PREDICA MUSTRATOARE A PS SEBASTIAN PASCANU LA VINDECAREA LUNATICULUI: “In noi se stinge Duhul, ne napadeste formalismul; ne pustieste secularismul; practicam un crestinism din ce in ce mai teoretic”

Predica “tare”, usturatoare si curatitoare a PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor

la Duminica a X-a dupa Rusalii:

NECREDINTA, NEPUTINTA SAU NE-VOINTA?

Dreptmaritori crestini,

Evanghelia de astazi ne aduce in fata ochilor nostri sufletesti minunea savarsita de Domnul Hristos asupra unui copil posedat de diavol si a carui boala se manifesta odata cu fazele lunii, fapt pentru care si este numit lunatic. Tatal sau, desi prea putin credincios ca sa dobandeasca vindecarea fiului sau, a venit, totusi, la Mantuitorul si, aratandu-si credinta sa indoielnica, I-a zis: „De poti face ceva, ajuta-ne” (Mc. 9, 22). Ba a mai si adaugat: „L-am dus si la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece“, ceea ce L-a determinat pe Domnul Hristos sa rosteasca, poate, cele mai aspre cuvinte pe care le-a adresat vreodata: „O, neam necredincios si indaratnic! Pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi?“ (Mc. 9,19). Şi certand pe diavolul necurat care se salasluise in el, indata s-a vindecat copilul. Au venit si ucenicii nedumeriti si L-au intrebat:

„De ce noi n-am putut sa-l scoatem? Iar Iisus le-a raspuns: Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta“.

Iubiti credinciosi,

Ascultand cuvantul acesta aspru al Mantuitorului „O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi?”, ne intrebam, fireste, cui anume S-a adresat? Era de fata tatal copilului, am spus, nu destul de credincios, caci, din chiar cuvintele lui si-a vadit indoiala: „de poti face ceva, ajuta-ma“. Erau ucenicii, neputinciosi si ei, desi li se incredintase in chip expres puterea de a calca peste serpi si peste scorpii si de a scoate toata puterea diavoleasca din oameni (Lc. 10, 19). Ei experimentasera deja aceasta putere in lume si constatasera ca, prin darul lui Dumnezeu, pot alunga duhurile necurate. Astazi insa, si ei au sporit amaraciunea invatatorului lor, dovedindu-se neputinciosi in fata acestui duh necurat care, este adevarat, necesita o pregatire speciala: de rugaciune si post. Erau de fata si fariseii si carturarii, cei care nici cat bietul om nu credeau in El. Ei bine, vazand Domnul Hristos aceasta necredinta sau putina credinta generalizata, a rostit cuvintele aspre de mai sus.

Mantuitorul a fost neplacut impresionat, asadar, si de omul acesta „putin credincios” — chiar daca, in cele din urma, i-a ascultat rugaciunea si i-a vindecat copilul —, si de ucenici, si de cei ce erau de fata si, in general, de cei din vremea Sa, care s-au indoit de El, asa cum, probabil, este dezamagit si de putina noastra credinta de astazi. Auziti cata credinta le-ar fi trebuit ucenicilor sa savarseasca minunea aceasta: „un graunte de mustar“. Ce inseamna un graunte de mustar?

Se spune ca au mers niste frati in pustie la Ava Serapion si l-au intrebat: Ava, ce insemneaza cuvintele acestea din Evanghelie: „De veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: muta-te de aici dincolo, se va muta?” (Mt. 17, 20). Ce inseamna? Nu intelegem!

Şi acela le-a spus:

„Nu intelegeti? Ei bine, cuvintele: De veti avea credinta cat un graunte de mustar si veti zice muntelui acestuia: muta-te de aici dincolo…!”

si s-a oprit ava, pentru ca un zgomot asurzitor s-a pornit de deasupra. Şi a strigat ava:

Stai, munte, nu am poruncit sa te muti, ci cautam doar sa talmacesc fratilor mei ce inseamna sa aiba credinta…”

Ce se intamplase?! Muntele din preajma, auzind cuvintele parintelui, rostite cu toata credinta si cu putere dumnezeiasca, a prins a se pravali de la locul sau, ca sa se arunce in mare… L-a oprit, insa, sihastrul, pentru ca era doar un cuvant de invatatura pentru fratii care venisera sa-l intrebe si care au inteles in modul cel mai convingator posibil ce insemnau cuvintele acelea.

Dragii mei,

Domnul Hristos este, in pericopa evanghelica de astazi, parca mai aspru ca niciodata cu cel care a venit si i-a cerut vindecarea fiului sau, pentru ca stia ca nu are destula credinta; stia ca se indoieste si nu poate crede ca oarecand sutasul, care i-a zis: „Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea“ (Mt. 8, 8), si ca atatia altii care au venit la El incredintati pe deplin ca poate sa-i ajute. Hristos este aspru si cu ucenicii Sai, pentru ca slabise puterea lor, in ciuda faptului ca primisera dar de la Dumnezeu ca, mergand, sa scoata demoni in numele Lui (Lc. 9,1). In sfarsit, a mai fost aspru Hristos in cuvantul de astazi si cu fariseii si carturarii care vesnic cautau sa-L prinda in cuvant, urmandu-L cu gand si ochi viclean nu ca sa-I vada minunile si sa creada in El, ci ca sa afle vreun gest sau vreun cuvant nepotrivit, sa-L poata apoi aresta si sa-L condamne la moarte, asa cum s-a si intamplat in cele din urma.

Hristos, asadar, rosteste acest cuvant aspru pentru neamul necredincios din vremea Sa, pentru cei care, la modul general, nu credeau indeajuns in El, dar il rosteste, dragii mei, si pentru noi, cei de astazi, pentru ca, dintre noi cati se ridica la vrednicia credintei pe care a cerut-o Hristos omului aceluia si ucenicilor Sai? Cati intelegem sa dovedim atata credinta incat sa putem muta, nu muntii materiali, ci „pietroaiele” care atarna de sufletul nostru, diferitele pacate care ne trag si ne afunda in „marea vietii acesteia”?… Cati dintre noi dovedim destula putere ca sa ne recuperam atunci cand cadem si sa traim in adevaratul duh al lui Dumnezeu, aratand ca I-am inteles invatatura, ba inca o si punem in practica in viata noastra?! Daca Mantuitorul Hristos ar fi sa caracterizeze si neamul nostru crestin de astazi, oare nu ar face-o in acelasi mod?

Oare nu ar rosti aceleasi cuvinte si cu aceeasi amaraciune:

„O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi?“

Sfintii nu erau asa! Mucenicii din primele veacuri, care au „cucerit” lumea — nu atat prin predica lor, cat prin exemplul personal — mergeau, atunci cand necredinciosii ii condamnau la moarte pentru credinta, cantand si bucurandu-se ca se indreptau, astfel, catre viata vesnica in Hristos. De aceea erau convingatori, iar necredinciosii pagani, vazandu-le credinta si speranta, intelegeau ca acestia chiar slujesc Dumnezeului celui adevarat. Cand insa, dragii mei, ne vad necredinciosii pe noi ezitanti, nehotarati, vorbind foarte frumos de viata „spirituala”, dar traind din ce in ce mai „material”, mai „impamanteniti” si mai „inradacinati” in viata aceasta trecatoare, cum sa mai fim convingatori?

De aceea spun ca, daca Mantuitorul Hristos ar fi trebuit si astazi sa rosteasca niste cuvinte la adresa noastra, ma tem ca le-ar rosti pe aceleasi: „O neam necredincios si indaratnic…” Necredincios pentru necredinta sau putina noastra credinta, iar indaratnic pentru ca suntem neputinciosi ori nu vrem sa traim in duhul Lui — in duhul acela care arde, insa, nu intr-unul ezitant ori lipsit de trairea autentica a invataturii Sale.

Asadar, Domnul este astazi aspru cu cei din vremea Sa, dar este aspru si cu noi, pentru ca, incet-incet, ma tem ca si in noi se stinge duhul Sau, iar Crestinismul nostru convinge din ce in ce mai putin… Ne napadeste formalismul; ne pustieste secularismul; practicam un Crestinism din ce in ce mai teoretic; vorbim frumos despre el, dar nu postim si nu ne rugam, dupa cum ne-a cerut-o Mantuitorul Hristos in evanghelia de astazi.

Poate ca va zice cineva: cum, post si rugaciune? Dar, „toate acestea le-am pazit din copilaria mea…” (Mt. 19, 20). Care post l-am tinut, insa? Acela de bucate, poate, pentru ca postul desavarsit este cand te abtii si de la faptele urate, si de la cuvintele rusinoase si si de la gandurile cele murdare! Acela este postul cel adevarat! Iar rugaciunea, care? Aceea de un sfert de ora dimineata si un sfert de ora seara? Daca, si acelea!… Nu, nicidecum!… Adevarata rugaciune inseamna permanenta comuniune cu Dumnezeu, Care nu trebuie sa lipseasca nicio clipa din viata noastra. Ne dorim, adeseori, sa stam de vorba cat mai mult cu mama sau cu tata, cu sotul, cu sotia, cu copiii, cu prietenii etc. Ei bine, Dumnezeu trebuie sa fie mult mai prezent in viata noastra decat toti acestia la un loc, caci relatia si comuniunea cu El se vor permanente. Asta inseamna adevarata rugaciune, si inca intr-o stare de smerenie si de meditatie sfanta, iar nu de teoretizare a invataturilor lui Dumnezeu, dandu-ne cu parerea care mai de care, potrivit intelepciunii noastre, si facandu-I, pentru aceasta, „varza” invatatura.

Dragii mei,

Viata in Hristos este un lucru cat se poate de serios! Şi, ca sa ne arate aceasta, El ne-a dat astazi exemplul credintei care poate muta pana si „muntii” din loc, daca nu in inteles propriu, atunci in sensul slabiciunilor si al pacatelor noastre, al patimilor noastre. Ridicarea si lepadarea acestora de la noi, asta va sa zica mutarea „muntilor” din loc. Adeseori insa, nu avem destula credinta ca sa facem aceasta, si continuam de la o spovedanie la alta sa repetam aceleasi slabiciuni si pacate, pe care duhovnicul se vede silit sa le tot asculte si sa nu mai stie ce sa ne mai spuna, ca sa incetam odata cu ele si sa se cunoasca si la noi un progres real, izvorat din slujirea lui Dumnezeu Celui adevarat si o credinta puternica.

Sa avem credinta puternica, asadar, si incredere pe masura, caci slujim pe Dumnezeul Cel adevarat. Sa nu ne parasim aceasta credinta, pe care a intemeiat-o chiar Dumnezeu, nu „profeti” cu slabiciuni si neputinte, care au „performat” intr-un fel sau altul... Credinta noastra a fost intemeiata de Dumnezeu Insusi, si, ca sa fie mai „convingator”, a venit personal pe pamant sa-Şi reveleze invatatura adevarului acestuia vesnic, doar-doar ne va convinge sa ne luam rolul de crestini in serios, sa dovedim credinta tare, putere si incredere in El, caci numai acestea pot convinge si pot fi credibile si in ochii celor din jurul nostru.

Sa-L rugam pe Domnul, Care a rostit astazi cu amaraciune cuvant aspru si pentru noi, sa faca El sa rodeasca putina noastra credinta, ca sa devenim cu totii crestini buni si cu adevarat credinciosi, tari in credinta, convingatori nu doar prin vorbele noastre, ci mai ales prin ceea ce infaptuim, caci la aceasta mai cu seama se uita vecinul, aproapele sau „departele” nostru; la faptele noastre privesc oamenii, si acelea vor convinge mai mult decat cuvintele cele mestesugite, pentru ca s-a spus ca “ochiul este mai credincios decat urechea“. Poti sa spui, adica, multe!… Omul vrea sa vada! Şi, acest comportament, acest fel de credinta si acest tip de incredere in puterea lui Dumnezeu le ravnea Hristos la „neamul necredincios si indaratnic” din vremea Sa, si aceleasi le ravneste si la noi, neamul…, spuneti dumneavoastra cum este acesta al nostru de astazi!…

Sa-L rugam, deci, pe Domnul, sa ne dea aceasta credinta si incredere, ca sa-L slujim cu toata fiinta noastra, dar sa ne dea si puterea sa savarsim fapte care sa convinga si pe cei din farul nostru, ca ceea ce vad la noi — nu teorie si spectacol, ci viata autentica in Mantuitorul Hristos Dumnezeu — sa-i poata mobiliza si pe ei la tot lucrul cel bun, Amin!

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)