“Dumnezeu nu ne îndeamnă spre naivitate tâmpă în care ne aruncăm în ghearele lupului”. PREDICA PARINTELUI CIPRIAN NEGREANU la Sfantul Mucenic Dimitrie… si o TALCUIRE duhovniceasca a versetului: “Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte OI ÎN MIJLOCUL LUPILOR; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”

25-10-2016 Sublinieri

ciprian negreanu

Predica audio a Pr. Ciprian Negreanu (Cluj) la sarbatoarea Sfantului Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir (2013):

“LUPII” INTERIORI AI OBISNUINTELOR NOASTRE PATIMASE si DIBACIA DUHOVNICEASCA A SARPELUI DE “A NU IESI IN CALEA RAULUI”

Cum stau oile în clipa în care sunt înconjurate de lupi?

“O să ne oprim la începutul Evanghelie de la Matei, pe care cei care aţi fost la Utrenie aţi auzit-o. Este în cinstea Sfântului citită, cea din cap. 10, care începe aşa:

Iată, vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Şi vă spun vouă: fiţi blânzi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii.

Şi, în două versete, ne vorbește de patru animale şi-l compară pe om cu acestea: pe cei răi îi compară cu lupii, şi lupii nu sunt numai oamenii, ci vorbeşte mai ales de duhurile necurate, pentru că, cum zice Sf. Ap. Pavel, lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva duhurilor necurate care sunt în văzduh. Şi atunci şi la lupul cel înţelegător de care citiţi în rugăciunile de la împărtăşanie Se referă Mântuitorul.

Dar aş vrea să ne gândim puţin la aceste trei asemănări cu care Mântuitorul vrea să ne asemene şi cu care ar trebui să ne asemănăm: cu mieii sau cu oile, cu porumbeii şi cu şerpiiîn înţelepciune. În primul rând ne aseamănă cu mieii, cu oile. Primul lucru la care trebuie să ne gândim nu este că ceilalţi sunt lupi, ci lupii cu care trebuie să ne luptăm sunt în primul şi în primul rând în două direcţii la care ne gândim prea puţin. Prima direcţie este diavolul, el este lupul cel înţelegător, iar a doua direcție suntem noi înşine. Cel mai teamă să ne fie de noi înşine şi de puterile întunericului care sunt în noi, hrănite de noi mult timp, care par la prima vedere blânde, care par de-ale noastre, dar să ştiţi că, atunci când încercăm să le dezrădăcinăm, devin lupi. Și nu se lasă. Comodităţi, mici plăceri pe care ni le facem şi o să vedeţi că, dacă pentru Hristos va trebui să le scoatem, cât de tare o să ripostăm şi cu câtă învârtoşare, n-o să vrem să ne lăsăm de nişte nici lucruri despre care am socotit că nu e nimic rău în ele, dar, de fapt, devenim dependenți de ele. Vă daţi seama, dacă la nişte lucruri micuţe abia [sau nu] renunţăm, ce să mai zicem de cele mai mari?

Aşa încât este în noi o parte întunecoasă, pe care noi o socotim luminoasă, dar ea e întunecoasă, un fel de vistierii ale morţii. De fapt, acum, la prima vedere, ele nu par ale morţii, aşa cum vara, atunci când toată grădina este înverzită, nu faci diferenţă între cele care se usucă la venirea toamnei şi cele care rămân verzi, la prima vedere nu faci diferenţa, dar, când vine toamna şi apoi iarna, ştii ce poate trece prin toată iarna şi ceea ce piere. Aşa şi omul: uitându-ne peste sufletul nostru, vedem că toate sunt verzi şi toate ne sunt de folos şi toate sunt ale noastre, dar sunt în noi vistierii ale morţii, trecătoare, vremelnice, schimbătoare, care nici măcar nu sunt ale noastre; ale noastre sunt cele care rămân, ale noastre sunt cele cu care ne vom înfăţişa înaintea lui Dumnezeu. Acestea sunt cele trecătoare ale veacului acestuia şi împotriva cărora de multe ori trebuie să ridicăm război sau, oricum, mai degrabă vor ridica ele război asupra noastră atunci când vom vrea să-L alegem mai cu sârguinţă pe Hristos ca Stăpân şi Domn şi Prieten şi Frate şi Tată şi Păstor al sufletelor şi al trupurilor noastre. Atunci florile frumoase din grădina sufletelor noastre vor deveni plante carnivore şi care ne strâng din toate părţile ca volbura și ca iedera şi care ne sufocă.

