PARINTELE ILIE LACATUSU, MARTURISITORUL. Marturii despre minunile sale. De ce ne inchinam sfintelor moaste?

+22 iulie 1983

Despre Parintele Ilie Lacatusu, va invitam sa cititi:

***

Mărturia Părintelui Ioan de la Rarău

– Părinte Ioan, spuneţi-ne câteva cuvinte despre părintele Ilie Lăcătuşu, ale cărui moaşte întregi şi binemirositoare au fost găsite acum câţiva ani în Bucureşti…

– Aflând de la cineva de la Bucureşti de părintele Ilie Lăcătuşu, care zicea că părintele vorbeşte şi face minuni, de curiozitate am mers şi eu la un prieten care avea maşină şi m-a dus la cimitir. Eu nu cunosc Bucureştiul şi nu ştiam unde să merg. Şi a vrut Dumnezeu ca să vină fata părintelui Ilie Lăcătuşu la cimitir acolo, deşi nu fusese de vreo două-trei zile. Am socotit că Dumnezeu a vrut aşa ca să-mi facă un favor, pentru că eram străin de Bucureşti, la distanţă foarte mare şi poate pentru dorinţa asta de a-l vedea şi de a se confirma ceea ce am auzit, să văd personal cu ochii mei, Dumnezeu a vrut ca fata să vină.

Şi intrând înăuntru, am văzut un mort adevărat, cu ochii închişi, complet, nemişcat. M-am mirat când l-am văzut fără capac deasupra, fără mirosuri. Omul, când moare, în două-trei zile trebuie să-l trateze cu fel de fel de chimicale ca să nu răspândească mirosuri, ca să nu putrezească imediat; sunt mulţi care au început să putrezească din cauza păcatelor. Iar el – nimic, de atâţia ani, trăind în aer ca toţi oamenii, şi descoperit, şi fără niciun fel de miros. M-am pus în genunchi şi capul l-am aplecat pe sicriu şi am făcut o rugăciune. Şi, bineînţeles, în rugăciune am pomenit pe Mântuitorul, Maica Domnului şi după aceea pe el, personal, ca să se roage pentru iertarea păcatelor mele. Şi când am ridicat capul şi m-am uitat la el, era cu ochii deschişi mari. Atunci, neaşteptat – pentru că sfântul face minuni, deschide ochii, se mişcă, vorbeşte la cei care sunt vrednici – eu, socotindu-mă cu totul nevrednic de aşa ceva, am rămas impresionat când am văzut că a deschis ochii mari. Am plecat din nou capul şi am făcut o rugăciune şi când am ridicat din nou capul, ochii i-a mişcat în direcţia mea, se uita cum se uită oamenii fără să învârtă capul – dar ochii i-a învârtit exact spre mine. Şi fata Părintelui Lăcătuşu zice: „Părinte, tata vrea să-ţi vorbească, întreabă ceva”. Şi, în clipa aceea, neaşteptând altă invitaţie, m-am uitat în spate, ştiam când eram eu în cimitir mai erau vreo trei oameni – acum erau vreo patruzeci-cincizeci de oameni în spatele meu. Şi atunci m-am ridicat şi am plecat.

Şi am rămas cu convingerea că Sfântul Ilie Lăcătuşu este un sfânt cu adevărat mare, mare înaintea lui Dumnezeu. Nu-i cunosc activitatea, nu-i cunosc viaţa, ştiu că a fost un preot care a făcut puşcărie pe timpul comuniştilor şi din cauza asta nu vor să-l canonizeze conducătorii.

Am mai mers altă dată, ca la doi ani, şi am intrat iar la părintele Ilie Lăcătuşu. Am pus iarăşi capul pe sicriu şi m-am rugat; înainte însă iarăşi am pus mâinile mele pe mâinile lui – ţepene complet, reci ca gheaţa, cum sunt morţii şi, după ce m-am rugat puţin, am pus mâinile mele pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui se mişcă în sus şi în jos, se mişcau cu mâinile mele.

– Dumneavoastră îi mişcaţi mâinile sau nu?

– Eu le-am mişcat. Am pus mâinile mele pe mâinile lui.

– A, deci erau mişcate de mâinile dumneavoastră?

– Mâinile mele erau pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui nu mai erau reci ca gheaţa, erau calde. Şi am mişcat să văd dacă se mişcă. Se mişcau mâinile şi am rămas uimit. Am văzut un mort, da’ nu-i mort, un mort viu.

– Nu mai erau rigide?

– Nu, absolut deloc. Erau flexibile.

– Nu se vedeau semne de putrefacţie…

– Absolut nimic, ca viu, şi cu mustaţă şi cu tot absolut.

– Cu părintele Ilie aţi auzit şi alte minuni?

– Spunea cineva că a vorbit cu el şi am rămas atunci foarte gânditor: cum poate un mort după atâţia ani să vorbească? Cum poate de atâţia ani să fie şi să nu putrezească? Şi am auzit că ar fi spus, înainte de a muri: „Pe mine mă îngropaţi jos dar după nu ştiu câţi ani, o să puneţi preoteasa în locul meu şi pe mine o să mă lăsaţi deasupra” – exact cum s-a întâmplat acum. Era deci şi înainte văzător cu duhul, prin darul proorociei. Dacă n-ar fi fost sfinţii aceştia care străjuiesc ţara noastră din toate părţile şi se roagă pentru noi, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.

– Vă rugaţi lui ca unui sfânt? Faceţi rugăciuni către părintele Ilie?

