand vine harul lui Dumnezeu, cand il lasam pe Dumnezeu sa lucreze nestanjenit, asa cum s-a intamplat in inimile sfintilor, atunci omul vede ce inseamna pacatul, isi vede egoismul, starea vicleana fata de Dumnezeu si parerea de rau este nesfarsita, pocainta nu se mai sfarseste.

Oricat de mult s-ar pocai cineva, cand vede necuratia care exista inlauntrul lui, se caieste si mai mult, nadajduieste si mai mult in bunatatea lui Dumnezeu, in mila lui Dumnezeu. Se instaleaza o stare de pocainta tainica, un praznic, o sarbatoare, o desfatare continua.

De ce simtamintele noastre sunt diferite de ale Sfintilor?

Avem in fata ochilor nostri realitatea sfin­tilor. Suntem noi mai presus decat acestia? Sfintii traiesc pocainta, vorbesc despre pacat, simt pacatul si graiesc despre ei insisi de o maniera care ne uimeste! Ne uimeste si faptul ca noi nu avem in vedere ce se intampla inlauntrul nostru si avem o cu totul alta abordare a lucrurilor. Aceasta in­seamna ca, ce altceva sa presupunem? Niciodata harul lui Dumnezeu nu a inrobit sufletele noastre ca sa arate fiecaruia ticalosia dinlauntrul lui, pacatosenia nesfarsita a fiecaruia.

Omul a folosit toata ratiunea, toata voia sa libera, tot ce a primit ca chip al lui Dumnezeu, ca sa se razvrateasca impotriva lui Dumnezeu si sa se ridice pe sine, daca este cu putinta, mai presus decat Dumnezeu.

Acest lucru nu s-a intamplat doar lui Adam. Aceasta ispita strapunge fiecare suflet. Greu constientizam mizeria dinlauntrul nostru, asa cum o constientizau si o simteau sfintii.

Fericitul Pavel nu spune intamplator: „Hristos a venit in lume ca sa-i mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu!” (I Timotei 1, 15) . Nu spune in desert: „Eu socotesc ca toate sunt paguba, fata de inaltimea cunoasterii lui Iisus Hristos, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate si le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos sa dobandesc, ca sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui, sa fiu primit partas Patimilor Lui, facandu-ma asemenea cu El in moartea Lui” (Filipeni 3, 8-10).

Va indemn sa cugetati mai mult, pornind de la cele spuse despre pocainta psihologica si despre pocainta duhovniceasca”.

(va urma)

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “Adame, unde esti? Despre pocainta“, Editura Bizantina, Bucuresti, 2008)

De acelasi autor:

Legaturi:

• Sf. Ioan de Kronstadt despre prostia si otrava mortala a pacatului. DE CE S-A INTRUPAT HRISTOS? INTELEGEM SI PRETUIM, OARE, JERTFA SA?