Sfantul Simeon Noul Teolog: SA NU NE IMPARTASIM FARA LACRIMI SI FARA STRAPUNGEREA INIMII! Sa nu ne cautam scuze, sa nu ne amagim…
***
CONDITIILE IMPARTASIRII, PE CARE NU LE IAU IN SEAMA FALSII SI INCHIPUITII TEOLOGI MODERNISTI SI VIRTUALI, IMBATATI DE TRUFIE, PUSI PE CEARTA SI DEFAIMARE SI STRAINI DE DUH*
„Sa nu ne cuminecam fara lacrimi!”
Deoarece, parintilor si fratilor, cititi scrierile cele insuflate de Dumnezeu ale sfantului parintelui nostru Simeon Studitul, scrieri care ne vorbesc despre faptele lui sublime si pe care el insusi le-a alcatuit spre folosul multora miscat fiind de Duhul Cel dumnezeiesc; iar aici laolalta cu celelalte ispravi mai presus de fire ale lui a scris si a invatat limpede, precum a pazit de altfel neabatut in intreaga sa viata, si acest lucru zicand:
si auzind aceasta ascultatorii — si ei erau multi —, nu numai mireni, ci si monahi — dintre cei mai renumiti si slaviti pentru virtutea lor —, s-au mirat de acest cuvant, si, uitandu-se unii la altii, au spus intr-un suflet si cu un singur glas, pe jumatate ironic: „Atunci sa nu ne mai cuminecam niciodata, ci sa ramanem cu totii necuminecati!” Auzind deci aceasta eu, nenorocitul si ticalosul, si aducandu-mi aminte in parte de cei ce spuneau acestea si de cuvintele lor, cuprins fiind de durere, am plans cu amar graind in mine insumi intru durerea inimii mele asa:
„Oare acestia au spus ceea ce spuneau avand intr-adevar o astfel de dispozitie fata de acest lucru si judecand intr-adevar si din tot sufletul lor ca el este cu neputinta? Sau au ras de acest cuvant mai degraba socotind ca faptul de a plange numai in vremea cuminecarii e doar o mica isprava?”
Fiindca, negresit, daca nu va avea cineva inaintea lui Hristos Dumnezeu plansul ca lucrare de fiece zi si de fiece noapte, acela nici atunci cand va voi sa se cuminece cu dumnezeiestile Taine nu va putea plange catusi de putin potrivit lui Dumnezeu, nici nu va putea varsa picaturi de lacrimi. Caci cum i-ar putea veni cuiva asa ceva daca nu printr-o economie negraita sau din intamplare, dintr-o cauza oarecare si doar rareori? Ceea ce nu mi se pare de mirare, cand multi plang sau lacrimeaza in chiar clipa iesirii sufletului din trupul lor (eu insa socot ca acestia nu sunt multi, ci mai degraba foarte putini si usor de numarat). Iar daca acestia socotesc ca este negresit cu neputinta si acest lucru: si anume faptul de a te impartasi in fiecare zi varsand lacrimi cu infricosatoarele Taine, atunci vai de nestiinta lor, vai de nesimtirea, vai de lipsa de minte si de nebunia celor ce graiesc acestea, vai de nepasarea si invartosarea lor! Caci daca s-ar fi judecat ei insisi, n-ar mai fi judecati de propriile lor cuvinte; daca s-ar fi ingrijit de pocainta, n-ar mai fi proclamat vreodata sus si tare ca acest lucru e cu neputinta daca ar fi avut o faptuire roditoare, n-ar fi fost lipsiti cu totul de gustarea unui asemenea lucru bun, a unui asemenea dar al lui Dumnezeu; daca ar fi dobandit frica de Dumnezeu in inima lor, ar fi dat marturie ca este cu putinta si sa plangi si sa lacrimezi nu numai in vremea impartasirii cu dumnezeiestile Taine, ci si in tot ceasul.
Strapungerea inimii tine de vointa, nu de firea omului
De aceea, vrand sa incredintez si iubirea voastra despre acest lucru, am ales sa va pun unele intrebari, ca si cum as vorbi chiar cu aceia care spuneau unele ca acelea:
„Spuneti-mi, frati preaiubiti, de ce e cu neputinta acest lucru? Pentru ca, zic acestia, unii sunt
predispusi prin fire si fara osteneala, ca de la sine, sa aiba strapungerea [inimii]; altii insa, fiind mai aspri la inima si cu inimi de piatra, nu sunt strapunsi nici chiar atunci cand sunt loviti. Asadar, cei ca sunt asa cum vor putea plange sau cum se vor putea cumineca intotdeauna cu lacrimi? Inca si preotii ce savarsesc dumnezeiasca Liturghie si Jertfa fara de sange cum vor putea ei plange?”
„Deci insusi acest fapt, si anume acela de a fi, cum spuneti, aspri si cu anevoie de miscat spre strapungere, de unde anume vine? Spuneti daca stiti? Iar daca nu stiti, atunci, pogorandu-va putin fara nicio rusine din inaltimea voastra si plecandu-va binevoitor urechea, sa nu socotiti un lucru nevrednic de voi sa invatati de la mine, cel din urma dintre toti; caci scris este: «Daca s-a descoperit celui de pe urma, cel dintai sa taca» [1 Co 14,30].”
„De unde, zic ei, vine faptul ca unul este aspru, iar altul usor inclinat spre zdrobire?” „Asculta! Acest lucru vine din alegerea libera a vointei fiecaruia, care la unul este buna, iar la altul rea; din gandurile fiecaruia, care la unul sunt rele, iar la altul nu; si din faptele fiecaruia, care la unul sunt potrivnice, iar la altul iubitoare de Dumnezeu. Si daca vrei, baga de seama si vei afla ca toti cei din veac sunt cum sunt numai din aceste trei pricini, fiindca multi s-au facut din buni rai si din rai buni. […]
Monahii fara strapungerea inimii
Astfel, nu din fire, cum socotesc unii, ci din alegerea vointei ajunge orice om fie smerit si usor de inclinat spre strapungere, fie aspru la inima, invartosat si lipsit de strapungere; caci de unde, spune-mi, se va strapunge la suflet si va varsa lacrimi din ochii sai cel care-si petrece aproape toata ziua umbland incoace si incolo si neingrijindu-se nici de tacerea buzelor, nici de rugaciune, nici de citire, nici de linistire, ci uneori vorbind cu vecinii in timpul slujbelor, lipsindu-se nu numai pe sine insusi de folos, ci si pe cei cu care vorbeste, iar alteori luand in ras si defaimand pe fratii cei mai evlaviosi si chiar pe egumen? Cand va dobandi strapungere cel ce scruteaza cu curiozitate lucrurile manastirii si nu numai cele ale manastirii, ci si viata fiecaruia in parte, zicand uneori unora dintre frati: „Am auzit ieri cutare si cutare”, alteori: „Ai aflat ce s-a intamplat cu cutare, saracul?” Si iarasi: „Ati auzit de nenorocirea lui cutare?” Isi mai aduce aminte oare unul ca acesta de rautatile proprii ca, indurerandu-se, sa verse lacrimi din ochii lui cand iese de la Liturghie in timpul citirii dumnezeiestilor Scripturi asezandu-se aproape sau mai departe si vorbind cu unii, povestindu-si, cand acela cand ceilalti, intamplari nefolositoare si graind asa: „Ati auzit ce-a facut egumenul cutarui frate?”, iar altul: „Daca va spun ce a facut cutare, saracul, ce veti spune?” Cel care discuta unele ca acestea, si mai rele decat acestea, cel care ii ocupa pe altii si se ocupa pe sine insusi cu asemenea flecareli, cand oare va ajunge la constiinta pacatelor proprii si se va plange pe sine insusi?
Asistarea la slujbe nu e de ajuns
Caci cel care nu ia aminte la cuvintele insuflate de Dumnezeu, nici nu pune usa de ingradire imprejurul buzelor lui [Ps 140, 3], nici nu-si intoarce urechea lui de la auzire desarta [Ps 118, 37] si nu-si aduce aminte de raspunsul de pe urma si de infricosatorul tribunal al lui Hristos, cum va trebui sa ne infatisam cu toti goi si dezbracati inaintea lui si sa dam cuvant pentru cele graite de noi, cum oare ar putea dobandi lacrimi si se va putea plange cu caldura pe sine insusi, chiar daca ar fi sa traiasca mai mult de o suta de ani in haina monahala? Cum cel care cere pentru sine insusi intaietatile la starea in biserica sau la sederea la masa si se lupta si se intristeaza mereu de unele ca acestea, se va intrista vreodata pentru sufletul lui si va plange cu amar [Lc 22, 62] inaintea lui Dumnezeu?
Iar cel care pretexteaza pretexte in pacate [Ps 140,4] punand inainte neputinta sa, desi este viguros si tanar, si masurandu-se pe sine insusi cu cei mai evlaviosi dintre frati care se ostenesc mult si in chip indelungat in asceza, zicand: „N-oi fi eu al doilea, mai prejos decat cutare sau decat cutare pentru ca, iata, acela sta pentru ca se sprijina [in strana], si ducandu-se iarasi sta sprijinindu-se”, punandu-se pe sine insusi pe acelasi plan cu aceia, el care poate nu e vrednic nici macar de locul cel mai de jos — cand ajunge oare sa-si dea seama de neputinta lui, ca, suspinand din suflet, sa fie strapuns la inima si sa verse lacrimi din ochii sai? Fiindca slava desarta, care-l face rob lancezelii [akedia], nu-l mai lasa sa indure in rabdare si oricare din unii ca acestia petrece la toate slujbele in trandavie si nepasare, palavragind necontenit povesti desarte si babesti [1 Tim 4,7] cu vecinii lui si cu cei ce primesc sa-l asculte.