– Nu ştiu cât de mult mă rog eu, dar ştiu că este un sfânt, un mare sfânt, aşa cum este şi Sfântul Calinic de la Cernica, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, sfinţi mari, mari de tot”.

(sursa online: Fericiti cei prigoniti)

***

Parintele Ioan Buliga:

Despre cinstirea sfintelor moaste

“Inca de la începuturile crestinismului, din vremurile prigoanei împotriva crestinilor, Dumnezeu a facut multe minuni prin trupurile celor ce au patimit pentru credinta. Doar faptul ca unele dintre acestea ramaneau nestricate si izvorau mireasma, era o minune, fara sa mai adaugam semnele si tamaduirile ce se faceau prin aceste odoare. Pana la urma chiar un simplu trup al celui decedat este cinstit în momentul în care este îngropat, cu atat mai mult sa mai si fi avut o viata sfanta, sau sa fi patimit pentru credinta.

Obiceiul acesta de a cinsti trupul celui mort îl gasim în numeroase locuri, înca din Vechiul Testament. Tobit îngropa pe cei morti, supunandu-se chiar la pericolul de a-si pierde viata pentru asta, si acesta era un lucru bineplacut lui Dumnezeu. Şi astazi, a îngropa pe cel ce nu are pe nimeni, sau pe cineva dintr-o familie saraca, este socotita ca o fapta buna.

In Epistola Sfantului Apostol Iuda, se spune cum Arhanghelul Mihail se certa cu diavolul pentru trupul lui Moise – iata deci si îngerii cinstesc trupurile celor placuti lui Dumnezeu. Avem de asemenea în Vechiul Testament, minunea cu trupul Proorocului Elisei, ucenicul Sfantului Ilie. Astfel la un an de la moartea proorocului, aruncandu-se un mort peste mormantul sau, mortul a înviat (cf. 4 Regi 13,20-21).

Oare sectantii, care defaima trupurile sfintilor, nu pot sa vada exemplele respective? Ei fac lucru acesta, pentru ca despartindu-se de Biserica, nu mai au nicio dovada a continuitatii apostolice, nu mai au istorie, nu mai au biserici ale stramosilor lor, nu mai au parinti, traditie, icoane, si pierzand aceste lucruri nu pot decat sa le renege, nevoind sa primeasca adevarul, despre ce s-a întamplat 2000 de ani, de la Hristos pana la noi.

Noi avem aceste odoare sfinte, însa sa ne pastram si credinta curata, ca altfel, sfintii împreuna nu ne pot ajuta, daca noi singuri suntem nepasatori în mantuirea noastra”.

(din: Singhel Ioan Buliga, Provocarile crestinului ortodox in zilele de astazi, Editura Egumenita, 2012)

***

Doxologia: Când ne închinăm sfintelor moaşte, nu trebuie să cerem neapărat ceva

– Cum explicaţi unui om care nu e convins de harul şi sfinţenia moaştelor sfinţilor, care vorbeşte despre ele în termeni de „oseminte“, că acestea pot săvârşi lucruri minunate, dacă avem credinţă?

– Să precizăm de la început că sfintele moaşte sunt rămăşiţe pământeşti ale unor creştini cu viaţă curată şi statornică în Dumnezeu, cu viaţă sfântă. Moaştele sfinţilor sunt dătătoare de sfinţenie datorită harului lui Dumnezeu care lucrează prin ele.

Cei care tratează lucrările harice ale lui Dumnezeu ca fiind simple lucrări omeneşti – uleiul fără „noţiunea“ de sfinţit, sfânta cruce ca supliciu, nu ca altar de jertfă, sau moaştele sfinţilor ca pe nişte oase goale – nu vor ajunge niciodată să înţeleagă taina lucrării Sfântului Duh în lume.

Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel corintenilor: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.“ (I Cor. 3, 16, 17), „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?“ (I Cor. 6, 19). Tot Sfântul Ap. Pavel îl atenţionează pe Timotei: „Deci, de se va curăţi cineva pe sine de acestea, va fi vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun“ (II Tim. 2, 21). Toate trupurile creştinilor trebuie să fie sfinţite încă din timpul vieţii, fiind locaşuri ale Duhului Sfânt. Despre cinstirea trupurilor după moarte ale unor oameni aleşi avem mărturie încă din Vechiul Testament – Ilie şi Enoh, care s-au mutat cu trupurile la cer. „Şi oasele celor doisprezece prooroci să odrăslească din locul lor!“ (Ecclesist 49, 11) – o altă dovadă că încă din Vechiul Testament exista un cult deosebit pentru trupurile celor drepţi.

Care ar trebui să fie atitudinea noastră lângă moaştele sfinţilor?

Atitudinea este drept proporţională cu actul nostru de credinţă. Prezenţa noastră la sfintele moaşte degajă în noi minunea. Dar în ce constă aceasta? Nu cred sau nu simt nimic – asta înseamnă că am credinţă puţină; sau cred şi mă închin lor şi plec de la racla sfântului în pace, cu încredere în Dumnezeu, sfinţit. Asta e minunea, că pot descoperi în mine omul care strigă înăbuşit după ajutorul lui Dumnezeu. Iar când mergem să ne închinăm sfintelor moaşte, nu mergem neapărat pentru a cere ceva. E ca şi când am merge la onomastica unui prieten: nu mergem pentru un motiv „palpabil“, ci pentru a ne bucura de prezenţa lui. Mergem la sfintele moaşte să aducem act de cinstire, să-l salut pe sfântul la ale cărui moaşte am ajuns, să-i spun sincer: „Mă bucur că Dumnezeu te-a binecuvântat, ca eu să mă pot mântui“.

[continuarea AICI…]

Legaturi: