NESTIUTA SI NEINCETATA MUCENICIE COTIDIANA A CELUI MAI MARE (SI MAI TRAITOR) TEOLOG ROMÂN, izvor nesecat de jertfa. Crampeie inlacrimate de lumina si durere din VIATA PARINTELUI DUMITRU STANILOAE (II)

(portret de Sorin Efros)

Lidia Ionescu-Staniloae /Fericiti cei prigoniti:

Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae (II)

(fragmente):

Pentru Stăniloae nu se găsește casă parohială

Aşa au trecut câţiva ani. Dumitraş creştea, nu mai încăpea în pătuc şi cele trei cămăruţe erau cu totul neîncăpătoare.

Tata a făcut din nou o tentativă sfioasă să capete locuinţă în vreo casă parohială, dar, ca un făcut, de câte ori întreba, nu se găsea nici una liberă. Fusese una la parohia cutare şi tocmai se ocupase. Păcat!

„Când ar mai putea deveni o locuinţă liberă?” întreba el.

„Nu ştim, poate într-o săptămână, poate într-un an…”

Despre partea aceasta nefiind nici o nădejde, am încercat să obţinem o locuinţă la stat, dar fără pile serioase, ar fi ajuns şi Dumitraş la pensie înainte de a o căpăta. Am depus o cerere şi am bătut la porţile ICRAL-ului până mi s-au tocit tălpile.

Răspunsul era invariabil:

„Aşteptaţi să vă vină rândul!”

Când urma să vină acel rând era un mister pe care nici o minte omenească nu-l putea dezlega. Coridoarele erau pline de oameni care aşteptau de ani de zile. Ni se spusese că ar trebui să dăm „din urechi”. Dar cum? Erau atâţia funcţionari care te trimiteau de la unul la altul. Te simţeai intr-o junglă plină de capcane, din care nu aveai cum să mai ieşi. […] Deci am început să căutăm ceva de cumpărat. Respectiv un apartament nu prea scump, pe care să-l putem plăti în rate. […]

După vreo doi ani de alergătură, am găsit un apartament într-un bloc de pe Calea Călăraşi, alături de Strada Mântuleasa.

Trecusem deseori cu tata pe acolo, în plimbările noastre de duminica şi nici nu îndrăznisem să visez că aş putea locui în asemenea casă. Ne închipuiam ce fericiţi trebuie să fie locatarii unui asemenea imobil.

„Greu”, spunea tata. „Asemenea locuinţă costă o grămadă de bani.”

Acum găsisem un apartament tocmai în acel bloc. Fără îndoială că acolo nimeni nu putea fi nefericit sau bolnav, nimeni nu putea muri, bunăoară…

După ce ne-am mutat am văzut că mă înşelasem. Şi acolo trăiau oameni ca toţi oamenii, cu problemele, grijile, necazurile lor… Apoi, în timpul nenorociţilor ani optzeci, blocul s-a deteriorat, s-a părăginit şi când l-am revăzut după mulţi ani nu mi-a venit să cred: murdar, neîngrijit, o adevărată mizerie!

Pe vremea aceea arăta însă altfel. Apartamentul era frumos, dar prea mic pentru toţi patru. Deci urma să ne mutăm numai noi, Dumitraş si cu mine. Mai ales că era destul de aproape de locuinţa părinţilor, care trebuiau să rămână pe loc.

Cum proprietarii voiau cu orice preţ să vândă, înţelegerea s-a făcut fără dificultăţi şi tata a plătit rate vreo trei ani după aceea, ceea ce a însemnat pentru noi o serie de vaci slabe. Lucru cu care eram, de fapt, obişnuiţi. Pe deasupra mama a fost foarte nemulţumită că nu mai locuiam împreună. Dar altă soluţie nu se găsise. Eram toată ziua pe drum, unii la alţii şi Dumitraş, care între timp mergea la şcoală, îşi petrecea o parte din timp la ei, când eu eram la serviciu.

După câteva luni ne-am obişnuit cu locuinţa noastră, care ni s-a părut raiul pe pământ. Aveam încălzire centrală şi era cald în toată casa. Nu mai tremuram la baie şi nu ne mai îngheţau mâinile sub robinet fiindcă aveam acum apă caldă. Mă rog, o locuinţă de vis. Eram de-a dreptul fericiţi când veneam acasă.

Tata trecea foarte des pe la noi, punea mâinile pe calorifer şi se bucura:

„Ce cald si bine e la voi. Asta da, zic şi eu locuinţă!”

Cea mai profundă teologie românească, scrisă într-o „ghețărie”

Din păcate, ca o compensaţie, la ei era din ce în ce mai frig.

Parohul Petrescu hotărâse să introducă calorifer cu păcură, atât în biserică, cât şi în casă. Părinţii mei au fost foarte bucuroşi, au cedat pivniţa lor pentru a se instala acolo cazanul şi au plătit o cotă foarte ridicată din cheltuieli. Ca de obicei, tata s-a sfiit să ceară să vadă documentele respective.

Din păcate lucrurile n-au ieşit aşa cum speram. Nu ştiu dacă a fost un viciu de instalaţie. Se pare că fusese concepută astfel încât cu ajutorul unei manete să se dirijeze apa caldă în direcţia dorită. În orice caz, în apartamentul părinţilor mei nu ajungea căldură aproape deloc. Totul trecea prin ţevi spre biserică şi spre apartamentele de sus. Acolo era foarte cald. La parter, frig ca afară. Cum nu se mai putea face foc nici în sobe, apartamentul devenise o adevărată gheţărie. Tata şedea la birou cu căciula pe cap, cu paltonul pe umeri şi scria cu mănuşi. Toate rugăminţile de a se încălzi şi apartamentul lor nu au dat rezultat. Când era foarte frig veneau la noi. Dar nici asta nu era o soluţie. El avea cărţile, manuscrisele şi nu le putea duce pe toate dintr-o parte în alta, în fiecare zi.

Disperaţi, s-au hotărât să caute ceva de cumpărat ca să se poată muta de acolo. Sciatica tatei se accentuase şi câteodată nu se putea ridica de pe scaun. Era un chin să se ridice dimineaţa din pat şi să-şi îndrepte spatele.

Un alt nivel de trai. În „luxul” unei garsoniere

Ne-am pornit din nou să căutăm. Tocmai se încheiase cu plata datoriei pentru apartamentul nostru şi bani puşi deoparte nu prea erau. În cele din urmă s-a găsit acea garsonieră dublă din Strada Cernica, foarte aproape de noi. Au urmat iarăşi rate şi vaci slabe.

Erau două chiţimii, dintre care una fără fereastră. Dar exista calorifer cu gaze şi era cald. O bucătărioară mică, în care cu greu încăpeam toţi patru, completa locuinţa. Oricum, fiind bucătărie adevărată, avea apă curentă, rece şi caldă chiar, lux de care mama se dezvăţase în cei câţiva zeci de ani cât locuiseră în Calea Moşilor. Trecuse timpul când căra apă cu găleata.

S-au mutat acolo deci. La început le-a fost greu, mai cu seamă mamei. Era foarte îngust, mai îngust decât înainte şi ambianţa nu le era familiară. Dar cu timpul au început să se simtă acasă. Vecinii erau drăguţi, prietenoşi. Când ieşeau pe uşă nu mai simţeau priviri piezişe îndreptate asupra lor. […]

Durerile reumatice ale tatei s-au mai atenuat. Era nespus de fericit şi dimineaţa, când se ridica din pat, spunea:

„Ce bine-i să fie cald în casă! Doamne ce lucru bun e un calorifer care funcţionează!”

Începuse iar să vină multă lume, şi în cele două chiţimii era un adevărat du-te-vino. Tata povestea ce văzuse prin străinătate, după ce începuse să iasă din ţară şi toţi se mirau: „Ce lume, domnule! Ce viaţă!” Veneau doctoranzii. Veneau preoţi şi călugări de peste tot. Începuseră să vină studenţi de la alte facultăţi, intelectuali care citeau Filocalia. […]

Sufla un vânt de destindere. În mod voalat, în toate discursurile oficiale se făceau aluzii discrete la greşelile şi exagerările din trecut. (Din păcate, spre sfârşitul anilor şaptezeci, s-a ajuns la noi exagerări, la noi forme de oprimare, culminând într-un paroxism care a făcut ca ţara să înceapă a semăna cu un imens azil de nebuni. Toate acestea se cunosc.)

În acest context, tata a început din nou să spere că va putea publica. Dar de abia în 1976 a putut reîncepe tipărirea Filocaliei, volumul al cincilea şi apoi în 1978 monumentala lui Dogmatică. Cursul de ascetică şi mistică n-a apărut decât în 1981, ca al treilea volum din Teologia morală, întrucât cuvântul „mistică” era la fel de ostracizat ca şi înainte. Am să revin asupra acestor evenimente.

Aşa cum am spus mai sus, România acelor ani avea nevoie de prieteni. Deci mulţi oameni de cultură au fost trimişi în străinătate pe la congrese şi pe la alte manifestări culturale.

Conferențiar în lumea liberă

Prima ieşire în străinătate a tatei a avut loc în primăvara anului 1967, în Germania, la invitaţia profesorului Miron de la Universitatea din Freiburg, pentru a ţine conferinţe.

Am fost foarte emoţionaţi. Mai întâi, vederea paşaportului ne-a umplut de admiraţie. Nu mai ţinusem în mână asemenea poartă spre o lume necunoscută, despre care auzisem atâtea. Acele câteva pagini care îngăduiau să vezi lucruri pe care nici măcar nu ţi le puteai imagina, să ieşi dintr-o realitate care nu adusese decât durere şi spaimă! Ce fel de oameni erau cei care trăiau dincolo, în libertate? […]

Tata îl privea îndelung şi îl răsucea pe toate părţile. Privea fotografia şi citea numele ca şi cum ar fi vrut să se asigure că îi aparţinea cu adevărat. Cred că era la fel de emoţionat ca mine. Doar că n-o arăta.

„Cât de schimbător e destinul omului şi câte surprize îţi rezervă viaţa”, spunea.

Urma să plece cu trenul internaţional, seara la şapte. L-am condus la gară. […]

A plecat îmbrăcat în reverendă:

„Sunt preot, astea sunt hainele mele şi nu mă ruşinez de ele!”

Colegi, cu experienţa călătoriilor în Occident, îl sfătuiseră să se îmbrace civil:

„Or să se uite nemţii la valtrapuri ca la altă minime şi or să creadă că veniţi din Africa, Dumnezeu ştie de unde!”

„Nu-i nimic, n-au decât!”

Ded a plecat îmbrăcat cu „valtrapurile”. Nimeni nu l-a ţinut de rău, dimpotrivă.

Ne-a povestit după aceea că a fost deseori oprit pe stradă, salutat cu respect şi prietenie. Erau saşi stabiliţi la Freiburg, care se bucurau să vadă un chip din vechea patrie. Erau autohtoni care aveau simpatie pentru ortodoxie.

O doamnă în vârstă l-a oprit pe stradă şi l-a rugat să facă rugăciuni pentru ea. Îi vorbise româneşte:

– Părinte, aşa-i că sunteţi din România?

– Da, da, răspunsese tata.

– Ştiţi, mi-a murit bărbatul, a continuat femeia cu lacrimi în ochi. Nu mă pot consola defel. Vă puteţi ruga pentru mine, chiar dacă simt săsoaică evanghelică?

– Sigur, a răspuns tata, spuneţi-mi numele Dumneavoastră.

Femeia i-a oferit bani.

– Nu, nu, a răspuns tata, nu-i nevoie.

– Ştiam de la consătenii mei că dacă nu plăteşti o rugăciune, nu-i primită, a continuat ea.

– Fiţi liniştită, doamnă, Dumnezeu nu întreabă dacă a fost plătită sau nu…

Mai cu seamă l-a impresionat o femeie tânără:

– Sunteţi, desigur ortodox, i-a spus. Sunteţi îmbrăcat ca preoţii greci. De unde veniţi?

– Din România.

Avea un copil grav bolnav şi l-a întrebat pe tata dacă putea să facă o rugăciune pentru el.

– Şi pentru noi, toată familia. La noi s-a cam pierdut tradiţia…

Au urmat alte călătorii. La Paris, în Anglia, în Germania…

La Paris l-a cunoscut pe Olivier Clément, ziaristul care odinioară îi luase interviul lui Andrei Scrima, după cum am mai spus. Fără îndoială scriitorul francez nu avea nici o vină. N-avea cum să-şi închipuie cum stau lucrurile în România. In Occident, libertatea de opinie şi cea a presei erau sacrosancte şi nimeni nu putea crede că în alte părţi era altfel. Pentru democraţiile din Vest era de neconceput să nu ţi se îngăduie să ai părerea ta proprie, convingerile tale şi că acestea ar putea constitui un delict pentru care să fii pedepsit.

Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să fiu privită cu mirare atunci când, fiind întrebată despre situaţia din România, relatam ce se întâmplă acolo. „Chiar aşa? Nu, nu se poate!” Mai târziu, după demontarea sistemului politic din R.D.G., când au ieşit la iveală grozăviile petrecute şi acolo, şocul a fost foarte puternic. „Vă rog să mă iertaţi că nu v-am crezut!” mi s-a spus şi telefonat de multe ori.

„Cum să-ţi poţi imagina că în Europa secolului nostru se pot produce asemenea lucruri. Acum ştiu că aveaţi dreptate.”

Prin urmare, Olivier Clément n-a avut nici o vină. El îşi făcuse datoria de jurnalist integru, care n-avea cum să intuiască primejdia. Totuşi, tragedia declanşată în România l-a îndurerat peste măsură şi i-a spus tatei cât de mult regreta faptul că a publicat acel interviu. Au rămas foarte buni prieteni. Prin tata, Olivier Clement s-a apropiat de Biserica şi spiritualitatea românească. A venit de câteva ori în România. In 1979 i s-a acordat titlul de doctor honoris cauza al Institutului Teologic din Bucureşti. În 1980 a revenit cu întreaga familie. […]

Publicarea operei, prin cenzura „democrației populare” și … umilințele „fraților de credință”

Începând cu 1976, tata a putut din nou să-şi publicele operele. Atunci a apărut volumul al cincilea din Filocalia, a cărui publicare fusese oprită după 1944. […]

Tata era fericit că îşi vedea iarăşi tipărite cărţile la care lucrase atâta timp, fără a avea în perspectivă eventualitatea scoaterii lor la iveală. În toţi anii de tăcere, se strânsese pe masa lui de lucru un număr impresionant de manuscrise.

Speranţa că, rând pe rând, vor vedea toate lumina tiparului i-a dat, ca să spun aşa, aripi. Vârsta înaintată – avea peste şaptezeci de ani – nu l-a împiedicat să facă noi proiecte, să se gândească la alte teme care îl preocupau. Am mai pomenit despre asta. Ne spunea, mereu:

„Vreau să scriu o carte despre Iisus Hristos. Alta decât Iisus Hristos şi restaurarea omului. Care să înglobeze într-un tot unitar teologia contemporană şi hristologia Sfinţilor Părinţi… O carte despre Maica Domnului. Şi una despre liturghie. De abia cu vârsta, cu experienţa de viaţă începi să înţelegi ce bogăţie de sensuri se ascund în ea. Câţi o ascultă în fiecare săptămână, atenţi la gesturile preotului, la frumuseţea vocii lui şi a cântărilor şi lasă să le scape semnificaţiile adânci care fac din ea cea mai completă lecţie de teologie…”.

Proiecta de asemenea o carte despre Sfânta Treime. […]

Dumnezeu i-a ajutat şi împlinit aceste dorinţe. A scris aceste cărţi. Şi multe altele. Unele pe care moartea nu i-a îngăduit să le mai publice, dar care, sperăm, vor vedea lumina tiparului.

Toate acestea se ştiu. Se ştiu poate mai puţin dificultăţile pe care le-a întâmpinat, obstrucţiile pe care le-a avut de suportat în acţiunea îndelungă şi deloc uşoară, care a semănat cu o luptă permanentă pentru a mai obţine tipărirea unui manuscris şi a încă unuia… Ea a luat sfârşit de abia după 1989. Ceea ce nu înseamnă că necazurile legate de editarea lor s-au încheiat…

Obstrucţii a avut de întâmpinat şi din cauza autorităţilor „din afară”. Bunăoară, cenzura avea unele obiecţii neîngăduind ca în textul Dogmaticii să se folosească cuvântul „om”. Nu cumva să se înţeleagă că toţi oamenii ar fi religioşi, preocupaţi de legătura lor cu Dumnezeu. De aceea i s-a pretins ca pretutindeni cuvântul „om” să fie înlocuit cu „credincios”. Trebuia deci vorbit de credinţa „credinciosului”, aspiraţia şi întâlnirea „credinciosului” cu Divinitatea şi aşa mai departe. Sau cel mult a „omului credincios”. Pentru că, motiva Departamentul Cultelor, sunt scrieri de circuit închis, neinteresând decât pe cei ce cred în Dumnezeu, respectiv un număr limitat de persoane, care încă mai au „concepţii înapoiate”. Nicidecum pe omul modern cu concepţii „înaintate”. De aceea, în prima ediţie a Dogmaticii se întâlneşte mereu referirea la „credincios” sau la „omul credincios”, în cel mai fericit caz.

Ce putea face tata? Avea de ales între a accepta să apară astfel sau să nu apară deloc. A încercat zadarnic să-i convingă pe cei în drept că o asemenea modificare e absurdă. Dar n-a avut încotro. Zile întregi, împreună cu un funcţionar al Departamentului, recitea pagină cu pagină şi făcea înlocuirea de rigoare. Cu aceasta, cenzura n-a mai avut obiecţii de fond şi Dogmatica putea apărea.

Dar au existat dificultăţi şi în interiorul editurii.

„Ce tot scrii atât?”

era întrebat într-un mod foarte puţin politicos, ca să folosesc un termen blând.

„Ce tot scrii atâta? Altceva n-ai ce face acasă?”

Îmi aduc aminte cum odată a venit de la Institutul Biblic cu ochii în lacrimi.

„Ia mai slăbeşte-mă!”

i-a spus directorul de atunci, Verzan, al editurii.

„Ia mai termină cu toate cărţile astea! Ce tot vrei să tipăreşti atâtea? Am altceva de făcut acum. Trebuie să scot Biblia baptistă pentru care iau valută. N-ai altă treabă?”

„Chiar aşa să mă bruftuluiască? Chiar acolo să am greutăţi?”

Toţi cei din casă am fost indignaţi.

„De ce nu te duci să vorbeşti mai sus? În definitiv nu e prăvălia lui personală!”

Tata a dat din mână:

„Lasă, la ce bun!”

S-a aşezat la masa de lucru. Cămăruţa n-avea lumină directă şi trebuia să ţină aprinsă o mică lampă de birou. Sau scria la masa din dormitor şi la vremea prânzului muta teancurile de hârtii şi de manuscrise. Oricum, pentru el a intra din nou în gândurile lui era cea mai bună mângâiere împotriva mizeriilor cotidiene. Se refugia într-un domeniu care-i aparţinea, unde nimeni nu-l brusca, nimeni nu-l privea pieziş, unde ideile era prietenii lui credincioşi. Le aşternea pe hârtie şi ele îl răsplăteau cu satisfacţia de a dărui oamenilor o altă perspectivă de viață.

Între neplăcerile trupului și micile bucurii ale vieții

Începuseră să i se înroşească ochii. L-am convins să scrie pe masa de dincolo. Mâncam acum în bucătăria cea îngustă unde, când căutam o furculiţă în sertar, unul din noi trebuia să iasă afară. Doar la zilele mari de sărbătoare, la Paşti şi la Crăciun, se elibera masa din dormitor pentru câteva ore.

Chiar dacă s-a constatat o oarecare îmbunătăţire, ochii au continuat să-i producă necazuri. Se ducea deci deseori la doctoriţa Vasiliu, o excelentă oculistă, care îi dădea tot felul de picături. Mai târziu i-am trimis mereu berberil, care îl ajuta. Pe deasupra începuseră să-i crească nişte gene întoarse şi doamna Vasiliu i le scotea periodic. Ceea ce era destul de neplăcut. Dar genele creşteau mereu în acelaşi fel şi n-avea încotro.[…]

Trăiau modest şi liniştit. Ca totdeauna, tata se trezea foarte de dimineaţă şi se aşeza la masa de scris.

„Ce bine că-i cald”,

spunea el, foarte mulţumit. Pe la opt luau micul dejun. Tata bea ceai de mentă. De la venirea din puşcărie, avea unele probleme cu stomacul, el care odinioară se mândrea:

„Cu stomacul meu aş putea mânca şi pietre!”

Îl tot întrebam, pe departe, cum fusese acolo. Credeam că acum, după ce trecuse oarecare vreme, ne-ar fi povestit dacă fusese maltratat. Totdeauna zâmbea:

„N-a fost chiar aşa de rău!”

– Nu te-a durut când te-au operat de hernie fără să te anestezieze?

– Ei, a mers!

De altfel, la sfârşitul anilor şaptezeci a trebuit să mai fie o dată operat de hernie. Şi asta a dat mai târziu naştere unor fabulaţii, al căror sens e greu de priceput. Dar despre asta am să vorbesc ceva mai încolo.

Asceza, un mod de viață în familia Stăniloae

Îi plăcea să-şi toarne un strop de ţuică în ceai.

„Ce bun e ceaiul”, spunea. „Aş putea trăi numai cu pâine şi ceai!”

În zilele de dulce mânca puţină telemea sau brânză de vaci. În timpul postului, două, trei măsline, dacă erau. Dacă nu, mama prăjea pâine şi turna un strop de ulei deasupra.

Erau foarte riguroşi în această privinţă. Ţineau cu stricteţe toate posturile de peste an, miercurile şi vinerile. Mama postea şi lunea, aşa cum apucase de la bunica.

Odată, trecând prin Arad, am fost invitaţi la masă la episcopul de pe atunci al locului. Era într-o vineri şi ni s-a dat mâncare de dulce. Erau mulţi oaspeţi şi bucătăreasa s-a întrecut pe sine. Tata a mâncat din supa de găină şi din ce a mai urmat. Iar răposatul episcop s-a scuzat spunând că pentru călători se face dezlegare. Dar mama nu s-a atins de nici unul din feluri şi a înghiţit doar puţină pâine. După masă tata a întrebat-o:

„De ce n-ai vrut să mănânci? Aşa e, cum spune preasfinţitul, călătorii au dezlegare.”

„Ştiu,” a răspuns mama. „Eu însă nu mănânc, pentru toate dezlegările şi toţi episcopii din lumea asta.”

„Şi eu am înghiţit cu noduri, ce crezi? Dar nu-l puteam pune pe preasfinţitul într-o situaţie neplăcută. Cum s-ar fi simţit? Omul a vrut să ne primească cât mai bine!”

Mama a ridicat din umeri.

După micul dejun tata pleca la facultate, sau, mai ales după ce s-a pensionat, se aşeza din nou la birou. N-avea multă linişte, pentru că începea du-te-vino-ul zilnic.

„La izvor mulţi vin să s-adape”

La sfârşitul anilor şaizeci, când destinderea politică devenise un fapt evident, au început să vină la tata unii scriitori, pictori, muzicieni. Unii dintre ei erau mânaţi de curiozitate, alţii de diferite interese, alţii dintr-o dorinţă sinceră de a intra în contact cu spiritualitatea românească, pe care o cunoşteau vag. Au fost şi cei care căutau „surse de inspiraţie”, pe care le-au găsit din plin în discuţiile cu tata. Nu rareori s-a întâmplat ca după o asemenea vizită, să apară a doua zi în Luceafărul sau în România literară mici eseuri sau versuri care conţineau exact ce spusese tata cu o zi înainte. De obicei se folosea îmbelşugat limbajul filocalic, ceea ce dădea un aer de „duhovnicesc”, de „cucernicie” şi care, la momentul respectiv, conferea un inedit, plăcând cititorilor şi stârnind simpatia pentru semnatarul lor.

De îndată veneau cunoscuţi, fluturând revista:

„Părinte Profesor, iar v-a copiat… fără să vă citeze… De ce nu întreprindeţi ceva?…”

Tata zâmbea:

„La izvor mulţi vin să s-adape”…

Dar asupra acestor lucruri am să mai revin.

Venea destulă lume şi din cadrul Institutului Teologic, atâta vreme cât tata a fost profesor. După ce s-a pensionat, şirul acestora s-a rărit şi pot să mărturisesc cu toată sinceritatea, de altfel am mai spus-o, tata a fost îndurerat din această pricină.

Câteodată aveam ceva de vorbit cu ei. Intram în odaie, tata se oprea din scris şi discutam îndelung. Venea şi mama de la bucătărie şi toţi trei ne sfătuiam ce şi cum să facem. Sau povesteam pur şi simplu, puneam ţara la cale. Ce frumoase erau acele ore liniştite! Ce siguranţă îmi dădea conştiinţa că acolo, în acea odăiţă cu pereţii acoperiţi cu icoane pe sticlă, pe care le pomenisem de când eram mică, cu candela totdeauna aprinsă, sunt doi oameni care mă iubesc cu adevărat, în care pot să am totală încredere, de la care pot primi un sfat bun, cărora le pot spune orice.

Când venea Dumitraş de la şcoală ne povestea ce se întâmplase în acea zi. Nu eram singuri. Între noi şi realităţile aspre se aflau ei, devotaţi, plini de solicitudine, pavăza noastră în faţa loviturilor, care puteau totdeauna să ne ajute, să ne apere, să ne protejeze.

Chiar şi atunci când împrejurările ne-au despărţit, certitudinea iubirii lor a rămas şi ne-a susţinut în clipele grele. Nu-i vedeam, dar vorbeam cel puţin o dată pe săptămână la telefon şi ştiam că SUNT, Acolo, în acele cămăruţe care erau totdeauna prezente în sufletul şi în ochii noştri.

Niciodată n-am simţit, ca la moartea tatei, că pavăza noastră cea fără cusur nu mai este, că am rămas singuri, expuşi unor adversităţi absurde, pe care nimic nu le putea justifica. Chiar în acele zile, la catafalcul tatei, am primit atâtea lovituri sub centură cât să ne ajungă pentru tot restul vieţii. Şi mi-am adus aminte de vorbele lui:

„Plecaţi, după moartea mea n-o să vă mai apere nimeni!”

Fusese foarte nedumerit să constate că toată fireasca lui gentileţe, căldura sufletească, dorinţa de a ajuta pe alţii şi încrederea nelimitată în oameni nu-i aduseseră din partea unora decât falsă afecţiune, care s-a pulverizat atunci când n-au mai avut de aşteptat vreun sprijin de la el. Atunci când, la pensionare, fusese trecut „pe linie moartă” după cum plastic şi dureros se spune.

Când munca titanică stârnește invidia

Munca uriaşă, de-o viaţă, cu care a îmbogăţit teologia românească şi i-a adus prestigiu internaţional, a stârnit destule invidii, vorbe pe la spate, lovituri piezişe, îndreptate nu numai împotriva lui dar şi a urmaşilor săi. Aceasta, mai ales, după ce Dumitraş s-a decis să studieze teologia… Aproape n-a existat convorbire cu el, fie faţă către faţă, fie telefonică, în care să nu ne mărturisească dezamăgirea.

Oricum, anii petrecuţi în Strada Cernica au fost cei mai buni. Putea din nou să publice, chiar dacă cu dificultăţi şi emoţii. Datorită unei oarecare stabilităţi politice dispăruse ameninţarea iminentă a anilor de dinainte, totala nesiguranţă. Mama se însănătoşise, nu ne mai ameninţa pericolul de reîmbolnăvire şi contaminare a celorlalţi din casă. […]

Din păcate, la câţiva, foarte puţini, e drept, dintre români, au funcţionat resentimente anacronice de intoleranţă, de ură chiar, pornite dintr-un fanatism care nu-şi are locul într-o societate civilizată şi care s-au manifestat prin numeroase lovituri sub centură, încasate nu numai de tata, dar şi de noi.

Oficial erau ortodocşi. Unii studiaseră teologia şi deveniseră chiar cadre didactice universitare. Pe tata nu-l mai puteau atinge. Avea o prea mare autoritate, acasă şi în străinătate, din şi în afara mişcării ecumenice. În schimb, noi eram vulnerabili. Multe înjurături am primit, bunăoară eu, de la critici literari, cărora „le displăcea numele”.

„De ce-i înjuri cartea?”

a întrebat Pituţ pe un cronicar al unei reviste literare din Timişoara.

„Doar e bună!”

„Da, e adevărat”, i s-a răspuns, „n-am nimic cu cartea, dar îmi displace numele!”

Mai mult însă decât mie, care eram oricum mai departe, cele mai multe nedreptăţi i s-au făcut lui Dumitraş. Pe el îl puteau lovi în voie.

Absolvise un liceu de limbi clasice, unde latina se vorbea curent. Stăpânea greaca veche, pe care o învăţase vreme de patru ani, ca materie principală. Cunoştea din casă două limbi modeme pe care le vorbea aproape perfect. Nu-i lipseau lecturile teologice şi filozofice. Ceea ce nu l-a împiedicat pe profesorul de latină să declare că la el „nu va promova niciodată”.

„Ii arăt eu lui Stăniloae! îşi trimite acum şi nepotul la teologie?”

Mizeriile cotidiene au îmbrăcat forme stupide. Era greu de crezut că un cadru didactic universitar se preta la asemenea şicane puerile:

„Ce, crezi că dacă eşti nepotul lui Stăniloae, poţi să porţi căciulă cenuşie? Ieşi afară de la masă! Iar căciula ţi-o confisc!”

a strigat părintele Floca. Şi asta în sala de mese, plină de studenţi.

Îi cumpărasem cu vreo doi ani înainte din Bulgaria o căciulă cu urechi, din blană de iepure. Era foarte ieftină, costase două leva şi m-am bucurat fiindcă putea să-şi protejeze bine urechile. Toată copilăria suferise de otite, faringite, amigdalite şi medicii îl preveniseră să se păzească de frig.

Şi altele, şi altele… Tata s-a supărat foarte rău şi la sfârşitul semestrului Dumitraş a fost mutat la Bucureşti.

„Credeam că după toate mizeriile pe care mi le-au făcut mie odinioară, măcar acum, după atâţia ani, e altfel. În orice familie se continuă tradiţia carierei. Medicii îşi îndreaptă copiii spre medicină, arheologii spre arheologie. În Anglia ofiţerii îşi fac o datorie de onoare să-şi trimită fiii la şcoala militară… Eu n-am dreptul să-mi trimit unicul urmaş la teologie?”

În primăvara anului 1982 Dumitraş a absolvit facultatea. A găsit acolo câţiva tineri minunaţi cu care a rămas prieten. Şi printre profesori au fost unii pe care i-a respectat atât pentru pregătirea lor profesională cât şi pentru calitatea umană.

Toamna s-a prezentat la examenul de admitere la doctorat

Acesta a început la ora opt dimineaţa, după cum se obişnuieşte. La două Dumitraş nu venise.

„Ce-o fi cu el?”

s-a întrebat tata.

„Doar până acum trebuia să se termine!”

Pe la patru am început să ne îngrijorăm.

„Nu-i normal să dureze atât!”

A pus mâna pe telefon să întrebe la Sfântul Sinod, în localul mănăstirii Antim, unde avea loc examenul. Ce se întâmpla oare? Nu, nu se terminase încă, i s-a răspuns. Comisia fusese schimbată peste noapte. Au fost aduşi profesori de la Sibiu, pentru a se exclude posibilitatea oricărei intervenţii…

„N-a fost iniţiativa Departamentului. ”Cineva” a intervenit acolo ca să se schimbe profesorii”, i-a s-a spus. „S-a numit, chipurile, o comisie ‘imparţială’!”

„A, deci asta era. «Cineva» doreşte cu tot dinadinsul să nu intre Dumitraş la doctorat. Nici n-am murit şi au şi început. Ce-o să se aleagă de el după ce nu voi mai fi, dacă acum se merge până într-acolo încât să se schimbe o întreagă comisie, crezând că astfel mi se fac dificultăţi! Ca şi cum mi-aş fi numit eu comisia mea! Se poate? Doar nici nu era nevoie să intervin pentru el!”

Tata era negru de supărare.

„Atâtea am mai înghiţit în viaţă”,

a spus.

„Atâtea mizerii, ironii şi uneltiri! Acum încep cu Dumitraş! Ajunge!”

„Să nu cumva să vă mai întoarceţi”

Atunci mi-a spus prima oară:

„Lidia, va trebui să plecaţi. N-are rost să mai rămâneţi aici. Eu n-o să mai am mult de trăit şi după aceea… Dumnezeu ştie ce-or să mai pună la cale! Cu prima ocazie plecaţi şi nu vă mai întoarceţi! Pleacă şi tu. La ce bun să rămâi aici singură? Tu aici, el acolo! O să vă fie greu, dar o să vă faceţi până la urmă un rost. Cel puţin n-are cine să vă mai facă mizerii. Nu vă ajută nimeni, dar nici nu vă urmăreşte nimeni. Cine ştie ce lucrături se mai fac şi ce i se mai pune în cârcă! Nu vezi că nu-i opreşte nimic?”

(Intr-o privinţă s-a înşelat. Unii „prieteni” s-au ocupat de noi şi la distanţă. Cu fiecare vizită pe care o făceau cu ocazia unor congrese sau întruniri, nu uitau să şoptească la urechea teologilor germani fel de fel de înjurături la adresa noastră. Erau „teologi” pe care tata îi ajutase să-şi ia doctoratul, să ocupe o catedră, să-şi asigure o carieră. Cele mai multe însă au fost inutile. Ele stârneau indignarea, aşa cum meritau şi ni se comunicau apoi nouă.)

Nu, nu voiam. Mi-era pur şi simplu frică.

„Să nu mai fim împreună?” am întrebat.

„Să nu ne mai vedem? Imposibil. Numai dacă veniţi şi voi!”

„Noi suntem bătrâni şi nu ne mai putem schimba rostul, felul de viaţă. Voi sunteţi tineri, la voi e altceva. Va trebui s-o faceţi. Datoria ta e să-ţi ajuţi copilul! Oricum, n-o să fim mereu împreună.”

„Bine, las’ că mai vorbim noi.”

Credeam că e supărat pentru moment de ingratitudinea oamenilor, de absurditatea situaţiei. Nu, nu era aşa. Încet, încet s-au acumulat evidenţe. Tata avusese încă o dată dreptate.

„Trebuie să găsiţi un moment favorabil. Şi las’ c-o să ne vedem noi, dacă o vrea Dumnezeu…”

Noaptea la unsprezece a terminat şi Dumitraş cu examenul. Era obosit, dar mulţumit că se terminase totul cu bine. Habar n-avusese că nu era de fapt comisia iniţială.

„Ne-am mirat că nu erau profesorii noştri”, ne-a spus. „Dar ne-am gândit că probabil trebuiau să vină profesori de la alt institut…”

Tata făcuse rost de nenumărate burse pentru studenţi în Germania, Franţa, Elveţia, Anglia. Acum nu se găsea nimic pentru nepotul lui Stăniloae.

„Nu se poate”, îi răspundea consilierul responsabil cu bursele. „N-am nimic disponibil. Altă dată, poate la anul, cândva…”

În cele din urmă, mitropolitul din Creta i-a oferit o bursă. După vreo săptămână de stat la uşa consilierului, de dimineaţa până după-amiaza, i s-a dat cu mare greutate aprobarea. După un an şi jumătate, în primăvara 1984, am plecat şi eu. Au început anii grei şi trişti de exil.

Cu o seară înaintea plecării mele, vizitasem nişte prieteni. La plecare, fusesem condusă până la tramvai:

„Lidia, ai acum ocazia rară să fii cu Dumitraş acolo. Să nu cumva să vă mai întoarceţi. Ca ziarist ştiu nişte lucruri pe care mai bine nu ţi le spun. O să fie din ce în ce mai rău. Şi eu am să încerc să-mi pun copiii la adăpost. Asta-i tot ce îmi mai doresc.”

M-a îmbrăţişat:

„Nu vreau să te mai văd aici. Poate vreodată prin alte părţi. Şi nu ţi-am spus nimic…”

I-am povestit tatei.

„Da”, mi-a răspuns. „Exact ceea ce voiam să-ţi spun şi eu. Să nu cumva să vă mai întoarceţi, în nici un caz. Vezi şi tu încotro ne îndreptăm. N-are rost, situaţia se îngreunează pe zi ce trece. Şi-o să vină din ce în ce mai rău. O să vină şi ziua când eu n-o să mai fiu şi n-o să mai aibă cine să vă ajute. Chiar şi acum… De când sunt la pensie, s-a terminat. Mai vezi pe vreunul din ei să vină pe aici sau să telefoneze? Acum simt de-a binelea pe linie moartă...”

Într-adevăr, contactele cu Institutul se reduseseră mult. Din 1980, când a apărut volumul al nouălea al Filocaliei şi până în 1987, când s-a tipărit primul volum din Scrierile Sfântului Atanasie cel Mare, la Bucureşti nu i s-a mai publicat nimic. Între 1985 şi 1987 Mitropolitul Nestor de la Craiova i-a tipărit acolo două opere originale, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, acea scriere despre liturghie pe care de mult o proiectase, precum şi Chipul nemuritor al lui Dumnezeu.

Îl mai vizitau doar câţiva dintre foştii săi studenţi. Viitorul mitropolit al Moldovei, Daniel Ciobotea, nu uita să-l caute de câte ori venea în ţară. Tata se bucura foarte mult. Pe doctorandul său, Ciubotea, îl considera ca pe cel mai valoros dintre discipoli, de o calitate cu totul ieşită din comun.

Ceea ce nu însemna că, aşa ca totdeauna, casa nu era plină: călugări, preoţi din toată ţara, diverşi intelectuali, o sumedenie de oameni care se ataşaseră de părinţii mei şi-i frecventau aproape zilnic.

Încetaseră şi plecările în străinătate. Nu mai făcea parte din nici una din comisiile de lucru ale mişcării ecumeniste şi era întrebat mereu, fie telefonic, fie în scris:

„De ce nu mai participaţi, domnule profesor? Aşteptam să vă văd la ultima şedinţă! Vi se simte lipsa!”

(Bineînţeles, materiale i se cereau. Tata scria diferite intervenţii la temele care urmau să se discute, dar apoi plecau alţii cu materialele respective, cum a fost, de exemplu cazul marii întruniri de la Vancouver.)

A mai fost o dată plecat, în 1982, la invitaţia expresă a Facultăţii de Teologie de la Universitatea Sud din Chicago.

A pregetat mult să facă un drum atât de lung la vârsta lui. Deci l-am însoţit, Dumitraş şi cu mine. Aşa cum am spus mai sus, a suportat drumul mai bine decât noi. A ţinut mai multe conferinţe, a participat la întâlniri, recepţii şi l-a cunoscut pe Mircea Eliade, care era profesor de istoria religiilor la aceeaşi Universitate. […]

Moartea soției

În ziua de 22 martie 1993 am primit un telefon de la tata. De când mă întorsesem, telefonam în fiecare seară. Era ora prânzului şi tata mi-o luase înainte. Plângea la telefon: mama murise cu puţin înainte. Miercuri urma să fie înmormântarea.

„N-aţi putea să amânaţi pe joi?” am întrebat. „Nu ştiu cum o s-ajung până miercuri… marţea nu e avion.”

Nu, nu era posibil. Înmormântarea se făcea miercuri la ora două. […]

Am telefonat deci la Bucureşti. Nu puteam veni decât a doua zi cu avionul. Rugam să mă aştepte cineva. Să mai întârzie puţin cu slujba, ca să pot ajunge la cimitir.

Aşa s-a întâmplat. Când am aterizat, mi s-a spus că slujba din biserică era pe terminate şi că, în câteva minute, urma să plece cortegiul funerar spre cimitir. […] Cortegiul plecase de acasă. Deci ne-am dus direct la cimitir şi am ajuns înainte. […]

Mama arăta atât de mică în sicriu, încât părea un copil. Avea un chip liniştit, împăcat, aproape zâmbitor sub dantela neagră de pe frunte, pe care o păstrase de mulţi ani în acest scop.

Şi tata slăbise mult. În cele câteva săptămâni cât nu-l văzusem scăzuse, îmbătrânise ca într-un secol.

Ne-am îmbrăţişat plângând şi am plecat la braţ în urma sicriului. Mai păşiserăm o dată împreună, tot astfel, la înmormântarea Mioarei. El mă sprijinea atunci pe mine. Eram mică şi el un bărbat falnic, îndurerat, dar puternic. Avea un braţ de care te puteai sprijini. Acum mergea cu paşi mărunţi şi obosiţi. Un bătrânel peste măsură de trist, care-ţi rupea inima. Plângea încetişor, întors în sine, absent la tot ce se întâmpla înjur, cu excepţia sicriului, unde odihnea cea care fusese sprijinul, ajutorul, nădejdea lui de-o viaţă. Era mai mult cu ea decât cu noi şi simţeam că se pregăteşte pentru acelaşi drum.

Iar mama, draga de ea! Dumnezeu îi ascultase rugăciunea pe care-o îndrepta zilnic spre El:

„Doamne, fă să mor eu întâi!”

În acele clipe mi-am spus că n-o să mai aud niciodată vocea ei iubitoare, îngrijorată:

„îmbracă-te bine, să nu răceşti! Dumitre, vezi că eşti transpirat, schimbă-te. Ce-ai făcut azi la şcoală, Tataş?”

Mai era posibil să continue viaţa la fel ca înainte?

Toate acele întrebări duioase, preocuparea de fiecare zi pentru noi, care erau însuşi sensul existenţei ei, se duseseră odată cu ea. Aşa cum se dusese cea mai frumoasă parte din viaţa noastră, cu căldura, cu bucuria, cu sentimentul că aparţineam unui loc privilegiat: acela în care legea fundamentală era dragostea şi devotamentul, sentimentul că nu erai singur, orice s-ar fi întâmplat… […]

Tata a stat până în ultima clipă alături. Parcă asista la propria înmormântare şi era curios să vadă cum decurg lucrurile.

„Hai să mergem”, i-am spus. „Da, da, imediat.”

Am plecat la braţ, în cele din urmă, dar ştiam că o parte din el rămăsese acolo şi că nu va dura mult până ce va odihni alături.

Fusese o ceremonie înălţătoare, dureroasă dar înălţătoare, care însemna mai degrabă un început decât un sfârşit. Tristeţea se împreuna cu speranţa, cu convingerea că mama a trecut cu blândeţea şi răbdarea ei dintotdeauna peste tot ce era suferinţă şi că acum se bucura în lumina cea fără de apus.

La apusul bătrâneților

Au trecut aproape şase luni. Mai aveam o săptămână până la plecarea în România. Ne luaserăm amândoi concediu şi voiam să mergem la tata.

Luni m-am dus să fac cumpărături pentru Bucureşti. […] La întoarcere l-am găsit pe Dumitraş, care sosise între timp acasă, verde la faţă. Am crezut că era îngrijorat pentru mine şi mă pregăteam să-i explic.

„A telefonat Mariana”, mi-a spus. „Tata-mare are cancer. L-au internat şi mâine vor să-l opereze.” […]

Cum? Aşa, din senin? În iunie fusese internat pentru cercetări de rutină la Spitalul Elias. Avea unele necazuri cu prostata, dar nimic important, ne spusese.

Aşa, dintr-odată?

M-am aşezat pe scaun. Dintr-o dată, picioarele nu mă mai ţineau. Automat, am făcut numărul de telefon de la Bucureşti, de acasă. Nu răspundea nimeni. Am sunat atunci la Mariana.

„Da”, mi-a spus. „E adevărat. I-au găsit cancer la stomac. Azi l-au internat şi mâine vor să-l opereze. Părintele a pregetat, dar doctorul şi părintele Bordaşiu au insistat, astfel că până la urmă l-au convins. Doctorul Bogdan Miron vrea să vorbească cu voi. Te roagă să-i dai telefon...”

Doctorul Bogdan Miron era un bun cunoscut. Venea deseori pe la tata şi-l cunoşteam de ani de zile. L-am găsit de-abia spre seară. Cu câteva zile înainte îl dusese pe tata la el la Spitalul Municipal să-l consulte mai temeinic şi descoperise catastrofa. Avea cancer la stomac şi trebuia operat de urgenţă.

„Bine, dar în iunie i-au făcut tot felul de analize la Elias. Cum de nu i-au găsit nimic?”

Nu ştia. Acum însă era clar. Dacă nu-l operau, exista riscul unei obturări a stomacului, de la o zi la alta, astfel încât să nu mai poată primi nici un fel de hrană. Trebuia deci operat şi avea nevoie de consimţământul nostru.[…]

Miercuri am plecat la avion. Nu era primul drum pe care-l făceam cu ochii în lacrimi.

Cu o seară înainte telefonasem. Da, tata trecuse cu bine peste operaţie.

[…] Tatei i se dăduse o rezervă alături de salonul de reanimare. Era liniştit, avea o faţă bună şi parcă nici n-ar fi trecut prin operaţie.

Apoi a venit un tânăr medic şi ne-a spus că şeful secţiei vrea să ne vadă. Acesta ne-a primit cu multă solicitudine. Din păcate, operaţia nu reuşise, aşa cum speraseră. Cancerul era deja generalizat.

„Atunci de ce l-aţi mai deschis? Nu era mai bine să nu mai treacă şi prin şocul operaţiei?”

Nu ştiuseră dinainte. Ne-a dat tot felul de detalii tehnice. Trec peste amănunte.

„Tata ştie?”

am întrebat. Nu, nu-i spuseseră. Era convins că totul decursese normal.

„Aşa să şi rămână. Vă rog să nu-i spuneţi nimic. La ce bun să-l mai amărâm?”

Ne-a sfătuit să-l lăsăm în spital. Acolo avea asistenţă calificată. O soră era tot timpul prezentă în camera de alături, medicii treceau mereu să-l vadă. Era mai bine să rămână sub supraveghere medicală. […]

După vreo săptămână starea sănătăţii lui a început să se agraveze treptat. Era din ce în ce mai obosit. I se făceau perfuzii şi antibiotice pentru că metastazele cuprinseseră plămânii şi avea probleme respiratorii. Bineînţeles, era legat la fel de fel de tuburi şi aparate, după cum se obişnuieşte în asemenea cazuri.

Se simţea rău. Nu mai rezista la numeroasele vizite care i se făceau şi ne spunea mereu:

„Să nu mai vină atâta lume la mine. Sunt prea obosit, nu mai vreau să vină toţi, cunoscuţi şi necunoscuţi. Să veniţi voi…”

Ne-a mai dat vreo două nume de persoane pe care voia să le primească. Atâta tot.

Pe patul de spital, între protecția familiei și hărțuirea admiratorilor

Am văzut atunci, încă o dată, câtă cruzime inconştientă a curiozităţii există. Aşa cum după un accident, se năpustesc curioşii ca să privească. E poate o voluptate a înfiorării sau o bucurie inconştientă „bine că e el acolo şi nu eu”… Nu ştiu.

Dar am trăit momente dintre cele mai neplăcute, deoarece trebuia să ne luptăm literalmente cu oamenii care dădeau năvala, fără nicu o sfială, fără nici o milă, fără nicu o remuşcare. Nu se gândeau că acolo înăuntru se afla un om foarte bătrân, foarte bolnav, care suferea, trăgea să moară şi voia să fie liniştit, măcar în ultimele clipe ale vieţii. […]

În cele din urmă am rugat-o pe sora-şefă, o femeie de o corectitudine deosebită, serioasă şi responsabilă, să nu mai permită năvala vizitatorilor. Unii se lăsau convinşi, alţii nu. A venit bunăoară o doamnă cu un băietan de vreo cincisprezece ani. Voia ca băiatul să-l vadă pe tata.

„Doamnă”, am rugat-o, „vă rog, respectaţi-i dorinţa. E foarte bolnav, foarte obosit şi nu vrea să mai primească pe nimeni.”

„Da, da’ vreau ca băiatul meu să-l vadă. Poate moare şi vreau să-l vadă înainte.”

„Ce să vadă doamnă? Un om bătrân, după o operaţie grea, legat la tot felul de tuburi şi aparate, care abia mai poate respira? Credeţi că cineva care trage să moară e un spectacol plăcut pentru un adolescent? Asta vreţi să păstreze în amintire? Sunt atâtea fotografii ale lui, aşa cum arăta când era sănătos şi în putere. Aşa trebuie să şi-l amintească, să-l păstreze în memorie. Şi mai ales să citească ce-a scris el, dacă vrea să-şi formeze o imagine adevărată despre Stăniloae.” […]

[Tata] ne-a cerut să căutăm un avocat care să supravegheze felul în care se tipăresc cărţile lui. Era foarte nemulţumit de braconajul editorial, care luase o asemenea amploare, încă din timpul vieţii lui, încât scăpase de sub orice control.

„Eu simt bătrân”, ne-a spus „şi nu mai am putere să mă ocup de asta. Voi trebuie să luaţi măsuri. Să delegaţi un avocat specializat în asemenea probleme şi să puneţi ordine.”

A fost foarte mulţumit când i-am spus că am făcut întocmai cum ne-a cerut.

„Foarte bine, sunt puţini cei în care poţi să ai încredere în ziua de astăzi. N-aş fi crezut…”

Intrarea în veșnicie

În seara zilei de patru octombrie a venit patriarhul împreună cu mitropolitul Daniel al Moldovei şi cu alţi ierarhi şi i-au făcut un maslu. De altfel patriarhul mai venise de câteva ori la spital şi portarul fusese teribil de impresionat.

„Nu ştiu cine e internat acolo sus”, ne-a spus, fără să ne cunoască. „Trebuie că e cineva foarte mare, de vine patriarhul la el...”[…]

Pe la ora unsprezece a sunat telefonul. Am ştiut că se întâmplase ceva, înainte de a răspunde. Da, tata tocmai murise…

Am telefonat imediat părintelui Galeriu. Tata ne spusese că vrea ca părintele Bordaşiu împreună cu el să-l spele şi să-l îmbrace, dacă va muri. Este obiceiul la preoţi ca tot un preot să îndeplinească acest trist serviciu.

L-am trezit din somn. Ne-am cerut scuze şi l-am rugat să-l anunţe şi pe părintele Bordaşiu, care locuia alături, pentru a veni la spital. […]

Am luat sacoşa cu lucrurile pregătite, odăjdiile, Evanghelia cea nouă, culionul, am găsit un taxi şi ne-am dus la părintele Galeriu, care locuia foarte aproape. Am sunat la uşă:

„Părinte, am sosit…

Am aşteptat în maşină şi după vreo trei sferturi de oră, am plecat spre spital. Părintele Bordaşiu venea după noi cu maşina proprie, pe care o conducea ca totdeauna doamna, ca să aibă cu ce se întoarce acasă.

Tata odihnea în patul lui. Avea un chip liniştit, ca şi cum ar fi dormit. Doar că se micşorase şi mai mult. În tot acest timp se împuţinase din ce în ce, de la o zi la alta, ca şi cum partea pământească şi-ar fi recunoscut singură slăbiciunea, făcând treptat loc pentru altceva, pentru ceea ce era nemuritor, nepieritor, pentru ceea ce urma să rămână viu.[…]

În timp ce plângeam sărutându-i fruntea rece, ştiam că nu-i voi mai auzi niciodată vocea slăbită, că nu voi mai simţi niciodată privirea lui iubitoare aţintită asupra mea, că nu voi mai avea niciodată certitudinea că, orice s-ar întâmpla, tata e lângă mine şi deci nu mi se poate întâmpla nimic rău.

Da, viaţa se depăna implacabil spre un final ireversibil, nemilos, care începea să devină concret.

Studenţii notaseră ultimele lui cuvinte şi ni le-au dat. […]

Aş vrea să precizez un singur lucru. Pretutindeni s-a spus că data morţi lui ar fi ziua de marţi, 5 octombrie 1993. Este inexact. Tata a murit în jur de ora 11 seara, luni 4 octombrie 1993.

A doua zi dis-de-dimineaţă am telefonat înaltpreasfinţitului patriarh. Tata ne spusese:

„Când am să mor, anunţaţi imediat pe patriarh. Patriarhia va organiza înmormântarea.” […]

Înmormântarea

Când s-a terminat liturghia, un grup numeros de preoţi în odăjdii, care urmau să slujească la înmormântare, au luat sicriul şi l-au dus afară, cu gesturile cu care odinioară se lua cu asalt fortăreaţa duşmanilor. L-au depus jos, la picioarele scării Palatului patriarhal, unde tata a aşteptat smerit să i se citească de sus, de pe trepte, rugăciunile de înmormântare.

După vreun sfert de oră, cu ajutorul câtorva preoţi îmbrăcaţi în odăjdii, care se alăturau grupului celor ce slujeau, am răzbit şi noi, cu toate rudele, până lângă sicriu. Ne pierdusem speranţa de a mai fi alături de trupul neînsufleţit al tatei în clipele prohodirii sale.

Cuvintele pe care amândoi le-am repetat cel mai des în acea zi a fost:

„Mai bine l-am fi dus la Vlădeni…”

Mi se va reproşa, poate, că, tata fiind atât de cunoscut, aparţine, ca să zic aşa, patrimoniului naţional. Deci trebuia să acceptăm ca înmormântarea lui să fie un act public şi nu o treabă a familiei.

E adevărat, tata nu ne-a aparţinut numai nouă. Ştiam asta de mult şi o acceptasem dintotdeauna. Am înţeles că atâta lume voia să-şi ia rămas-bun de la el, pe ultimul său drum. Dar pentru noi el a fost părintele şi bunicul iubit şi iubitor. Şi aveam cel puţin atâta drept, cât şi alţii, de a ne lua rămas-bun de la el în linişte şi reculegere, aşa cum se întâmplă pretutindeni, aveam dreptul la lacrimi şi la durere, la sentimente duioase şi tristeţe, care, deşi sfâşie sufletul, îl alină tocmai prin această sfâşiere. Oricine a pierdut vreodată un om nespus de drag ştie ce vreau să spun.

Ni s-a luat acest drept. Nouă ni s-a răpit această posibilă alinare. Nu am fost incluşi în marele doliu, deşi eram cei care-l purtam. Prin aceasta s-a ştirbit ceva, nu numai din noi dar şi din fiinţa tatei, care a devenit un simbol abstract, un exemplu teoretic, poate admirat, poate invidiat, foarte cunoscut, o fotografie publicată în reviste, un nume pe copertele numeroaselor sale cărţi. Dar nu o fiinţă umană în normalitatea ei deplină, iubitoare, devotată, care a cunoscut complexitatea vieţii cu toate bucuriile şi tristeţile ei, tocmai ceea ce face ca marile personalităţi să fie şi mai mari.

Odinioară el ne citea deseori Epistola către Corinteni:

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am…”

După aceea tăcea, concentrat, privind cu ochii între-deschişi departe, spre un punct pe care doar el îl cunoştea.

„Asta e”, spunea. „Dragostea e cel mai mare dar şi cea mai mare virtute”…

Repeta deseori, sunt sigură că mulţi dintre obişnuiţii casei l-au auzit, că viabilitatea credinţei în Biserica Ortodoxă, modul direct în care e ea trăită de către popor, concret, nu prin dogme şi definiţii departe de sufletul omenesc, se datoreşte în bună măsură faptului că preotul cunoaşte din propria experienţă viaţa de familie, cu bucuriile, cu durerile, cu sacrificiile pe care ea le comportă. Fiind preot e şi om ca toţi ceilalţi şi poate sesiza mai bine realitatea în care trăiesc credincioşii săi. Nu rămâne undeva, la o parte, observator imparţial al slăbiciunilor şi problemelor, cercetător rece, neimplicat în durerile pe care e chemat să le aline, în bucuriile pe care e chemat să le înţeleagă.

[integral cititi la: FERICITI CEI PRIGONITI]

(extrase din: Lidia Stăniloae Ionescu – Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2010)

Notă: Capitolele nu fac parte din cuprinsul cărții tipărite. Împărțirea pe capitole a prezentului extras memorialistic ne aparține.

Vedeti si:

***