Si asa, intrand in chip nesimtitor sau mai bine spus fara durere la dumnezeiestile 
slujbe impreuna cu barbatii duhovnicesti si cinstitori de Dumnezeu, iese de acolo fara niciun folos, nesimtind nicio schimbare in mai bine intamplandu-se cu el, schimbare data de Dumnezeu prin strapungerea [inimii] celor ce se lupta, si, parandu-i-se ca ii este de ajuns numai sa nu lipseasca de la slujbele randuite — adica de la utrenie, de la vecernie si de la ceasurile cantate —, pentru a ajunge asa, simplu, la izbanda virtutilor si la desavarsirea celor desavarsiti, dupa varsta lui Hristos [Ef 4, 13]. Fiindca am cunoscut pe unii care pana intr-atat erau stapaniti de o asemenea amagire sarguindu-se numai sa nu cada in vreun pacat trupesc, incat, neingrijindu-se sa fuga in genere de cele facute in ascuns sau de cele meditate in cele nearatate ale inimii, li se parea ca se vor mantui fara nicio alta lucrare, adica fara rugaciune si tacerea buzelor, fara priveghere, infranare si saracia duhovniceasca [Mt 5, 3], fara smerenie si iubire, asistand numai pur si simplu la slujbe. Dar nu asa stau lucrurile, fiindca Dumnezeu nu se uita la fata omului [1 Rg 16, 7], nici numai la vesmantul cel din afara al deprinderilor, nici la strigatele noastre, fratilor, ci la o inima infranta si smerita [Ps 50,19], pasnica si purtand frica lui Dumnezeu:
„Peste cine, spune, voi privi daca nu peste cel bland si linistit si care tremura la cuvintele Mele?” [Is 66, 2]. […]
Lacrimile si strapungerea spala casa sufletului
Strapungerea [inimii] este o roada a lucrarii [virtutilor] si aduce roade, sau, mai degraba, face si zideste toate virtutile, precum marturiseste de Dumnezeu insuflata Scriptura [2 Tim 3,16]. Prin urmare, si cel ce vrea sa reteze patimile si sa dobandeasca virtutile, pe aceasta trebuie sa o caute cu sarguinta mai inainte de toate cele bune si decat toate virtutile, fiindca fara aceasta nu-si va vedea niciodata sufletul sau curat; si, daca nu dobandeste aceasta curatie, negresit nici trupul nu-l va avea curat. Fiindca fara apa e cu neputinta sa fie spalata haina murdarita, si fara lacrimi e si mai cu neputinta ca sufletul sa se spele si sa se curateasca de pete si intinaciuni. Sa nu pretextam pretexte [Ps 140, 4] pagubitoare de suflet si desarte sau, mai bine zis, cu totul mincinoase si care duc la pierzanie, si sa cautam din tot sufletul aceasta imparateasa a virtutilor.
Caci cel care o cauta din tot sufletul o va afla [Mt 7, 8]; sau, mai degraba, venind ea insasi il va gasi pe cel care o cauta cu osteneala, si chiar daca va avea o inima mai invartosata decat arama, decat fierul sau decat diamantul, de indata ce vine, o face mai moale decat ceara. Fiindca e un foc dumnezeiesc care destrama muntii si stancile [3 Rg 19,11], face netede toate [Lc 3, 5], le face raiuri si preschimba sufletele care-l primesc. Pentru ca in mijlocul acestora se face izvor tasnitor, apa a vietii care izvoraste si curge pururea [In 4,14; Ap 22,1] si le uda din belsug, si se scurge ca dintr-o cisterna peste cei de aproape si peste cei de departe [Ef 2,17] si umple pana peste margini sufletele care primesc cuvantul cu credinta [Lc 8, 13 s. a.]. Fiindca mai intai spala de intinaciune pe cei ce se impartasesc de ea, apoi spala impreuna si sterge si patimile, smulgandu-le ca pe niste cruste de pe rani, adica rautatea, invidia, slava desarta si toate celelalte care urmeaza acestora; si nu numai acestea, ci, alergand ca o flacara, le sterge cate putin arzandu-le in fiecare ceas ca pe niste spini; mai intai trezeste dorul libertatii si curatirii desavarsite de acestea, iar mai apoi dorinta de bunatatile puse deoparte si gatite de Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El [1 Co 2, 9].
Toate acestea insa le lucreaza dumnezeiescul foc al strapungerii impreuna cu lacrimile, sau mai degraba prin lacrimi; dar fara lacrimi, precum spuneam, un lucru din acestea nu s-a facut nici nu se va face candva in noi insine sau in oricare altul. Fiindca nu din dumnezeiestile Scripturi va demonstra cineva aceasta: si anume ca fara lacrimi si fara strapungere necontenita s-a curatit vreodata vreun om sau s-a facut sfant sau a primit Duhul Sfant sau a vazut pe Dumnezeu sau L-a cunoscut salasluindu-Se in el sau L-a avut pe Acesta vreodata salasluind intreg in inima lui, fara sa fi premers cainta si strapungerea si lacrimi necontenite tasnind pururea ca dintr-un izvor sa inunde si sa spele casa sufletului si sa o scalde in roua si sa racoreasca sufletul cuprins si aprins de focul cel neapropiat [1 Tim 7,16].
Plansul duhovnicesc, chezasia virtutilor
Asadar, cei ce spun ca nu e cu putinta sa plangem si sa ne tanguim in fiecare zi si 
noapte dau marturie ca ei insisi sunt dezbracati de orice virtute.
Caci daca sfintii nostri parinti spun asa:
„Cine vrea sa-si reteze patimile si le reteaza prin plans, si cine vrea sa dobandeasca virtutile le dobandeste prin plans”[2],
e evident ca acela care nu plange in fiecare zi nu-si reteaza patimile, nici nu primeste virtutile, chiar daca se pare ca strabate prin toate. Fiindca la ce folosesc, spune-mi, uneltele mestesugului, daca nu e de fata mestesugarul care stie sa prelucreze materia si sa faca din ea un vas armonios? Si ce castiga gradinarul daca lucreaza toata gradina, daca seamana si sadeste in ea tot felul de legume, iar peste ele nu cade ploaie de sus si nu le uda umezeala apei? Negresit niciunul. Tot asa nici cel ce strabate toate celelalte virtuti si se osteneste nu va avea niciun castig din ele fara aceasta sfanta si fericita stapana si ziditoare a tuturor virtutilor.
Fiindca asa cum, fara armata aflata sub conducerea lui, imparatul ajunge neputincios si la cheremul tuturor si nu se arata a mai fi imparat, ci este ca unul din ceilalti oameni, si asa cum multimea ostirilor si armatelor fara imparat sau fara generalul lor se risipesc usor si sunt nimicite de potrivnici, tot asa socoteste ca este si plansul fata de celelalte virtuti; fiindca prin ostirea adunata la un loc intelegem virtutile incepatorilor, iar imparatul si generalul acestora e fericita plangere si tanguire, prin care toata ostirea e pusa si asezata in linie de bataie, incurajata, antrenata, intarita si invatata unde, cum, cand si cat sa ia armele si impotriva cui, la buna vreme si prilej, si ce iscoade sa trimita si ce straji sa puna si ce discutii sa aiba cu trimisii potrivnicilor si cu care anume — fiindca se poate ca si numai dintr-o singura discutie sa-i intoarca pe toti inapoi, iar uneori prin simplul fapt de a nu-i fi primit la discutii — si cum trebuie facute ambuscadele si atacurile surpriza impotriva lor, cand si ce fel de armata trebuie trimisa impotriva lor si in ce locuri, toate acestea le sugereaza in chip limpede, spun, plansul; fara el insa tot poporul virtutilor e la cheremul potrivnicilor.
Cainta, plans, lacrimi
De aceea, inainte de toate si impreuna cu toate, lucrul nostru al tuturor, fratilor, sa ne fie cainta si plansul unit cu ea, si lacrimile care urmeaza plansului; fiindca nici plansul nu este fara cainta, nici lacrimile fara plans; si toate acestea trei sunt legate intre ele, si nu e cu putinta ca unul sa se arate fara celalalt. Sa nu spuna cineva ca e cu neputinta sa planga in fiecare zi; caci cel ce spune aceasta, spune ca e cu neputinta si sa ne caim in fiecare zi si rastoarna toate dumnezeiestile Scripturi, ca sa nu spun si insasi porunca Domnului:
„Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor” [Mt 4,17],
si iarasi:
„Cereti si vi se va da, cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide” [Mt 7, 7].
Fiindca daca spui ca e cu neputinta sa ne caim, sa plangem si sa lacrimam in fiecare zi, atunci cum vei spune ca va fi candva cu putinta sa se infaptuiasca de catre niste oameni stricaciosi smerita-cugetare, bucuria pururea si rugaciunea neincetata [1 Tes 5,17], dar chiar si dobandirea unei inimi curate de tot felul de patimi si ganduri rele pentru a vedea cineva pe Dumnezeu [Mt 5, 8]? Nicidecum. Si asa vei ajunge sa fii asezat impreuna cu cei necredinciosi, iar nu cu cei credinciosi. Caci daca Dumnezeu a spus ca toate acestea sunt cu putinta sa se faca de catre noi si El spune si striga acest lucru in fiecare zi, dar tu il contrazici pe fata pe Acela, spunand ca ele sunt cu neputinta pentru noi, negresit nu te vei deosebi cu nimic de necredinciosi.
Vrei, asadar, sa nu te cumineci vreodata fara lacrimi? Fa cele cantate si citite de tine in fiecare zi si vei putea savarsi neincetat si aceasta. Dar care sunt acestea? Asculta pe cel ce spune:
„Fiindca nu cei ce asculta Legea sunt drepti la Dumnezeu, ci cei ce fac Legea se vor indrepta” [Rm 2,13].
Dar ca sa nu lungim cuvantul, iti voi aduce aminte aceste cuvinte ale lui David:
„Nu ma voi sui pe patul meu de odihna, nu voi da somn ochilor mei si genelor mele dormitare si odihna tamplelor mele, pana ce nu voi gasi loc Domnului, lacas Dumnezeului lui Iacob“ [Ps 131, 3-5], si iarasi:
„Nu este pace in oasele mele de la fata pacatelor mele, ca faradelegile mele au covarsit capul meu, ca o sarcina grea apasat-au peste mine. Imputitu-s-au si au putrezit ranile mele de fata nebuniei mele. Chinuitu-m-am si m-am garbovit pana in sfarsit, toata ziua mahnindu-ma umblam. Necajitu-m-am si m-am smerit foarte; racnit-am in suspi-narea inimii mele [Ps 37,4-7. 9], facutu-m-am ca o pasare singuratica pe acoperis, asemanatu-m-am pelicanului pustiei, ca cenusa am mancat in loc de paine si bautura mea cu plansul am amestecat-o [Ps 101, 8. 7.10]. Ostenit-am in suspinul meu, spala-voi in fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu voi uda [Ps 6, 7]”[3].
Fiindca zice si Sfantul Ioan Scararul:
„Setea si privegherea necajesc inima, iar din inima necajita tasnesc ape“[4].
Iar celelalte cate s-au spus despre unele ca acestea le va invata cel ce va voi sa se plece asupra acestei carti.
Deci daca si tu vei implini nestirbit din toata inima cu smerita-cugetare si credinta acestea pe care le canti si le citesti sau ii auzi pe altii citindu-le in fiecare zi, amin iti vestesc tie bucurie mare [Lc 2,10] ca, daca starui facand acestea, insetand, priveghind, supunandu-te pana la moarte si ascultand fara deosebire si fatarnicie de intai-statatorul tau, suportand tot necazul si ocara, si defaimarea si batjocura, si nu numai acestea, dar si loviturile si intepaturile de la fratii cei mai josnici, rabdand cu toata multumirea, fara tinere de minte de rau, fata de ei si rugandu-te pentru ei, atunci bucura-te si veseleste-te cu bucurie negraita, pentru ca nu numai seara si dimineata si la amiaza [Ps 54, 8], ci si mancand si band si discutand de multe ori, cantand si citind si rugandu-te si sezand pe pat, venind la tine acest dar dumnezeiesc si negrait iti va urma in toate zilele vietii tale [Ps 22, 6] si te va insoti pe cale, se va opri impreuna cu tine atunci cand te opresti si va sluji impreuna cu tine atunci cand slujesti, mangaindu-te si indemnandu-te in suferintele din ostenelile tale. Si atunci vei cunoaste ca in chip foarte cuviincios si frumos a zis Sfantul Simeon [Evlaviosul, parintele duhovnicesc al Sfantului Simeon Noul Teolog, n.n.] ca nu trebuie sa se cuminece cineva vreodata fara lacrimi, si ca acest lucru e cu putinta si cu adevarat potrivit pentru toti. Fiindca nu acela, ci Duhul Sfant a spus si a scris prin acela acestea. Caci daca nimeni nu este fara de pacat, chiar daca viata lui ar fi doar o zi [Iov 14, 4-5], si nimeni nu poate sa aiba inima fara prihana, e vadit ca, pe cat ii sta cu putinta, omul nu trebuie sa petreaca fara cainta si lacrimi nici macar o singura zi din toata viata lui. Si chiar daca nu are lacrimi, trebuie totusi sa le caute din toata puterea si din tot sufletul sau. Fiindca altfel nu e cu putinta sa ne facem fara de pacat, nici fara prihana cu inima.
Fara exercitiu nu apare strapungerea
Iar daca cineva nu vrea sa se culce pe pamant si sa privegheze, nesocotind multimea 
pacatelor lui si povara greselilor lui, si daca lasa infectate si cangrenate de negrija si nepasare ranile poftei patimase si ale apucaturilor [prolepseon] lui care il duc spre nesimtire — caci acest lucru e o adevarata nebunie —, cum va veni la simtirea osandei si judecatii viitoare a pacatosilor si cum va plange intru durerea inimii lui? Iar daca nu vrea cineva sa sufere raul lasandu-se chinuit si garbovit pana la sfarsit si umbland toata ziua in mahnire, necajit si umilit foarte si racnind din suspinarea inimii lui [Ps 37, 9], si fiind ca o casa singuratica pe acoperis [Ps 101, 8] si asemanandu-se unui pelican al pustiei [Ps 101, 7], facandu-se prin dispozitia sufletului strain de toate cele din manastire si de cele din lume si lipsit de indrazneala fata de cei mari si de cei mici, ostenindu-se intru suspin [Ps 6, 7] si mancand in loc de paine cenusa si amestecand bautura cu lacrimi [Ps 101,10], cum va putea candva, fratilor, sa-si spele in fiecare noapte asternutul sau, sau sa-si ude asternutul cu lacrimi [Ps 6, 7]? Cu adevarat nicidecum nicicand; si nu numai ca nu le va putea vedea pe acestea facandu-se in el insusi, dar nici nu le va gasi in rugaciunea lui, nici nu va putea gasi loc Domnului, nici lacas vrednic Dumnezeului lui Iacob [Ps 131, 5], Care este Hristos Domnul [Lc 2,11], Mantuitorul si Dumnezeul nostru [Tit 2,13; 2 Ptr 2,1]. Iar daca nu le va gati dinainte pe acestea in chip frumos, nu va primi in el insusi cu vrednicie pe Imparatul Dumnezeu cuminecandu-se cu lacrimi dupa cum se cuvine, chiar daca ar face aceasta o singura data pe an.
„Sfintele sfintilor!”, zic in fiecare zi unii si vestesc celorlalti strigand cu glas mare acestora — fie insa ca sa le strige si lor insile — iar ceilalti ii aud pe aceia zicand acestea. Ce deci? Cine nu este sfant e oare si nevrednic? Nu, dar cine nu vesteste in fiecare zi cele ascunse ale inimii sale, cine nu arata pocainta vrednica pentru ele si pentru toate cele facute intru nestiinta, cine nu plange pururea si nu umbla mahnindu-se si nu strabate cu ravna cele zise mai inainte, acesta nu este vrednic. Iar cine face toate acestea si-si petrece viata in suspine si lacrimi, acela e foarte vrednic sa se faca partas de aceste dumnezeiesti Taine nu numai in zi de sarbatoare, ci in fiecare zi, si, chiar daca e lucru indraznet a spune aceasta, inca de la inceputul caintei si intoarcerii lui. Fiindca acesta e iertat intrucat vrea sa staruie pana la sfarsit in fapte ca acestea, umbland in smerenie si in inima zdrobita [Ps 50,19]; caci facand asa si fiind astfel, isi lumineaza sufletul in fiecare zi, ajutat la aceasta de impartasirea celor Sfinte si se inalta mai repede spre o curatie si sfintenie desavarsita.
Altfel insa e cu neputinta sa spalam sau sa curatim vasul nostru murdar si casa intinata a sufletului nostru. Eu n-am invatat nimic mai mult din dumnezeiestile Scripturi, nici n-am putut sa stiu de la mine insumi. Fiindca il auzim pe Apostolul zicand in fiecare zi:
„Sa se cerceteze fiecare pe sine insusi si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Fiindca cel ce mananca si bea cu nevrednicie Trupul Domnului osanda lui insusi isi mananca si bea“ [1 Co 11, 28-29];
si iarasi:
„Cel ce mananca cu nevrednicie Trupul si Sangele Domnului vinovat va fi fata de Trupul si Sangele Domnului, nedeosebind Trupul Domnului” [1 Co 11, 27. 29].
Iar daca cineva care nu arata roade vrednice de pocainta [Lc 3, 8] este vadit ca nevrednic de catre de Dumnezeu insuflata Scriptura [2 Tim 3,16], spune-mi, oare, cum se va putea curati cineva candva fara lacrimi si se va putea impartasi de Taine cu vrednicie, pe cat ii e cu putinta? Fiindca acestea sunt intaiul rod al pocaintei [Mt 3, 8] si, asa cum curgerea scarboasa a trupului si amestecarea voluptoasa a inimii spre orice patima se aduc de catre noi ca o jertfa diavolului, asa si lacrimile varsate din aceasta se aduc ca o jertfa bine primita [1 Ptr 2, 5] Stapanului si curata rusinea acelei placeri patimase. Aratand aceasta, David zicea:
„Jertfa lui Dumnezeu e un duh zdrobit, o inima zdrobita si umilita Dumnezeu nu o va urgisi“ [Ps 50,19].
Si pe drept cuvant: fiindca ajungand sufletul la o asemenea deprindere si smerindu-se astfel in fiecare zi, nu trece o singura zi fara lacrimi potrivit lui David care zicea:
„Spala-voi in fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu voi uda” [Ps 6,7].
O cainta de moment nu e de ajuns
De aceea va indemn si pe voi, parintii si fratii mei, ca fiecare sa-si exerseze sufletul sau cu sarguinta in acestea si in unele ca acestea, fiindca sufletul strapuns si transformat putin cate putin se face izvor ce tasneste rauri de lacrimi si zdrobire. Dar daca nu ne grabim sa ajungem curati in acest chip, ci vrem sa umblam in nepasare, indolenta si usuratate, eu nu voi spune nimic apasator fata de iubirea voastra, afara de aceasta: chiar daca se intampla ca cineva sa se cuminece poate cu lacrimi, sau sa planga fie inainte de Liturghie, fie in timpul Liturghiei, fie chiar in vremea dumnezeiestii Impartasiri, dar nu ravneste cu inflacarare sa faca aceasta si in celelalte zile si nopti, nu va avea niciun folos din acest plans al sau intamplat o data pentru totdeauna. Fiindca nu numai acest lucru ne face numaidecat vrednici si curati, ci faptul de a plange in fiecare zi si neincetat pana la moarte, precum ne-a poruncit sa facem Stapanul Insusi zicand:
„Pocaiti-va, cereti, cautati si bateti“ [Mt 3,17; 7, 7].
Pana cand?
„Pana cand veti primi, veti afla si vi se va deschide” [Mt 7,7-8].
Ce anume? Evident, Imparatia cerurilor.
Stralucirea si vrednicia sufletului curatit
Fiindca insasi cainta, si anume cea savarsita astfel in chip nestirbit, precum spuneam, pana la moarte cu osteneala si necaz, ne face putin cate putin sa varsam lacrimi amare prin care se sterge si se curata murdaria si necuratenia sufletului; iar dupa acestea ne da o cainta curata si preschimba in dulceata lacrimile amare si naste in inimile noastre o bucurie vesnica, si ne da sa vedem lumina cea neinserata, pe care daca nu ne luptam sa o apucam cu toata ravna, parinti si frati duhovnicesti, nu ne vom putea elibera desavarsit de toate patimile, nu vom dobandi toate virtutile, nu vom putea sa ne impartasim in fiecare zi lacrimand dupa Dumnezeu cu dumnezeiestile Taine si nu vom vedea Lumina dumnezeiasca care este in El. Nici nu vom avea vreodata inima curata [Mt 5, 8], ni
ci Duhul Sfant nu se va salaslui in chip constient [gnostos] in noi, nici nu ne vom invrednici sa vedem, ca sfintii, pe Dumnezeu [Mt 5, 8], atat cand suntem inca aici, cat si cand vom fi acolo, cum mi se pare, pentru ca plecam de aici orbi si, precum zice Teologul Grigorie, pe atat vom cadea din acea vedere „pe masura orbirii noastre, a fiecaruia”, pe cat ne-am lipsit noi insine de bunavoie de acea lumina in viata aceasta.
Faca-se insa ca noi toti sa ne invrednicim sa-L vedem curatindu-ne si curatiti.
[…]
Impartasania cu vrednicie si nevrednicie
Si observa aici sensul celor spuse. Daca o faci intru simtire si constiinta [en aisthesei kai gnosei], atunci te impartasesti de unele acestea cu vrednicie; dar daca nu te impartasesti asa, negresit mananci si bei din ele cu nevrednicie. Daca te-ai impartasit in vedere curata [en theoria kathara] din cele din care te-ai impartasit, iata ca te-ai facut vrednic de o masa ca aceea; iar daca nu te-ai facut vrednic, nu te vei alipi si nu te vei uni nicidecum de Dumnezeu. Asadar, sa nu socoteasca cei ce se impartasesc cu nevrednicie de dumnezeiestile Taine ca prin ele se alipesc si se unesc pur si simplu de Dumnezeu Cel nevazut; caci acest lucru nu se va face nicidecum, nici nu se va petrece cu ei vreodata.
Fiindca numai cei care in impartasirea dumnezeiescului Trup al Domnului s-au invrednicit sa vada si sa manance cu ochiul si gura mintii si descoperirea Dumnezeirii nevazute intr-o atingere spirituala, acestia cunosc ca bun este Domnul [Ps 33, 9], ca unii care nu mananca si beau numai o paine simtita in chip simtit, ci in acelasi timp in chip spiritual [inteligibil] pe Dumnezeu, hranindu-se cu indoite simtiri in acelasi timp din una in chip vazut, iar din cealalta in chip nevazut, ei se unesc in amandoua acestea cu Hristos Cel indoit dupa fire, facandu-se concorporali [Ef 3, 6] si copartasi ai Slavei si Dumnezeirii Lui [1 Ptr 5,1]. Fiindca asa se unesc cu Dumnezeu cei ce mananca aceasta Paine in constiinta si vederea tainei si beau din acest pahar cu suflet si cu inima sensibila; dar cei care fac aceasta cu nevrednicie sunt deserti de darul Duhului Sfant hranindu-si numai trupul, nu si sufletul.
Impartasirea constienta: unire mistica si Paste eshatologic
Dar sa nu te tulburi, iubitule, ascultand adevarul aratat tie de catre noi. Caci daca 
marturisesti ca Trupul Domnului este Paine a vietii care da viata si stii ca Sangele Sau da viata celor ce se impartasesc cu el, si se face in cel care-l bea izvor de apa curgatoare spre viata vesnica [In 4,14], cum — spune-mi! — impartasindu-te de acestea nu adaugi nimic mai mult sufleteste, ci, chiar daca vei simti poate putina bucurie, dupa scurt timp ramai iarasi asa cum erai mai inainte, neavand in tine niciun adaos de viata sau izvor tasnitor, sau vazand vreo lumina oarecare? Caci celor ce n-au ajuns sa treaca dincolo de simtire, painea aceasta li se arata in chip simtit ca o simpla bucatura, dar in chip spiritual [inteligibil] ea este lumina necuprinsa si neapropiata; tot asa si vinul e si el in chip asemanator lumina, viata, foc si apa vie. Deci, daca mancand si band painea dumnezeiasca si vinul veseliei, nu vei cunoaste ca vietuiesti viata cea stricacioasa, ca ai primit inauntrul tau painea ca pe o lumina sau ca pe un foc, si ca ai baut Sangele Stapanului ca o apa curgatoare si vorbitoare, daca n-ai ajuns la vederea si impartasirea cu nimic din toate acestea, cum socotesti ca te-ai facut partas al vietii? Cum crezi ca te-ai atins de focul cel neaprins sau presupui ca te-ai impartasit de lumina cea vesnica? Negresit, nicidecum nu s-a facut aceasta cu tine, care esti nesimtitor fata de unele ca acestea. Lumina te lumineaza, si tu esti orb; focul te incalzeste, si nu te aprinzi; viata te-a adumbrit, dar nu s-a unit cu tine; apa cea vie a trecut prin sufletul tau ca printr-o trestie, fiindca nu te-ai gasit vrednic de primirea ei. Deci, primind si atingandu-te astfel de cele neatinse si parandu-ti-se ca mananci, de fapt nu primesti, nu mananci, nici nu ai in tine insuti nimic din acestea. Caci Cuvantul cel neapropiat, Painea care se coboara din cer [In 6,33], nu se cuprinde in chip simtit, ci mai degraba El Insusi cuprinde si Se atinge si Se uneste fara amestecare cu cei vrednici si cu cei bine pregatiti pentru primirea ei.
Daca vei praznui asa, si asa te vei impartasi de dumnezeiestile Taine, toata viata ta va fi o sarbatoare, si nu numai o sarbatoare, ci si un prilej de sarbatoare si un Paste, trecere si iesire din cele vazute spre cele spirituale [inteligibile], unde inceteaza orice umbra, orice inchipuire si toate simbolurile de acum si unde ne vom desfata vesnic curati in chip curat de Jertfa cea preacurata in Dumnezeu Tatal si in Duhul Cel de-o-fiinta, privind pururea pe Hristos si fiind vazuti de catre El, fiind impreuna cu Hristos, imparatind impreuna cu Hristos, decat care nimic nu e mai mare in Imparatia cerurilor. Caruia I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea impreuna cu Tatal si cu Preasfantul si de-viata-facatorul Sau Duh acum si pururea si in vecii nesfarsiti. Amin.
[1] Cf. Simeon Evlaviosul, Cuvânt ascetic, cap. 24 (Philokalia greacă cap. 144) [trad. rom. în: Sfântul Simeon Noul Teolog, Viaţa şi epoca. Scrieri IV, Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 112].
[2] Patericul (egiptean), PG 65,53A: Pimen 119; in colectia sistematica (PL 73,1055C) e atribuita Sfantului Antonie cel Mare.
[3] Acest sir de versete din Psalmi era probabil deja asociat în rugaciuni speciale de strapungerea inimii (katanyktikai) la monahii bizantini.
[4] Scara 6,14; PG 88,796B (FR IX, 1980, p. 159).
Legaturi:
- IMPARTASANIA – DES SAU RAR? IN CE CONDITII? Cuvantul Sfintilor Parinti: “Cei care sunt intru nepocainta, sa nu indrazneasca!”
- TAINA IMPARTASANIEI. Cuvantul marilor parinti duhovnicesti: CONTEAZA NU FRECVENTA, CI PREGATIREA SI NEVOINTA DE PASTRARE A HARULUI
***
- FRANGEREA INIMII PENTRU PACATE SI HOTARAREA DE A RENUNTA LA ELE – conditiile esentiale ale pregatirii de Impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului
- MILUIESTE-MA, DUMNEZEULE, MILUIESTE-MA … Omilii ale Sf. Teofan Zavoratul in Miercurea Curata despre ce inseamna sa facem pocainta si cum sa ne pregatim cum se cuvine pentru Sfanta Impartasanie?
- Ne vorbeste parintele Arsenie Papacioc (5) despre SPOVEDANIE SI IMPARTASANIE. Cum sa ne pregatim si cand sa ne impartasim? DES SAU RAR?
***
- Cuviosul Paisie Aghioritul: TAINELE CRESTINE SI LUCRARILE MAGICE
- Parintele Calciu despre DEASA IMPARTASANIE FARA SPOVEDANIE si “CERBERII POTIRULUI”
- Cuviosul Paisie Aghioritul despre SFANTA LITURGHIE, IMPARTASIRE si pomenirea la PROSCOMIDIE
- CRIZA VIETII DUHOVNICESTI A CREDINCIOSILOR “PRACTICANTI” si PERICOLUL BANALIZARII CELOR SFINTE. Urgenta iesirii din inertie, a retrezirii la pocainta adevarata, la nevointa si lucrarea launtrica
- Fer. Filotei Zervakos: Cum trebuie sa se apropie monahii si laicii de Taina Dumnezeiestii Cuminecaturi
- Intre constiinta adanca a pacatului si Iubirea “nebuna” a lui Dumnezeu. PS MARC NEMTEANUL despre PREGATIREA DE IMPARTASANIE SI SPOVEDANIA DEASA
- MITROPOLITUL IEROTEI VLACHOS: Despre impartasania deasa, rugaciunea inimii, psihoterapia ortodoxa si pr. Ioannis Romanidis
- Parintele Dionisie Ignat de la Colciu despre SPOVEDANIE SI IMPARTASANIE (plus audio si video)
- Parintele Gheorghe Calciu: “SPOVEDITI-VA SI IMPARTASITI-VA, NU E NIMIC MAI INALT IN LUMEA ACEASTA!”
- STIM SI CONSTIENTIZAM CE SE INTAMPLA IN SFANTA LITURGHIE? CU CE SI CUM NE IMPARTASIM? Cuvinte trezitoare ale Sf. Ioan de Kronstadt (2)
***
- SFANTUL TEOFAN: Frangerea inimii si inselarea cumplita a lui “Eu nu sunt ca ceilalti!”
- IPS TEOFAN: Strapungerea inimii – unicul drum catre propria noastra Inviere
- Pogorarea Duhului Sfant – taina esentiala a vietii noastre. FARA PLANS SI FARA IUBIRE NIMENI SA NU SE AMAGEASCA, NU VA DOBANDI HAINA DUHULUI!
- CUVIOSUL SOFRONIE DE LA ESSEX: “Naiv este cel ce crede ca va putea urma lui Hristos, fara lacrimi”
- “Unde este dragoste, acolo este plansul”
- Sfintii Parinti ne cheama la pocainta si la PLANS
- Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala. INVATATURI FUNDAMENTALE (1)
- Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: LIPSA POCAINTEI, A INIMII INFRANTE (partea a doua)
- INIMA INDURERATA
- SFANTUL GRIGORIE PALAMA. Invatatura despre conditiile vindecarii sufletului de patimi, in sinteza Mitropolitului Hierotheos Vlachos
- VAMESUL SI FARISEUL sau o inima care plange. PREDICA PARINTELUI GHEORGHE CALCIU (si audio)
- Ce avem noi de facut astazi pentru a ne mantui si pentru a ne pregati de incercarile ce vor veni?
- Suntem convertiti cu adevarat?
- O noua forma a blasfemiei: erezia nevolniciei – de SFANTUL SIMEON NOUL TEOLOG (12 martie)
- Pogorarea IN NOI a Sfantului Duh – conditia mantuirii
- Botezul Domnului si innoirea vietii noastre prin Botezul pocaintei
- Sf. Simeon Noul Teolog despre pocainta ca drum de la moarte la Inviere
- Sfantul Simeon Noul Teolog ne invata cum sa praznuim duhovniceste Sarbatoarea Invierii
Nota:
* Parintele Serafim Rose critica adesea pe cei care, din varful mintii fac “teologie la o tigara”. (Unii chiar la propriu, unii chiar preoti fiind, inclusiv autori faimosi si mari apologeti ai “impartasirii obligatorii/ neconditionate”). Mai nou, din pacate, vorba unui parinte contemporan, s-a mers si mai departe in rau, asa incat vedem cum “prisosul inimii” ii vadeste pe alti teologi de scoala noua ca putandu-se incadra in categoria vrednica de plans a celor care, izbind cu piciorul grosolaniei in tepusa Duhului, impart in stanga si in dreapta excomunicari si executii publice, rezultatul fiind un fel de “teologie a rautatii/a razbunarii” sau“teologie… cu spume la gura”. Trist, pacat si rusine... La ce ne va folosi multa invatatura, daca nu avem si un dram de smerenie, de buna-cuviinta si de buna-credinta? 🙁
Categorii
Calugaria / viata monahala, Deasa impartasire, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Impartasania, Sfantul Simeon Noul Teolog, Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine)Etichete (taguri)
cainta, cercetare de sine, clevetire, curatire launtrica, curiozitate, despatimire, flecareala, impartasanie, impartasire, impartasire cu nevrednicie, impartasire spre osanda, Impartasirea continua cu Sfintele Taine, inima curata, inima infranta, Ioan Ica jr, lacrimi, patimi, plans, plansul pacatelor, pocainta, pregatire pentru impartasire, Sfantul Simeon Noul Teolog, Simeon Evlaviosul, strapungerea inimii, vederea lui Dumnezeu, vederea pacatului propriu, zdrobirea inimiiArticolul urmator/anterior
Comentarii
57 Commentarii la “Sfantul Simeon Noul Teolog: SA NU NE IMPARTASIM FARA LACRIMI SI FARA STRAPUNGEREA INIMII! Sa nu ne cautam scuze, sa nu ne amagim… ”
<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI
Comentariile sunt inchise.
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Fara a i se consacra tratate dogmatice,Taina Euharistie a devenit obiect de meditatii si cugetari evlavioase pentru marii teologi ai Bisericii.
Ideea Sfantului Simeon privind Sfanta Euharistie este aceasta:impartasirea cu darurile euharistice ne alipeste Trupului lui Hristos,nascut din Fecioara Maria ,ca si Bisericii,care este de asemenea Trupul Sau si da indumnezeire celor ce se impartasesc cu vrednicie si cu credinta.Sfantul,da intaietate mai ales partii practice dinainte impartasirii,a starii launtrice,amintind de cuvintele invatatorului sau duhovnicesc Simeon Evlaviosul:
“Frate,nu te impartasi niciodata fara lacrimi”.Iar pntru a varsa lacrimi la impartasire,trebuie dobandita aceasta virtute duhovniceasca in afara ei.Vedem dupa cum spune Sfantul Simeon ca aceasta capacitate de a varsa lacrimi nu depinde de calitatile firii noastre,ci de vointa noastra(cea buna).Este un mare dar dat de Dumnezeu tuturor celor ce arata prin fapte o asemenea vointa.Deci daca nu putem plange este greseala noastra:
“Vrei oare sa nu te impartasesti niciodata fara lacrimi?Fa ceea ce in fircare zi canti si in fiecare zi citesti;atunci si restul vei putea sa-l implinesti neancetat”.Adica viata unui calugar sau crestin trebuie sa fie in acord cu invataturile pe care le aude la biserica,le citeste,le propovaduieste..
Altfel va fi cu neputinta sa te impartasesti cu vrednicie chiar si numai o data pe an.
Interesanta este recomandarea duhovniceasca pe care o face Sfantul Simeon unui incepator spre a se pregati pentru impartasanie:
“Tine-te potrivit pravilei pe care ti-am fixat-o pentru slavirea de dimineata,fara a uita niciodata lacrimile;stai tremurand ca si cum ai vedea pe Fiul lui Dumnezeu gata a fi rastignit pentru tine.Si daca esti vrednic si ai primit dezlegarea necesata,apropie-te,cu frica si bucurie,pentru a te impartasi de bunatatile negraite”.(Cat.26)
Se poate trage concluzia de aici ca impartasirea la m-rea Sfantul Mamas era deasa,cu permisiunea duhovnicului in cazul cand fratele incepator era absolut hotarat pentru a urma o viata duhovniceasca.Dar cu totul alta este atitudinea fata de un vietuitor in lume:
“Trebuie sa te opresti de la Dumnezeiestile si infricosatele Daruri,vreau sa spun de la Preacuratul Trup si Sange ale Stapanului si Domnului nostru Iisus Hristos,Dumneze…pana ce vei avea o stare sufleteasca neschimbata privind faptele rele ale pacatului,pana vei avea o ura definitiva impotriva pacatului.Deci,cand te vei vedea ajuns la o astfel de stare ,atunci,apropie-te,frate,cu o credinta nesovoielnica ,impartasindu-te nu de vinul si painea simplu,ci de trupul si Sangele lui Dumnezeu si de Dumnezeu insusi.Si astfel vei deveni partas al slavei Sale si vei primi prin ele o curatire si o iertare deplina a tuturor pacatelor tale si vei avea in tine insuti viata vesnica si vei deveni fiu al Luminii si al zilei.Dar daca,nedevenind astfel de mai inainte,Il primesti pe Hristos,atunci diavolii,cu o mai mare pizma,vazandu-te ca ai defaimat pe Dumnezeu si te-ai apropiat(de Sintele Taine)cu nevrednicie,se vor intoarce cu salbaticie impotriva ta si rasturnandu-te fara mila in mlastina pacatelor,te vor arunca aici din nou si,devenind atunci in loc de crestin,un ucigas al lui Hristos,vei fi osandit cu cei care L-au rastignit,dupa cum spune Pavel:”Cel care mananca si bea Trupul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat de Trupul si Sangele Domnului”
(din cartea”In Lumina Lui Hristos”-Arhp.Vasili Krivosein”
Doamne,trezeste-ne pana nu va fi prea tarziu!
Trebuie multa masura chiar si la lucrurile duhovnicesti, nu numai pentru infranarea de la cele lumesti si patimase, caci sporul se face pe incetul. Daca pe multi i-a prapadit dorul dupa nevointe mari, pe unii de acum ii poate pierde indrazneala fata de Impartasanie. Un semn ca te-ai impartasit cum se cuvine, in afara de lacrimile dinainte, ar fi simtirea nevredniciei dupa impartasire. Daca Impartasirea duce la rutina si nu la mai multa smerenie autentica, nu se face cu folos.
“Dacă ai găsit miere, mănâncă atât cit îţi trebuie, ca nu cumva să te saturi şi s-o verşi.”(Pilde). Iar Solomon cu siguranta nu se referea la mancare.
Faptul ca trebuie sa ne impartasim cu lacrimi nu exclude deasa impartasire. Iata preotii se impartasesc cel putin duminical. De ce oare? Au cumva o vrednicie speciala in fata mirenilor? Sa nu fie!
Ar trebui poate ca si preotii sa se impartaseasca la 40 de zile, nu? Nu cumva unii privesc lucrurile magic? Canoanele Bisericii sunt atat de clare: In Saptamana Luminata te obliga sa te impartasesti zilnic! In restul anului duminical! Bineinteles cu strapungerea inimii, cu lacrimi, pentru ca altfel te mai numesti crestin?
@Pr Timotei
Ba da, Doamne, sa fie! Ar trebui ca preotii sa aiba lacrimile atat de invocate. Macar la rugaciunea particulara sa poata plange. Abia unul ca acesta este preot.
Cat priveste canoanele, s-au spus deja prea multe ca sa veniti acum ca si cum nimic nu s-a scris.
Cred ca Sfintia Voastra priviti lacrimile foarte magic. Si intr-adevar devine magie cand nu exista lacrimi sau macar o pocainta duhovniceasca, nu inchipuita. Ca preot te poti umili ca n-ai slujit cum trebuie. Dar ca mirean, fara sa ai datoria de a te impartasi, cum te smeresti? Eu aici vad magia. Fara a exclude ca si preotul ar trebui sa se lase de “meserie” daca vede ca e “afon”. La modul foarte serios.
Iar afirmatia “Bineinteles cu…” nu pot sa o cataloghez decat ca magie. Sunt asa de usor de dobandit lacrimile? Parca Sf. Simeon zice altceva. Nu e neintalnit sa slujesti fara lacrimi, ci rar lucru sa ai lacrimi la slujba. Desi asta ni se cere, ca preoti, dar si mirenilor. Cum poti citi rugaciunile sincer altfel? In plus, viata celui ce plange e o curgere lina, fara suisuri si caderi? Dupa ce a plans, se mentine la o curatie deplina? Nu exista masuri si masuri?
In concluzie, este greu jugul nostru preotesc si ar fi bine de stiut ca sa nu se bage in el si nechematii. Dar da, Doamne, sa se mantuiasca preotii Tai dupa mila Ta, fara sa se faca sminteala crestinilor!
“Fara exercitiu nu apare strapungerea
…Iar daca nu le va gati dinainte pe acestea in chip frumos, nu va primi in el insusi cu vrednicie pe Imparatul Dumnezeu cuminecandu-se cu lacrimi dupa cum se cuvine, chiar daca ar face aceasta o singura data pe an….
Iar cine face toate acestea si-si petrece viata in suspine si lacrimi, acela e foarte vrednic sa se faca partas de aceste dumnezeiesti Taine nu numai in zi de sarbatoare, ci in fiecare zi, si, chiar daca e lucru indraznet a spune aceasta, inca de la inceputul caintei si intoarcerii lui. Fiindca acesta e iertat intrucat vrea sa staruie pana la sfarsit in fapte ca acestea, umbland in smerenie si in inima zdrobita [Ps 50,19]; caci facand asa si fiind astfel, isi lumineaza sufletul in fiecare zi, ajutat la aceasta de impartasirea celor Sfinte si se inalta mai repede spre o curatie si sfintenie desavarsita.”
Acest prim citat pune accentul pe SCOPUL SF Impartasanii, adica sfintenia desavarsita, si modul de atingere a ei prin VREDNICIA data de starea de a “vrea sa staruie pana la sfarsit” spre a primi pe Domnul cum se cuvine.
“Impartasirea constienta: unire mistica si Paste eshatologic
Dar sa nu te tulburi, iubitule, ascultand adevarul aratat tie de catre noi. Caci daca marturisesti ca Trupul Domnului este Paine a vietii care da viata si stii ca Sangele Sau da viata celor ce se impartasesc cu el, si se face in cel care-l bea izvor de apa curgatoare spre viata vesnica [In 4,14],
cum — spune-mi! — impartasindu-te de acestea nu adaugi nimic mai mult sufleteste, ci, chiar daca vei simti poate putina bucurie, dupa scurt timp ramai iarasi asa cum erai mai inainte, neavand in tine niciun adaos de viata sau izvor tasnitor, sau vazand vreo lumina oarecare?”
Iata aici NEPASAREA de dupa Sf Impartasanie, aratandu-se cat de nefiresc este sa nu te silesti mai mult decat in postul de pregatire, sa duci o viata mai curata si mai sfanta, pentru ca ai primit si har supranatural spre ajutor. Starea de “a ramane iarasi ca inainte” tine de nevrednicia de a primi cum se cuvine pe Domnul, adica nu Il crezi ca poate face in tine mai mult decat ai putut face tu singur prin post, si ar trebui sa duca la imbolnavire. Asta daca ar mai ramane si unii sanatosi, ca sa fie de folos. Dar daca boala este considerata UN RAU,de catre cei trupesti, ceea ce nu este in cazul nevredniciei, fiind un semn spre indreptare, se ajunge ca SANATATEA trupeasca sa fie insotitoarea nepasarii, a caderii, a nevredniciei, de care nu mai avem cum se devenim constienti, dorind mai mult sanatatea decat pedeapsa cea usor de dus aici, amagindu-ne cat de bine ne-am pregatit si ne-am invrednicit inainte de Sf Impartasanie.
Pai si atunci ar trebui ca preotul sa se impartaseasca numai atunici cand are lacrimi. Vedeti, starea crestinului, fie ca e preot sau nu trebuie sa fie o stare continua de pocainta, de smerenie si de continua impartasire cu Sfintele Taine, altfel nu mai are rost sa facem Sfanta Liturghie decat o data pe an, si tot anul sa ne pregatim pentru evenimentul acesta. Botezul nu se repeta in schmb Impartasirea este continua. Revin cu intrebarea: de ce preotii se impartasesc duminical si mirenii nu? Nu vedeti ca aici e vorba de o anomalie? La fel ca preotii trebuie sa se impartaseasca si mirenii. E un fariseism ca preotii si se impartaseasca dar ei la randul lor sa nu lase pe ceilalti si sa le impuna oprirea de la Impartasanie dupa mintea lor. Deja, ca preot, cand crezi ca esti duhovnicesc si poti indruma tu pe crestini ajungi la o parere de sine si cadere. Preotul indruma pe crestini numai dupa sfintele canoane si nu dupa paruta duhonvicie pe care vrea sa o impuna.
Sau invers, ar trebui ca preotul care nu are lacrimi sa nu indrazneasca sa mai slujeasca pana cand va avea lacrimi, deci poate o data la 10 ani.
De aici se vede clar ca nu vrednicia ne aduce in fata Sfantului Potir ci dorinta lui Hristos, care stie ca suntem slabi si nu ne-ar fi dat aceasta Taina si nu ar fi ingaduit sa ne impartasim pentru firea noastra slaba. Dar Impartasania tocmai aceasta este– ajutor ca sa intarim firea. Daca oprim pe oameni de la Taina ne facem calcatori de lege.
INCEPUT BUN:
Cu iertare sa-mi fie, dar distorsionezi totul dupa bunul plac.
Primul citat pune accentul nu pe scop, ci pe pregatire. Iar daca cel ce se nevoieste asa ar face-o fara intrerupere, s-ar putea impartasi de la incpeutul intoarcerii sale. Dar este lucru indraznet a zice aceasta. Oare vrei sa facem regula din lucrurile indraznete si particulare?
In viata duhovniceasca scopul din actiunile noastre este ceva pagubos. Este mult mai intalnit dezinteresul. Chiar la nivelul: “Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui!”. Dar pe cei incepatori macar frica sa-i mobilizeze. Apoi, dupa ce sporesc intervine dorul dupa bunatatile dobandite, dar este un dor cu scop pur duhovnicesc, nu negustoresc. Exista si aici o negustorie f rea cu simtirile duhovnicesti. Abia cel ce reuseste sa nu mai aiba vreo pretentie se suie pe treapta dragostei.
Cat despre nepasarea de dupa impartasire, se vede ca nu intelegi ce citesti. In citatul acela vorbeste despre faptul ca nu a simtit pe Hristos in el pt ca nu s-a pregatit cum se cuvine.
Peste toate, o intrebare retorica: Cati asceti si-au dus nestirbit pocainta pana la capat, fara poticniri? Sporirea duhovniceasca are valurile si legile ei.
Cu iertare ca am vorbit mai aspru, dar ca sa pricepi mai bine. O mustrare nu strica. Sper ca are cine sa o primeasca cu folos.
Cea mai buna lege ar suna cam asa: “Ales-am a fi lepadat in casa Domnului decat a locui in locasurile pacatosilor”. Sau chiar atitudinea Cuv. Paisie, care nu voia raiul, ci sa se mantuiasca ceilalti, iar el sa aiba parte de dragostea lui Hristos chiar si in iad.
Pr Timotei:
Veniti cu exact aceleasi argumente pe care le-am auzit recent si de la alti practicanti ai impartasirii dese, dar suna totusi a iz sectar. Ma iertati ca indraznesc, nu am intalnit prea multi care se impartasesc des, dar parca toti au o anumita agresivitate de a-si impune parerea ca toti ceilalti ar trebui sa se impartaseasca ca si ei.
Poate nu toti vor sa se impartaseasca saptamanal sau nu sunt pregatiti, deja ne impartasim de Duhul Sfant prin simpla participare la Sf. Liturghie. Eu am simtit asta cel mai bine la inceputul credintei mele cand eram oprita de la Sf. Impartasanie pentru o perioada mai lunga, cea mai frumoasa si vesela cantare de la Sf. Liturghie imi era “Am vazut lumina cea adevarata …”. Nu prea stiam eu ce se intampla la Sf. Liturghie, dar cantarea asta imi misca cel mai mult sufletul, poate si din cauza ca unii se impartaseau si eu stiam ca nu am voie.
Pentru unii chiar si impartasirea la 40 zile poate deveni rutina. Sf Maria Egipteanca, care stia ce e pocainta mai bine ca noi, s-a impartasit o data la inceputul drumului in pustie si o data la sfarsitul vietii.
Cat despre lacrimile care ar trebui sa ne insoteasca pe preoti si mireni, parca am auzit si de un plans interior, nevazut in exterior poate, dar care e cu atat mai dureros cu cat e mai adanc si mai greu de scos dinauntru. Si cand nu avem lacrimi, putem sa punem un plans de durere pentru uscaciune.
@Pr Timotei
Sper sa nu gresesc, dar pareti pesimist privind cresterea duhovniceasca, si mai degraba vedeti rolul Sf Impartasanii in oprirea caderii, adica “intarim firea” care cade, si iar cade, chiar daca ne impartasim, si atunci devine mult mai clar ca daca ne impartasim mai rar cadem mult mai mult si mai repede.
Daca nu cumva considerati un abuz din partea preotului sa doreasca sa contribuie la cresterea duhovniceasca a fiilor duhovnicesti. Abuz in sensul ca nu preotul poate aprecia duhovnicia crestinului, ci numai Dumnezeu, si atunci ramane ca slujire doar aplicarea LEGII.
Trebuie sa recunosc ca dupa citirea modului ISPITITOR de indraznet in care argumentati, am cazut in pacatul de a va judeca. Dar va cer iertare , si de aceea incerc sa exprim aceasta parere, pentru ca m-ati convins ca aveti un indemn serios al constiintei sa sustineti impartasirea saptamanala ca fiind fireasca, atunci cand ati spus: “De aici se vede clar ca nu vrednicia ne aduce in fata Sfantului Potir ci dorinta lui Hristos, care stie ca suntem slabi si nu ne-ar fi dat aceasta Taina si nu ar fi ingaduit sa ne impartasim pentru firea noastra slaba. Dar Impartasania tocmai aceasta este– ajutor ca sa intarim firea. Daca oprim pe oameni de la Taina ne facem calcatori de lege.”
Stiti , probabil ca Legea, inclusiv Canoanele, nu au putere sa mantuiasca, ci doar CREDINTA, si Legea Harului, adica a Libertatii. De aceea este un cerc vicios sa consideri Sf impartasanie NUMAI medicament. Trebuie sa primesti pe Domnul in Sf Impartasanie nu numai sa te vindece de pacate, ca sa poti cadea din nou, ci sa nu mai cazi , ceea ce nu se dobandeste decat daca doresti sa cresti in iubire, adica in PUTERE SPRE INALTARE, spre UNIRE NUMAI IN BINELE CERESC, si nu in binele trupului inaintea Binelui lui Hristos. Adica SA FACEM si noi JERTFE, nu numai sa primim JERTFA DOMNULUI.
Doar starea de a se jertfi Preotul pentru a cere cu lacrimi si rugaciune multa, si post, si impartasanie MAI RARA a preotului, cand se poate, adica a lua pacatele fiilor asupra sa ca sa le ispaseasca el insusi in partasie cu Hristos, nu numai sa mijloceasca pentru a lua Hristos toate pacatele, cum este de obicei in Taina Spovedaniei, doar jertfa pentru altii, deci, da roade in crestere, si implicit in stoparea caderii continue, pe cand Sf impartasanie “CONFORM CANOANELOR” singura, NU ARE PUTERE pentru ca NU ESTE PRIMITA CUM SE CUVINE, CU DORINTA DE INVREDNICIRE, DE SFINTIRE, DE DESAVARSIRE, pe care NUMAI Hristos le da. “Harul se da pe masura credintei” asta inseamna.
@Pr Timotei
Nu stiu cum nu puteti citi si intelege ce am scris deja?! Veniti cu aceleasi argumente, riscand, din pacate, sa ramana numai un dialog al surzilor. Va mai raspund o data mai pe larg. Cum am spus,
1. Preotul ar trebui sa fie mai sus decat mireanul nu prin hirotonie, ci prin virtutile dinainte de hirotonie. Nu oricine poate fi hirotonit macar pt ca nu oricine poate sluji continuu. Deci trebuie impusa o vrednicie. Prima data prin alegerea clericilor pe criteriile impuse de canoane. Apoi este si harul preotiei cu care este imbracat prin hirotonie, invocat la fiecare Rugaciune de la Heruvic.
2. Harul de la hirotonie ii da voie sa slujeasca fara o pregatire prin post prealabila, dar care n-ar strica. Însă nu fara o pregatire morala, duhovniceasca. O problema este ca preotul macar sa nu aiba pacate opritoare. Caci macar nu-si pierde vrednicia si dreptul de a sluji. Asta ar fi cel mai grav. Cat despre pacatele lui personale, sunt mult mai putin importante (nu neimportante) si pot fi iertate prin pocainta si planse mai usor.
3. Deci problema nu este de ce se impartasesc preotii duminical, iar mirenii nu, ci de ce nu se ridica preotii la inaltimea chemarii lor ca sa-i ridice si pe laici spre o imitare superioara.
4. Deci preotii dau voie dupa mintea lor credinciosilor sa se impartaseasca atunci cand pierd reperele. Ori le impun standarde absurd de mari, ori prea laxe. Canoanele impun o anumita „tinuta” preotilor, dar si mirenilor. Dupa acestea mirenii din ziua de azi foarte greu sunt gasiti vrednici. Si mare pacat au preotii care nu leaga si dezleaga potrivit canoanelor. Este si o vorba ca multi preoti ajung balbaiti ca o pedeapsa de la Dumnezeu pt ca dezleaga fara minte. Si ar fi de vazut si vedenia Sf. Nil Athonitul despre duhovnicul care impartasea fara sa ceara post. I-au fost scoase Tainele din el si din ucenici de catre Hristos. Deci ce folos de astfel de impartasire, ca sa nu zic paguba?!
5. Foarte important, preotul trebuie sa fie in stare sa indrume pe credinciosi. Altfel canoanele oricum sunt interpretabile si le va folosi dupa mintea lui. Iar asta nu este mandrie, ci datorie. Daca se mandreste cu ceva ce este dator si a primit porunca sa faca… halal preot! Sa se lase! Caci puterea de a indruma este una duhovniceasca si vine macar din experienta proprie, daca nu si din harismele primite. Pe cand cei care s-au hirotonit si nici macar la nivelul credinciosilor nu sunt, cum pot sa se atinga de acestea cu vrednicie?
6. Un preot care n-a fost hirotonit respectand canoanele ar trebui sa slujeasca la 10 ani, cand ii vin si lui lacrimile. Daca tot nu le-a respectat inainte, sa le respecte dupa!
7. Cu ultimele argumente desconsideram toata Evanghelia. Caci acolo se spune simplu: „Nu dati cele sfinte cainilor!”. Iar Sfintia Voastra, dupa un rationament fals, afirmati contrariul.
Sunt constient ca marea masa este departe de a avea haina de nunta, atat din altar, cat si din fata altarului, dar Hristos este viu si ne va cere socoteala de ce nu tinem noi legea Lui chiar si in conditiile de fata.
@ieromonah citez din Sfintia Voastra: “2. Harul de la hirotonie ii da voie sa slujeasca fara o pregatire prin post prealabila, dar care n-ar strica. Însă nu fara o pregatire morala, duhovniceasca. O problema este ca preotul macar sa nu aiba pacate opritoare” si ma opresc aici. Va intreb: de unde pana unde? Puteti sa imi dati un singur citat patristic care sa confirme ceea ce ati afirmat mai sus? Sfantul Vasile cel Mare care la Sinodul 5-6 Ecumenic e considerat infailibil spune ca preotul nu are nici o vrednicie mai speciala ca mirenii la Liturghie la Sfantul trup si Sange al lui Hristos.
Ceea ce afirmati este grav d. p. d. v. ortodox (dogmatic) pentru ca vedeti preotia ca pe ceva magic. Rugaciunea de la Heruvic in care cere preotul ca sa il curateasca inima de cugete viclene si sa il invredniceasca sa slujeasca, nu tine loc de spovedanie, cum nici rugaciunile de dinainte de Impartasanie NU tin loc de spovedanie. Este o viziune total eronata asupra preotiei care din pacate este foarte raspandita in mediile preotesti romanesti, dar nu are nici un fundament, nici patristic, nici macar din traditie.
Nu vine in mod magic Harul si il invredniceste pe preot de Impartasanie, ca vezi Doamne, el e preot si a avut nevointa si nu are nevoie sa posteasca- acesta se numeste CLERICALISM si e valabil la papistasi nu la noi la Ortodocsi. Rugaciunea Heruvicului nu il face pe pret vrednic de slujire, ar insemna ca intram in domeniul magiei( spui formula si capeti efectul).
Cei botezati in numele lui Hristos nu stiam ca se numesc “caini” ci “Sfinti”(Faptele Apostolilor) sau in Antiohia s-au numit “Crestini” deci nu caini.
@Pr Timotei
N-am scris de dragul de a scrie. Ar fi trebuit sa cititi tot ce am scris, nu sa-mi rastalmaciti anumite paragrafe. La 1. am afirmat ca preotul nu este mai presus decat mireanul prin hirotonie.
N-am spus nicaieri ca rugaciunea de la heruvic tine loc de spovedanie. Doar ca la Heruvic se pomeneste harul preotiei, care-i confera puterea de a duce darurile. Deci exista un “har al preotiei”.
Dupa cum afirmati, spre exemplu Iulian Apostatul este sfant, nu caine. Sau multi altii. Dar si orice crestin intinat de pacate.
In Liturghier nu se mentioneaza ca preotul sa posteasca inainte de slujba, doar sa nu manance in ziua in care slujeste.
Nu vreau sa dau alte explicatii si nici nu astept sa-mi raspundeti pt ca nici macar nu cititi si intelegeti ce scriu. Nu vreau sa continui un dialog in care imi imputati tot felul de lucruri pe care nici nu le-am sugerat.
In Biserica, cel mai mic se binecuvinteaza de cel mai mare – daca nu ar fi asa, atunci am merge sa luam binecuvantare de la mireanul evlavios si ravnitor, nu de la preotul caruia “ii stim noi nevrednicia”. Sa nu fie!
@cititor
Pentru a deveni din simplu cititor un intelegator este necesar un mic ajutor. Textele la care va referiti au ca tema principala raportarea la Sf Impartasanie. Adica la Hristos cel Inviat aflat si in ceruri si pe Sf Masa. Aflat in fata lui Hristos oare mai poate sustine un preot ca el este mai mare decat un mirean? Sa nu fie! Cum bine ziceti si cum zic toti Parintii. Si cum stim din Evanghelie despre vames si fariseu , care rugandu-se , adica vorbind catre Dumnezeu, a iesit mai indreptatit vamesul care se gandea numai la Dumnezeu, si nu fariseul care uita de Dumnezeu cand se slavea pe sine in loc sa-l slaveasca NUMAI pe Dumnezeu. Cand vorbim NOI catre Hristos TREBUIE sa ne consideram egali toti, sau chiar cei mai mici daca putem, si abia cand vine Dumnezeu la noi va slavi pe unii din noi, dar nu pentru ca erau preoti doar, asa cum facem noi oamenii, si bine facem, ci dupa vrednicia preotilor, asa cum NUMAI Dumnezeu poate sti.
@ Inceput bun:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/08/13/impartasania-des-sau-rar-in-ce-conditii-cuvantul-sfintilor-parinti-cei-care-sunt-intru-nepocainta-sa-nu-indrazneasca/comment-page-2/#comment-78556
Ma simt dator cu o precizare ca sa nu ramana confuzie. Faptul de a NU posti cu o zi inainte de slujba clericii se regaseste in traditia actuala. Explicatia ar fi ca harul preotesc cu care este imbracat ii da putere preotului nu doar sa slujeasca, ci este obligat sa se si impartaseasca de la altar. Iar acest har nu-l primeste automat. Ba se pastreaza daca ramane la vrednicia chemarii. Deci are alte cerinte decat un laic obisnuit. Asta nu inseamna ca nu trebuie sa fie pregatit la fiecare slujba prin neimbuibare si impacarea sufletului.
Cat despre postul pt mireni dinainte de Impartasanie da marturie si Sf. Teofan Zavoratul in predicile din Postul Mare despre pregatirea pt cuminecare. Dar si Gheron Iosif postea aproape continuu si simtea ca imperios necesar postul inainte de impartasire (chiar fara ulei).
Cei care se smintesc de diferenta aceasta dintre clerici si mireni dau dovada de lipsa de bun simt, ca sa nu zic de credinta. Afara de cazul preotilor indolenti si smintitori prin viata lor.
Iar ca o parere personala, consider ca cel ce se impartaseste trebuie sa aiba macar smerenia dintai, ascetica (a se socoti mai rau decat altii). Iar cel ce se impartaseste mai des de o luna sau 40 de zile deja traieste smerenia a doua (din insuflarea Duhului) si are nevoie de Taine pt ca asa si-a configurat sufletul. Daca s-ar impartasi des cel ce este smerit doar omeneste, forteaza nota sau are o idee lumeasca despre ce inseamna sa te lasi in mana lui Dumnezeu.
@admin
TREBUIA sa adresati mesajul catre “cititor” , desi el sustinea acelasi lucru, adica importanta foarte mare a Preotiei si nu avea nevoie sa fie convins, pe cand fata de mine, care am citit mesajul dvs la locul si la vremea lui, fiind participant, nu puteti decat sa recunoasteti ca sunteti partinitor cand nu era nevoie, chiar daca sunt de acord ca apararea preotiei este o prioritate in general. Iertare si chibzuinta!
INCEPUT BUN,
nu am pretentia ca as intelege mare lucru, dar va amintesc un cuvant al Parintelui Arsenie Papacioc: doua lucruri mari a dat Dumnezeu crestinilor – pe Maica Domnului, si preotia. Maica Domnului L-a nascut o singura data pe Hristos, preotul Il aduce il lume la fiecare Sf. Liturghie.
Desigur, preotul nu poate spune despre el insusi ca este mare – desi este, in virtutea harului cu care a fost investit.
Si inca ceva: responsabilitatea preotului este coplesitoare. La hirotonie episcopul ii spune (doar lui, nu si mirenilor): ai grija de Trupul Domnului caci vei da socoteala la a doua venire a lui Hristos.
@ Inceput bun:
Recunoastem…
… ca nu mai intelegem nimic 🙂
Canonul 3 al Sf. Vasile cel Mare: “Diaconul care a desfrânat după ce a intrat în diaconie va fi lepădat de la diaconie; dar fiind pus la locul mirenilor, nu se va opri de la împărtăşire, căci fiinţează un canon vechi, ca cei căzuţi dintr-o treaptă să se supună numai acestui fel de pedeapsă, urmând precum socotesc cei din vechime, acelei legi care zice: „Nu pedepsi de două ori aceeaşi greşeală” (Naum 1, 9). Dar şi pentru altă pricină, căci cei ce sunt în tagma mirenească, fiind scoşi din locul credincioşilor, iarăşi se primesc la locul din care au căzut; iar diaconului îi ajunge o dată osânda caterisirii…”. Este evidenta diferenta de rang si har intre clerici si laici.
Tinand cont ca cel ce slujeste (chiar si in sobor) este obligat sa se si impartaseasca, este evident ca sunt doua tagme si in privinta impartasirii. Pe cand clericii sunt obligati sa slujeasca si sa se impartaseasca, afara de motiv canonic, mirenii nu au obligatia de a se impartasi des. Obligatia clericilor tine de pastoratie, pe cand mireanul nu are asa ceva.
Povatuirile din Liturghier vorbesc de abtinerea de la imbuibare de cu seara. Cat despre mireni mentioneaza 7 zile de post sau cel putin trei sau una. Iar preotul care-si aduce aminte de o mustrare de cuget in timpul slujbei, sa slujeasca cu osandire de sine si cu hotararea de a se spovedi si indrepta.
Ca preotul are un har special da marturie si P. Paisie Aghioritul cand spune ca Dumnezeu este dator sa-l asculte pe preot, pe cand monahul simplu trebuie sa faca multa nevointa. Desigur, ii cere o viata cinstita, dar nu musai nevointa mare. Poate stie cineva referinta.
Daca tot exista o atat de mare dorinta de clarificare, desi de obicei se pastreaza cu mare prudenta o tacere cat mai mare, voi sublinia cateva sensuri pe care putini am auzit sa le recunoasca.
Daca este OBLIGAT preotul sa se impartaseasca, asta arata mai putin importanta treptei preotiei, ci faptul ca preotii au mai mult inclinatia sa nu se ridice la inaltimea slujirii, si de aceea trebuie OBLIGATI, si arata cat de mult ar trebui sa se considere DATORI si nu privilegiati, daca au ales slujirea prin care IL INTRUCHIPEAZA PE HRISTOS LA LITURGHIE.
Daca impartasirea OBLIGATORIE a preotilor ESTE LA 7 ZILE sau mai des, asta arata ca aceasta este normalitatea pentru HRISTOS, adica pentru BISERICA, adica SI PENTRU MIRENI. Iar preotii TREBUIE sa se simta PRINCIPALII VINOVATI ca mirenii nu mai indeplinesc conditiile acestui ritm de intalnire cu Hristos prin Sf Impartasanie.
Faptul ca sunt precizate reguli ale tipicului diferite pentru preoti fata de mireni, arata ca se asigura prin asta pastrarea conditiilor minime care ar trebui sa le dobandeasca fiecare MIREAN, si nicidecum pentru preoti, dar mirenii au libertatea de a alege, pe cand preotii au ales cinstea slujirii si de aceea SUNT DATORI sa fie asa cum ar trebui sa fie toti mirenii adevarati.
Exemplul dat privitor la postul DE MANCARE este edificator. De ce poate sa nu tina acest post preotul inainte de Liturghie. Pentru ca ADEVARATUL POST aratat in Sf Scriptura este POSTUL DE PACATE, care trebuie tinut de TOTI MIRENII. Preotul este OBLIGAT sa se poarte ca un mirean adevarat. Pe cand mirenii , nefiind obligati, daca tin postul de pacate prin libertate, aceasta devine SLAVA LOR. Pentru preot nu este o slava sa tina postul de pacate , ci O DATORIE.
SLAVA preotilor se dobandeste PRIN JERTFA pentru cei pastoriti, asa cum si Hristos s-a jertfit. Iar jertfa este primita NUMAI DACA ESTE CURATA, FARA PACAT.
Fratilor, iar ati reinceput disputa….
Dator este IN EGALA MASURA si cel care se impartaseste o data pe an si cel care se impartaseste mai des sa se straduiasca mereu sa dobandeasca lacrimile de toate zilele, o pocainta cat mai sincera, o intoarcere reala de la pacatele spovedite, chiar daca sunt “mici”. E o lupta permanenta, o alergare pana la sfarsitul vietii. Dator este cel ce se impartaseste, indiferent cat de rar se impartaseste, ca atunci cand se impartaseste sa se pregateasca cel putin cu: canonul Sf Impartasanii, canonul zilei, canonul Mantuitorului, paraclisul, canonul ingerului pazitor (de acasa), apoi daca are cum cele sapte laude la Biserica. Afara de aceasta pregatire speciala trebuie pe parcursul saptamanii sa citeasca din Sf Scriptura, Sf Parinti, psaltire asa cum este recomandarea in Liturhier (evident exceptie facand doar cei foarte incepatori, in primii 2-4 ani, precum si mamele cu multi copii mici, cei care nu stiu carte si alte minoritati pe care le stie duhovnicul.)
De obicei nici “incepatorii” nici “avasatii” (cu peste 10 ani de frecventare a Bisericii) nu stiu nici de dobandirea lacrimilor, nici de pregatirea minimala prin rugaciune, daca nu dau de un duhovnic calugar mai in varsta si cu experienta de spovedit. Rare exceptii de preoti mireni sa vorbeasca despre astea.
De asemenea, asa cum zicea cineva intr-un comentariu mai sus, nici eu n-as recomanda plansul in public, ca este mai placuta lui Dumnezeu pocainta doar inaintea ochilor Lui.
Apoi “dobandirea lacrimilor” (cel putin cele publice de la Sf Liturghie) nu trebuie sa le socotim semn de prea mare progres duhovnicesc. Uneori chiar incepatorii care n-au ajuns sa inteleaga prea bine credinta dobandesc lacrimi nu numai la fiecare Sf Liturghie ci chiar si la fiecare rugaciune pt diverse pacate mai grele sau pentru ca au simtit ajutorul lui Dumnezeu intr-un mod cutremurator, la mari necazuri.
Acele lacrimi de incepator cam dispar cu timpul.
Alta e pocainta de incepator pt un pacat greu, alta e pocainta continua. Iar la pocainta continua e imposibil sa nu fie si caderi.
De asemenea, sa nu judecam pe nimeni, nici daca-l vedem plangand la Sf Liturghie, nici daca nu-l vedem plangand!!!
Toate se discuta cu duhovnicul, inclusiv imprastierea gandurilor, lipsa lacrimilor, etc. El iti da binecuvantare cand si cum sa te impartasesti. Singura grija a omului de rand este sa se straduiasca sa nu se faca vinovat de lene si trandavie in ce priveste Sf Taine, adica sa ceara spovedanie cat de des poate preotul (inclusiv cel de mir), ca sa ajunga la posibilitatea canonisirii inclusiv a pacatelor cu gandul, asa cum prevad canoanele.
Nesimtire, obraznicie nu este (dupa Sf Ioan Gura de Aur) cand nu te impartasesti pt ca esti oprit de duhovnic, ci cand nu te ingrijesti SA TE SPOVEDESTI DESTUL DE DES, ca daca nu ai oprire de la duhovnic sa te poti impartasi ori de cate ori participi la Sf Liturghie. Deci grija omului este SA SE SPOVEDEASCA cat mai des, si e problema duhovnicului daca te opreste de la Sf Impartasanie sau nu!
Revin. Nu e chiar numai problema duhovnicului daca te opreste sau nu, ci daca vezi ca ai cazut in pacate cu canonisire oprire de la Impartasanie mult timp, si preotul auzind nu reactioneaza nici intr-un fel sau iti spune ca acel pacat nici nu trebue sa-l consideri pacat, ci poti pacatui in continuare, in cazul in care tu ca ortodox cunosti legea canonica cu privire la acel pacat si nu esti chiar incepator, devine si vina ta (nu numai a preotului) din cauza ca ai stiut. In aceste cazuri Biserica recomanda cautarea altui duhovnic care se tine de canoane, macar cat de cat.
In ceea ce ne priveste, dorinta noastra este sa inchdem disputa.
@Ingrid
Pentru ca ar fi pacat sa nu cinstim scrierea Sf Simeon Noul Teolog cu mai multa atentie, te rog sa ne aplecam mai mult asupra urmarilor Sf Impartasanii, analizate explicit in ultimul capitol al textului de mai sus: Impartasirea constienta: unire mistica si Paste eshatologic. Propun urmatorul fragment pentru a intelege distinctia dintre pregatirea si invrednicirea pentru care tinem post si facem rugaciuni inainte de Sf Impartasanie, dar si a incerca sa facem legatura cu modul cum se continua acestea in timpul Liturghiei, inclusiv momentele impartasirii, si apoi in ziua si toata perioada pana incepi o noua pregatire pentru Sf Impartasanie urmatoare.
“Lumina te lumineaza, si tu esti orb; focul te incalzeste, si nu te aprinzi; viata te-a adumbrit, dar nu s-a unit cu tine; apa cea vie a trecut prin sufletul tau ca printr-o trestie, fiindca nu te-ai gasit VREDNIC DE PRIMIREA EI. Deci, primind si atingandu-te astfel de cele neatinse si PARANDU-TI-SE CA MANANCI, DE FAPT NU PRIMESTI, NU MANANCI, nici nu ai in tine insuti nimic din acestea. Caci Cuvantul cel neapropiat, Painea care se coboara din cer [In 6,33], nu se cuprinde IN CHIP SIMTIT, ci MAI DEGRABA EL INSUSI CUPRINDE SI SE ATINGE SI SE UNESTE fara amestecare CU CEI VREDNICI SI CU CEI BINE PREGATITI PENTRU PRIMIREA EI.”
As incepe cu o remarca despre sfarsit, adica reiese ca trairea din timpul Liturghiei si urmarile din perioada de dupa impartasire depind “MAI DEGRABA” de initiativa si de lucrarea EXCLUSIVA a lui HRISTOS. De aceea de obicei se pastreaza tacerea despre ele. Avem totusi in acest text, dar chiar si la Sf Maxim Marturisitorul in Mistagogia, desi este aaspectul teologic cel mai putin clarificat de catre el, avem deci unele sugestii ca ramane si pentru credincios de avut o atitudine activa de alta natura decat in pregatire, anume DE PRIMIRE ACTIVA, DE A ASTEPTA PREZENTA LUI HRISTOS, DE A FI CONSTIENT DACA AI PRIMIT SAU NU PE DOMNUL, adica asa cum spunem : “AM VAZUT LUMINA CEA ADEVARATA, AM PRIMIT DUHUL CEL CERESC”.