Împotriva acestora, în primul rând, zice Mântuitorul, și nu împotriva aproapelui, vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor, pentru că trimiterea lor nu era atunci, pe moment, câteva zile sau câteva săptămâni în care urmau ei să se ducă să propovăduiască şi apoi să se întoarcă. Nu aceea era misiunea la care erau chemaţi ei şi nu pentru aceasta venise Mântuitorul, nu venise doar pentru câţiva apostoli care să meargă să propovăduiască, ci cuvintele Mântuitorului sunt adresate nouă, tuturor, nu numai apostolilor atunci, în momentul acela. Iar pe noi nu ne trimite niciunde departe, ci fiecare în viaţa sa, cum zice Mântuitorul:

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa

– adică cele ale vieţii lui, cele ale mărturiei lui, cele în faţa cărora trebuie să dea mărturie, în faţa cărora trebuie să ridice steagul luptei şi al biruinţei, dacă va îngădui Dumnezeu să fie al biruinţei și cred că va îngădui, aceea este crucea pe care trebuie să o purtăm și aceea este misiunea în care suntem trimişi, fiecare în viaţa noastră și în preajma noastră şi între apropiaţii noştri şi lângă celălalt şi pentru cel de lângă noi.Şi atunci, cum ziceam, lupii sunt diavolii care se luptă cu noi neîncetat, dar şi obișnuințele noastre şi felul în care ne place să fim şi să ne raportăm la noi şi la ceilalţi şi să ne îndulcim de cele ale veacului acestuia. Nu e rău în sine a te bucura sau a te îndulci de veacul acesta, dar dacă aceste mici îndulciri şi mici bucurii vor deveni piedică de a te apropia de Hristos, atunci trebuie să renunţăm la ele. La vremea potrivită, când Dumnezeu va socoti, va trebui să renunţăm la ele. Şi ele atunci ne vor deveni duşmani cum nu ne-am închipuit. Din blânzi şi cuminţi vor deveni colţoşi ca lupii.

În acelaşi timp, însă, este vorba şi de cei mai apropiaţi sau mai depărtaţi de noi, care nu au primit sau nu s-au îndulcit de darul credinţei, şi care ne pot deveni învârtoşaţi potrivnici. Aşa încât se împlinește în cuvântul acesta spus de Mântuitorul ceea ce spun Părinţii mai târziu din experienţa lor în zeci şi zeci de ani de osteneală, sute și mii de ani de osteneală, când au zis că, atunci când un om se hotărăşte să pornească pe calea lui Dumnezeu, trei sunt duşmanii care se ridică împotriva lui:

1. trupul și pornirile lui, adică noi înşine şi toată partea noastră trupească, cugetul trupesc, nu numai trupul, se revoltă și nu-i place noua rânduială pe care vrem să i-o impunem;

2. cei apropiaţi ai noştri, din jur şi cei în calea cărora vom ieşi şi

3. diavolul.

Exact cum spune Mântuitorul.

Şi zice Hristos:

Vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor.

Nu de voia lor. Or, Dumnezeu niciodată nu ne trimite de unii singuri în mijlocul lupilor şi ştim bine că El ne spune:

Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele vieţii voastre.

Şi cum stau oile în clipa în care sunt înconjurate de lupi? Se pun în jurul păstorului! Aproape că se suie pe el de frică şi încearcă să caute la el ajutor. Păstorul este Dumnezeu. De fapt, cuvântul în înţelesul acesta trebuie să se adune: starea în care trebuie să fim tot timpul este aceea în care să stăm lipiţi tot timpul de Păstor, de Dumnezeu, de Hristos, de chemarea numelui Său.

Aşa cum oile nu-şi pot îndrepta ochii spre altceva, ca ultimă scăpare, decât la păstorul lor, pe care l-au urmat și până atunci, adică la Dumnezeu, aşa nu trebuie să-şi ia sufletul nostru ochii nicio clipă de la El. Şi să realizăm lucrul acesta, că suntem ca nişte oi în mijlocul lupilor, nu suntem într-o promenadă plăcută prin lumea aceasta, ci chiar ca nişte oi în mijlocul lupilor, împotriva lupilor interiori, împotriva lupului celui gânditor, împotriva lupilor trimişi la pradă de către diavol prin oameni care-l ascultă pe el. Împotriva acestora n-avem noi putere și, vedeţi, înlătură cu totul Mântuitorul ideea de a se uni oile să poarte război cu lupii. Nu se pune problema aceasta. Ci să fim asemenea oilor care nu s-au gândit să se ia la război, la ceartă şi la luptă cu lupul, ci se adună în jurul Păstorului şi strigă în ajutor la El şi El, cu siguranţă, le va ajuta. Pentru că nu e un păstor năimit, nu e un păstor care fuge, lăsând oile, ci este un Păstor Care le cunoaşte pe nume şi le scoate și le-a scos de atâtea ori la păşune și la izvor şi le aduce înapoi și iar le scoate şi Acesta Îşi va pune sufletul și trupul şi sângele Său pentru oile Sale.

După aceea ne spune să ne asemănăm cu porumbeii. Şi aici sunt două înţelesuri: nevinovăţia şi blândeţea lor, cum şi spune:

Fiţi blânzi ca porumbeii.

Despre porumbei nu s-a auzit vreodată că s-ar fi repezit asupra cuiva. Nu este în porumbel iuţime, nu este răutate, ci este blândeţe, indiferent că cel care a pus mâna pe el urmează să îl mângâie sau să îi frângă gâtul. La această blândeţe a porumbeilor ne îndeamnă Dumnezeu, dar mai face încă o trimitere prin ei, la care mintea iudeilor fugea repede, datorită porumbelului sau turturelei jertfite în Templu, care era aproape răstignită, pentru că i se frângea gâtul şi i se pironeau aripile de perete. Deci Se referă la acceptarea jertfei sau la acceptarea căii pe care Dumnezeu ţi-o pune în cale, fără cârtire, fără zbatere. Iar un alt înţeles se leagă de faptul că Noe a dat drumul unui porumbel care s-a întors cu o ramură de măslin. Şi vedeţi şi acum că porumbeii sunt printre puţinele păsări care se întorc, lucru cunoscut din vechime. Deci e încă un lucru la care ne îndeamnă Dumnezeu prin porumbel: să ne întoarcem neîncetat. Chiar dacă ne îndepărtăm de Dumnezeu, chiar dacă greşim, chiar dacă ne lepădăm, să ne întoarcem neîncetat la Tatăl. Aşa cum fiul risipitor ca un porumbel s-a reîntors, aşa şi noi suntem îndemnaţi să revenim din nou acasă, din nou acasă, neîncetat.

Să fim înţelepţi ca şerpiinu se referă la înţelepciunea şarpelui ca viclenie cu care a înşelat pe om – că nici nu era şarpele acolo, în rai, ci era diavolul care îl stăpânea pe şarpe – ci se referă la înţelepciunea practică pe care şarpele a avut-o încă de când l-a zidit Dumnezeu. Nu întâmplător şarpele a fost stăpânit de diavol şi nu alt animal, pentru că era cel mai înţelept dintre animale, aşa cum îl făcuse Dumnezeu, avea o înţelepciune firească. Acolo, în Scriptură, la capitolul 3, traducerea corectă este „dibăcie”,„înţelepciune practică”, adică ştie când şi cum să facă. De aceea diavolul a nădăjduit că prin şarpe îl va birui pe om, nu prin altcineva, tocmai pentru că şarpele era cel mai bine văzut de om, cel mai plăcut, pentru că avea această dibăcie, această isteţime. Tocmai de aceea l-a stăpânit pe şarpe, ca prin şarpe să-l înşele pe om mai uşor. Dar Dumnezeu nu-l acuză definitiv pe şarpe pentru că a fost stăpânit de diavol, ci ne îndeamnă chiar să avem dibăcia cu care l-a zidit Dumnezeu pe el, pe care o vedem chiar şi acum.

Dumnezeu nu ne îndeamnă spre naivitate tâmpă în care ne aruncăm în ghearele lupului, în care căutăm noi înşine judecata sau asprimea sau “cizma” stapanitorului sau teroarea tiranului sau ne supunem noi de voie, ci, asemenea şarpelui, care, atunci când simte pericolul, ştie când să se retragă, atunci când vine toamna – se zice că de Sf. Dimitrie se ascund şerpii în pământ şi nu mai ies – ştie momentul când ar trebui să intre în cuibarul lui şi de acolo să nu mai iasă până primăvara, pentru că, dacă iese, rămâne înlemnit şi moare, ştie când să se ascundă și când să iasă, știe să nu atace decât atunci când este lovit sau călcat – nu se repede și nu face rău cu voie, nu-i face plăcere răul în sine.

La dibăcie se referă Hristos, dar mai ales la dibăcia aceasta de a şti să ne ferim de rău, de a nu ieşi în calea răului, aşa cum Mântuitorul, atunci când a auzit că este căutat în Iudeea, a plecat în Galileea. Adică n-a căutat mânia oamenilor. Când ei L-au dus pe sprânceana muntelui Nazaret şi au vrut să-L omoare cu pietre, El n-a mai stat la discuţii cu ei şi nu i-a întărâtat mai mult, ci a trecut prin mijlocul lor şi a plecat de acolo. Adică a ştiut când să Se oprească. A ştiut să nu învârtoşeze inimile copiilor Lui, aşa cum şi scrie în Scriptură:

Părinţilor, nu învârtoşaţi inima copilului vostru.

Această înţelepciune, de a nu învârtoşa inima aproapelui nostru, a celuilalt, aceea de care vă povesteam odată despre un părinte din muntele Athos, cred că din mănăstirea Dionisiu, care a fost atât de dezamăgit de nesporirea duhovnicească a ucenicilor lui, el străduindu-se mulţi ani, zeci de ani cu ei, şi aceştia nu numai că nu-l ascultau, ci îi stăteau împotrivă şi cârteau şi găseau nod în papură cuvintelor lui, şi aşa de necăjit şi de întristat a fost, deşi el era pus acolo ca duhovnic, încât a plecat, a fugit din mănăstire, el, duhovnicul mănăstirii, a fugit şi s-a dus la părintele său duhovnicesc, care era aproape de vârful Athonului, unde, de obicei, stau sihaştrii şi anahoreţii. S-a dus acolo şi era atât de trist şi de învârtoşat şi de mâniat, încât i-a spus părintelui său că are de gând să nu se mai întoarcă niciodată. Iar părintele său, fiind om înţelept şi având această înţelepciune practică, pe care Dumnezeu ne învaţă să o avem, nu i-a spus atunci, pe moment: <Faci o greşeală…! Cum de-ai plecat?… Du-te înapoi…!>, pentru că ştia că atâta învârtoşare avea şi tristeţe, încât, dacă şi el i-ar fi zis asta, îl va pierde definitiv, poate plecând de tot din munte sau din monahism sau făcând ceva mult mai grav, şi atunci i-a zis: <Bine, stai aici, rămâi cu mine.> Şi trecând timpul și trecând săptămânile şi lunile, şi-a revenit acest duhovnic, şi-a venit în firea lui şi s-a gândit unde a greşit, ce a greşit, şi s-a hotărât: cum se poate, cum să lase el obştea aşa şi să plece? Cum să aibă odihnă? Şi s-a dus înapoi la părintele său şi i-a zis: <Părinte, m-am gândit mult şi mă întorc înapoi, nu se poate să plec aşa…> Şi atunci abia a respirat uşurat părintele lui şi i-a zis: <Ah, de când aşteptam să zici asta…!> <Păi şi de ce nu mi-ai zis?> <Nu era de folos să zic atunci, că mai mult te învârtoşai. Acum pot să-ţi zic: du-te, frate, fii binecuvântat, acolo e locul tău!>

Şi aceasta e înţelepciunea pe care de multe ori trebuie să o avem, nu numai cu ceilalţi, ci şi cu noi înşine, această pedagogie fină s-o avem cu sufletele noastre. Noi, de multe ori, în interior, vrem să ardem etapele, să sărim repede, să facem şi ne obosim sufletul şi ni-l învârtoșăm şi nu avem înţelepciunea aceea de care zice Mântuitorul: Părinţilor, nu învârtoşaţi inima copiilor voştri, ci ne învârtoşam sufletul şi îl împovărăm şi îi dăm multe de purtat trupului şi putem să avem surpriza să ni-l facem vrăjmaş învârtoşat împotriva noastră, şi trupul şi sufletul şi mintea şi inima, pentru că nu avem înţelepciunea aceasta pe care Dumnezeu ne îndeamnă s-o avem şi această dibăcie practică.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

1

Vedeti si:


Categorii

Parintele Ciprian Negreanu, Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate