MARTURII INEDITE DESPRE MUCENICUL MIRCEA VULCANESCU, “CANTEMIRUL SECOLULUI NOSTRU”, imbracat in modestie si in noblete pana la JERTFA SUPREMA, “cel mai stralucitor dintre intelectualii romani ai primei jumatati de secol 20”, “ca un soare peste capul intregii sale generatii de luceferi”

Vedeti si:

Fericiți cei Prigoniți:

Mircea Vulcănescu în conștiința contemporanilor săi

„Omul cel mai aproape de desăvârșire pe care l-am cunoscut vreodată”

Aiudul de atunci dispunea de niște ateliere modeste, în care lucrau mai mult cei de drept comun, dar care erau numite cu emfază – fabrica. Era aici un atelier de reparat căruțele închisorii, dar și pe cele ale țăranilor de prin satele vecine Aiudului, care voiau să recurgă la serviciile lui. Era, de asemenea, un atelier de fierărie unde se confecționau scoabe, potcoave, străgălii, tirfoane pentru calea ferată și alte piese pentru nevoile țăranilor, precum și piese de tinichigerie (sobe, găleți, stropitori, burlane, tăvi și paturi de fier).

În spatele clădirii ce adăpostea forja și nicovalele fierăriei era o încăpere lungă de vreo 30 de metri, în care erau instalate niște tobe rulante pentru curățatul ruginei, cu ajutorul unor bucăți de ipsos și zgură de cărbune, a pieselor de fier și oțel ruginit. […]

Tot aici, în jumătatea estică a fundului curții, erau improvizate un fel de șoproane sub care se confecționau coșuri și panere din nuele de răchită adusă din lunca Mureșului.

Sub unul dintre aceste șoproane, în iulie, august și septembrie 1948 se putea constata cea mai mare densitate de deținuți pe metru pătrat de suprafață de muncă penitenciară. Explicația aglomerației nu stătea nici în ușurința cu care se putea prelucra răchita, nici în frumusețea obiectelor ce rezultau prin această prelucrare, ci în valoarea extraordinară a „prelegerilor” pe care Mircea Vulcănescu le ținea aici aproape în fiecare zi.

Temele abordate de el erau atât de diverse încât, într-o singură lună, puteai avea norocul să afli totul despre probleme de finanțe, ca de pildă politica financiară și relațiile financiare ale României cu Germania în timpul guvernării Antonescu, literatura și filozofia universală, despre istoria tehnicii și a marilor religii, despre ortodoxia românească, despre consecințele pentru destinul românilor a excomunicării reciproce a Papei Leon al IX-lea și Patriarhul Mihail Kerularios și a marii schisme din 1054, precum și despre importanța apartenenței noastre la Biserica de răsărit.

Am cunoscut în anii mei de pușcărie mulți oameni de mare valoare, uriași ai culturii noastre, pe care orice popor s-ar fi mândrit să-i aibă – S. Rădulescu, Manu, R. Gyr, Crainic, Micescu, Petrovici, Botez și multe, multe alte zeci de valori incontestabile. Fiecare dintre ei păstra o justificată părere bună despre sine și rar și greu ar fi permis (chiar dacă nu o mărturisea) ca, la un imaginar clasament în domeniul său, să fie plasat altcineva înaintea lui. Dar când era vorba de Vulcănescu, toți cădeau de acord să recunoască și să spună că este cel mai strălucitor dintre intelectualii români ai primei jumătăți de secol 20. Poate că înainte de pușcărie, mulți dintre cei ce nu-l cunoscuseră de aproape fuseseră tentați să-i bagatelizeze valoarea, aici însă, unde chiar dacă la început avuseseră un oarecare acces la carte, fiecare și-a măsurat statura culturală fără propteaua rafturilor de cărți sau alte proptele și paravane. Aici, fiecare a putut să-l cântărească pe celălalt fie ascultându-l, fie comparându-l cu alții sau cu sine și fiecare a trebuit să-i recunoască valoarea.

În ciuda unanimei recunoașteri, Vulcănescu era față de oricine de o inimaginabilă modestie și ori de câte ori i se punea câte o întrebare, începea cu „bine dragă, o să încerc să spun câteva cuvinte în legătură cu ceea ce vrei să știi”. Câteva cuvinte care furau, pe nesimțite, câteva ore și nu de puține ori, se prelungeau în ziua următoare.

Era, într-adevăr, fenomenal iar eu, care eram foarte tânăr și care credeam că totul (mă refer la durata detenției) se va termina foarte curând, înțelegeam (ca dealtfel și alții de vârsta mea) să profit de norocul de a-l avea în față și-l iscodeam de câte ori puteam cu cele mai năstrușnice teme.

Vulcănescu era un om destul de înalt și arătos. În vara lui 1948, când nu împlinise încă 45 de ani, deși avea deja vreo doi ani de detenție, deci pierduse ceva din greutatea lui de dinainte de arestare (peste 100 kg), el nu părea un om anemiat. Chiar dacă hainele de pe el (nu știu de ce eu mi le amintesc kaki – ofițerești) erau puțin mai largi, arătând că fusese mai voinic, era poate puțin mai slab decât în 1946, dar aceasta nu făcea decât să-i sublinieze mai mult finețea și blândețea trăsăturilor. Parcă-l văd, stând drept, în picioare, părând mult, mult mai înalt poate decât era, privindu-mă tăcut, de-acolo de sus, de unde-i erau ochii blânzi, dar pătrunzători, ori de câte ori tupeul curiozității mele îl iscodea cu vreo temă. Chiar din prima iarnă care a urmat, cea a lui 1948, mi-am dat seama cât de puerile, cât de comune și neinteresante, poate, pentru el fuseseră unele dintre întrebările mele, dar el n-a arătat niciodată vreun dispreț nici uneia dintre provocări. Puțin mai târziu, în Zarca fiind (deci după ce nu-l mai puteam întreba nimic), când tot ce ascultasem de la el dospise și rodea în mine, am priceput că el îmi ghicise foarte repede îndoielile și necredințele și răspunzându-mi mie, lămurea și readucea la credință pe toți cei ca mine, care-l ascultau.

De fiecare dată își începea expunerea (vorbirea), traversând aproape același ritual. Trăgea mai întâi spre el un mănunchi de nuiele de răchită, mângâind cercetător figurile celor vreo 20 de inși aflați, ca de obicei, la coșcărie. Lua apoi în una din mâini, una din nuiele, iar în cealaltă, în care avea o ceacâie, începea jupuitul șuviță cu șuviță. Și – n-am știut niciodată de ce – mie mi se părea că făcea treaba ca și cum ar fi fost stângaci, astfel că de fiecare dată când termina lucrul, eu eram încântat că nu și-a tăiat degetele. De abia mai târziu am descoperit că el dovedea o inexplicabilă îndemânare și că nu exista de fapt nici un pericol real de accidentare. Încet, încet, fiecare dintre cei prezenți, deși jupuiam la rându-ne maldăre de răchită, uitam unde eram și ce făceam și fiecare în mintea sa încerca să-și imagineze cum s-ar fi purtat Platon, Aristotel, Plotin, Sf. Augustin sau Tomas d`Aquino pe care îi aducea sub șopronul coșcăriei și îi făcea să ne ajute la jupuitul nuielelor. Poate de aceea, când mai târziu cineva ar fi pomenit despre cei înșirați mai înainte, eu nu puteam să-i disociez de maldărele de răchită ce înconjurau figura lui Vulcănescu.

Mi-aduc aminte și azi de un prieten, inginer chimist, pe care nu-l interesaseră niciodată alte probleme decât cele legate de meseria sa, venit fără entuziasm, mai mult de gura mea, pentru prima dată la coșcărie și care, la revenirea în celular, a izbucnit:

– Ăsta nu e om, ăsta este o diabolică sau dumnezeiască mașină de exprimat poetic și pe înțelesul oricui cele mai rigide și mai anoste cunoștințe din orice domeniu. Ai avut dreptate să-l lauzi atât, este într-adevăr colosal, iar eu cred că așa cum prezintă el lucrurile, poate fi în stare să-l convertească la cumsecădenia credinței, a ortodoxiei, chiar și pe diavolul însuși. Ascultându-l, ajungi să crezi cu adevărat că pașii făcuți de omenire în domeniul științei au fost drămuiți și struniți întotdeauna de Providență, de Dumnezeu, în așa fel încât descoperirile să nu se poată întoarce împotriva omului. Și, apropo de incursiunea făcută de el în domeniul transuranienelor și despre lucrarea pe care spune că a citit-o doar odată, îți spun că sunt uluit de ce creier disciplinat trebuie să aibă, dacă într-un domeniu străin de preocupările lui – fizica nucleară – după o singură lectură a unei mari lucrări, făcută chiar cu maximă atenție, a putut să sistematizeze, să sintetizeze și să traducă tot în exprimări atât de puțin tehniciste, dar atât de exacte.

Fiindcă deși amândoi aveam să rămânem încă destule vreme în Aiud, în afara locului acesta de sub șopronul coșcăriei, soarta nu avea să fie bună cu mine decât în vara aceasta și nu o să-mi mai ofere șansa să-l mai reîntâlnesc, voi menționa acum că ori de câte ori voi pomeni despre Vulcănescu în fața altor oameni de valoare pe care-i voi cunoaște, toți vor fi de acord că a fost unul dintre cei mai străluciți oameni de cultură pe care i-a avut neamul nostru.

Mai mult decât atât, Nichifor Crainic, pe care l-am cunoscut mult mai îndeaproape și mai îndelung, care orișicum s-ar fi purtat în pușcărie și orice ar spune unii răuvoitori, a fost de asemenea un mare om de cultură și care, ca orice om de valoare (plin sau conștient de el) nu prea avea cuvinte de laudă la adresa altor valori, spunea:

„În general, oamenii de nivelul meu nu spun la adresa altor valori decât atât cât cred că îi obligă realitatea și o anumită minimă decență, dar despre Vulcănescu eu cred că este nu doar cel mai reușit exemplar pe care l-a dat neamul românesc între cele două războaie, ci acela care având talie europeană, după ce va descoperi în sine nevoia de a spune ce are de spus, va acoperi cu umbra lui tot ce a strălucit până acum în istoria culturii românești (a erudiției românești, de la Cantemir la Iorga). Peste capul întregii sale generații de luceferi, el va fi ca un soare”.

Dar Crainic spunea asta în 1950, fără să știe că Vulcănescu Mircea, care era cu 14 ani mai tânăr decât el va apuca să trăiască încă 10 ani de libertate, 10 ani în care Crainic și alții ca el au fost obligați să trudească la demolarea propriei lor reputații și în care – Doamne! – câte ar fi putut să facă Mircea Vulcănescu?!

Crainic n-avea de unde să știe că doi ani mai târziu (în `52), singurul om pe care el îl prețuia fără rezerve și cu sinceritate n-avea să mai fie. El se va stinge fără să apuce să mai scrie măcar un rând.

Astăzi, în plină modă (sau tiranie) a democreștineștei noastre reconcilieri, eu nu le-aș face totuși comuniștilor decât un singur proces – acela că au distrus acest monument, înainte ca el să se poată revela nu numai nouă, românilor, ci Europei sau lumii întregi.

Chiar dacă înainte de a muri, el le-a cerut celor de față să nu-l răzbune, chiar dacă eu aș fi în stare să-i iert pentru toate crimele pe care le-au făcut, pentru crima asta n-aș putea să o fac.

Ne încântăm de plăcere intelectuală în prezența câte unei vorbe de duh a lui Țuțea.

Ne îmbrobodim în admirație pentru găselnițele sau agăselnițele, pentru triplele sau multiplele sale introduceri, în fața lui Noica.

Ne înclinăm copleșiți de respect în fața edificiului trudit de Eliade.

Dar oare cum am fi privit ceea ce ne-ar fi lăsat Vulcănescu, dacă s-ar fi putut sustrage blestemului Carpaților săi odată cu Cioran, Ionescu sau Eliade sau dacă l-ar fi încurajat pe Ică Antonescu în ideea de a depune în Elveția sumele necesare salvării a 100-200 de intelectuali români și s-ar fi îndurat și el să plece, sau dacă măcar ar fi apucat să trăiască aici, în burta leviatanului – atâta timp cât au mai trăit după eliberare Crainic, Țuțea sau Noica?

*

După câteva zile însă, cineva a venit să mă cheme la coșcărie, fiindcă Vulcănescu abordase subiectul propus de mine. Nu știu ce va fi spus până la sosirea mea, dar despre cele ce a spus după aceea mi-am amintit tot timpul, nu doar în anii aceia ai tinereții, ci până acum, la bătrânețe.

Actul în sine – al sinuciderii – întră în sfera de preocupări a psihiatriei, iar el a mărturisit că nu se aventurează să ne vorbească despre el din acest punct de vedere, sugerându-ne să propunem tema profesorului Petre Tomescu (Doi ani mai târziu, fiind în Zarca cu dr. Tomescu, i-am propus subiectul, dar lucrurile spuse de el m-au dezamăgit, în comparație cu felul în care tratase tema Vulcănescu).

Dincolo de reflexiile făcute din punct de vedere filozofic și religios, din tot ce a spus Vulcănescu atunci mi-a rămas, cum spuneam, până azi, evocarea cronologică a marilor sinucideri din istoria lumii și punctul de vedere creștin din care el privea lucrurile. El spunea că e încredințat că într-o bună parte din cazurile de sinucidere individuală, subiectul (insul respectiv) suferă, fie spontan, fie la sfârșitul unei prelungite și progresive stări depresive, o dereglare a gândirii care îl face să nu mai vadă decât două posibilități; prima ar fi inacceptabilă, fiindcă i-ar cere să rămână într-o situație grea, dureroasă, insuportabilă, a doua ar fi aceea de a pune capăt celei dintâi, prin renunțarea la viață.

Fiindcă cineva din cei ce ascultau a pretins că ar fi existat în literatură o operă care ar sugera că prima ispită a sinuciderii ar fi încercat-o însuși Adam, deci primul om, după alungarea din Paradis, el a spus că știe povestea și pentru cei ce n-o cunoșteau, a continuat-o.

În primul său somn teluric (post paradisiac) ar fi avut primul său vis în care i s-ar fi prefigurat întreg destinul nefericit al urmașilor săi – oamenii. Îngrozit de revelația nenorocirilor ce-i erau hărăzite omenirii, s-ar fi îndreptat spre marginea unei prăpăstii pentru a se arunca în ea, împiedicând astfel împlinirea destinului ce-i aștepta pe urmașii săi. Dar Eva l-a prins de mână și punându-i-o pe pântecul său, l-a făcut să înțeleagă că era prea târziu, că destinul omului, consecutiv primei sale căderi, nu mai putea fi schimbat prin dezertări, ci doar prin ispășiri.

Solicitându-ne și pe noi, Mircea Vulcănescu a încercat apoi să înșire succint, cronologic, cazurile de sinucidere mai cunoscute din istorie. Nu sunt sigur că voi fi păstrat prea multe din evocările sale de atunci, dar voi încerca să le reconstitui, nu atât de corect și coerent ca el, și indiferent că el au fost individuale, în cupluri sau colective:

– Sinuciderea lui Socrate din 399 a. ch., sinucidere prin condamnarea pentru refuzul de a se dezice;

– Sinuciderea pe motivații filozofice sau mistice, în anul 66 a. ch. a vreo 600 de discipoli ai lui Confucius, care s-au înecat cu toții, când împăratul Konang a ars cărțile maestrului lor;

– Sinuciderea lui Mitridate, în 63 a. ch.;

– Sinuciderea colectivă, anterioară sau mai bine zis, alternativă capitulării, după înfrângerea celor 1000 de evrei asediați de romani în fortăreața de pe muntele Mosada;

– Sinuciderea lui Brutus, fiul adoptiv al lui Cezar – participant la asasinarea acestuia – după înfrângerea de la Philipi;

– Sinuciderea, între alții, din ordinul lui Nero a lui Petroniu, precum și a lui Nero însuși;

– Sinuciderea lui Antoniu și a Cleopatrei, în anul 30 p. ch.;

– Sinuciderea conducătorilor daci, în frunte cu Decebal, după înfrângerea lor de către romanii lui Traian în 106;

– Sinuciderile colective din anul 1000, când se aștepta sfârșitul lumii și venirea lui Antichrist;

– Sinuciderea lui Crișan, în 1755;

– Sinuciderile provocate din compasiune pentru eroul romanului lui Goethe – „Suferințele tânărului Werther”, ca și cele provocate de melancolicul și descurajantul cântec unguresc „Tristă duminică”;

– Sinuciderile practicate înăuntrul cluburilor de sinucigași care au proliferat la sfârșitul secolului 18 și începutul secolului 19, la Berlin, Londra sau Belgrad;

– Sinuciderile din simpatie sau compasiune, ori pur și simplu prin imitație, după sinuciderea din 1889 a arhiducelui Rudolf și al Mariei Vetsera;

– Sinuciderea lui Esenin;

– Sutele de sinucideri din Germania doar în 1929;

– Miile de sinucideri din Germania (în special în landurile răsăritene), premergătoare ocupației rusești, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în 1945;

– Sinuciderea, în același an, a lui Hitler și a Evei Braun, precum și cea lui Goebels, cu toată familia și a lui Goering;

– Sinuciderea frecventă, colectivă, deși individuală, a piloților japonezi Kamikaze (1943-1945), precum și sinuciderile din 1946, posterioare capitulării Japoniei, ale multor soldați și ofițeri care au refuzat să mai supraviețuiască înfrângerii. De altfel, în Japonia a existat din totdeauna o tradiție a sinuciderii după anumite ritualuri, din rațiuni de onoare și demnitate, prin sepuku sau hara-kiri sau prin shinj-dubla, sinucidere a unor tineri îndrăgostiți, ca Romeo și Julieta, care refuză să se lase despărțiți.

*

„Indiferent că este colectivă și este întemeiată pe setea de glorie a unor luptători, pe spiritul de sacrificiu al unor fanatici sau pe cine știe ce alți factori sociali, indiferent că este vorba de cupluri disperate sau de indivizi cu tulburări psihice grave, pentru unul ca mine – spunea Mircea Vulcănescu – sinuciderea rămâne o monstruozitate pur omenească (chiar dacă sunt și animale care se pare că se sinucid: cașaloții în numite condiții, o specie de antilope din Africa de Sud, câinii părăsiți pe o anumită insulă, etc.).

Într-o lume ca a noastră, în care cei ce ne conduc nu-și mai pun probleme asupra a ceea ce se petrece în sufletul oamenilor ca urmare la neomeniile lor, nu știu, nu îndrăznesc să spun dacă cei ce renunță la viață trebuie să fie doar condamnați pentru ceea ce ne apare ca morbidă lașitate sau și deplânși (compătimiți) pentru cât de singuri trebuie să se fi simțit atunci, în pustiul din ei.

Totuși, ca bun creștin, mărturisesc că nu aprob să facem altceva cu viața pe care Dumnezeu ne-a dat-o, decât să o trăim așa cum ne-a fost hărăzită, (trăind-o) cu credință că îndurarea Lui – a lui Dumnezeu – poate veni la capătul fiecărei zile de mâine.

Aici, în închisoare, am ajuns să nu mă mai indignez și, în parte, să fiu mai îngăduitor cu aceia care (fără să o știe) întorc pe dos cele învățate de mine de la unul din dascălii mei, care spunea că omul nu este cu adevărat liber dacă este obligat de alții sau de sine însuși să rămână priponit de o prejudecată, o credință falsă sau o rătăcire. Astăzi eu admit că pentru mulți dintre cei ce suntem închiși aici sau în altă parte (de comuniști sau de ruși), nici unul nu este lipsit de libertate, atâta vreme cât rămâne nu priponit sau atârnat, ci sus – ținut (ținut deasupra) de o idee, de o credință (fie chiar neortodoxă) în jurul căreia zboară cum și cât dorește.

Păstrarea oricărui fel de aripi sprirituale anulează starea de prizonierat fizic, păstrând vie dorința de a trăi și respectul pentru viața pe care ne-a dat-o Dumnezeu, chiar dacă ea este temporară, altfel decât cum ne-am dori-o.

Necredinciosul care vrea să se salveze, va înțelege în curând că aceasta (credința) va fi singura șansă de salvare, chiar dacă va începe prin (a se preface) a imita înăuntrul său atitudinea credinciosului, va sfârși în credință – chiar dacă, așa cum am mai spus și altădată – între timp va descoperi că a sărit peste înțelegere.

Cei pripiți în judecată sau lipsiți de ea vor restrânge ideea credinței premergătoare înțelegerii, dar vor risca gestul lui Chirculescu [Ioan]¹ sau unul asemănător, dar mai grav (sinuciderea spirituală) în care îți lași trupul să trăiască, dar îți (sin)ucizi sufletul.

Legea ne cere să nu ucidem, iar eu, din porunca biblică înțeleg nu doar a nu curma viața altuia, ci și pe cea proprie. Religia creștină condamnă sinuciderea, iar eu sunt sigur că singura terapie preventivă împotriva ei este credința adevărată în Dumnezeu”.

Refuzând să analizeze atunci, și amânând pentru altă dată, jertfele și sacrificiul de sine al primilor creștini sau ideea unui anumit la fel de risc (ca jertfa legionară) care putea fi privit tot ca o sinucidere, el a încheiat spunându-ne că speră să fim dispuși să acceptăm invitația lui, ca pe baza celor spuse de el și cele știute de fiecare dintre noi, să reflectăm singuri asupra subiectului. Aceasta, nu doar fiindcă uciderea de sine este o chestie personală și individuală (chiar și când e colectivă), ci pentru că atitudinea față de ea este, în ultimă analiză, hotărâtă de fiecare în parte.

Cu singuranță însă că atunci, el nu se gândise că gestul său de la Jilava, de a proteja și de a salva de la moarte cu trupul său, trupul altui frate de suferință, expunându-se pe sine îmbolnăvirii grave și decesului care a urmat, va fi socotit de unii tot o formă de sinucidere și nu doar o sublimă jertfire de sine în spiritul creștin, în spiritul lui Christos.

*

În următoarele zile, Vulcănescu a abordat alte subiecte, iar eu l-am sâcâit atât cât au permis împrejurările, cu alte întrebări legate mai cu seamă de sinceritatea credinței, a religiozității sale, dar după subita lui plecare (se spunea la Malmaison, pentru proces) mi-au rămas atâtea nedumeriri pe care nici Crainic, nici Petrovici, nici Micescu, nici alții n-au fost în stare să mi le risipească așa cum am rămas convins că ar fi făcut-o el. Dar cu toate că nu-l voi mai întâlni niciodată în Aiudul în care el va muri în 1952, iar eu voi executa cea mai mare parte din pedeapsă, îl voi purta cu mine în Zarca, în 1949 și ori de câte ori voi osteni căutându-mi liniștea în gânduri, îmi voi aminti că Mircea Vulcănescu, în finalul spuselor sale despre Sf. Augustin sau Tomas D`Aquino, sublinia că drumul către Dumnezeu și către pacea Sa trece prin sufletul omului, nu prin cugetul (mintea) sa. Gândul, meditația, spunea el, nu-l salvează pe ins de nefericirea în care viața îl împinge atât de des, ci doar îl ajută să o înțeleagă, credința însă e cea care aduce cel mai des și mai temeinic salvarea, împăcându-l cu ea.

*

Când îl ascultam în primele zile pe Vulcănescu, nu știam mai nimic despre el. Știam doar foarte vag că fusese coordonator sau cam așa ceva la întocmirea enciclopediei carliste. Ceea ce mă reținuse încă din prima zi fusese felul simplu și vădit sincer în care vorbea despre sine. Cuvintele în care-și povestea întâmplările trăite erau evident necăutate, dar felul în care erau puse împreună dădeau povestirii ceva de nedefinită, dar distinsă poezie.

Atunci, chiar din prima zi, mi-am descoperit în mod ciudat o mulțime de lucruri comune cu el. Ca și mine în adolescență, în tinerețea sa îi plăcuseră excursiile pe munte și drumețise mult și cu plăcere. Iubise natura și am înțeles, de asemenea, că nu disprețuise niciodată prea tare nimic din ceea ce putea tenta pe oricare adolescent sau tânăr, de la o întâlnire cu fete la una cu mâncare și băutură, de la bucuria unei lecturi serioase și alese la recreația celor trei cercetași sau a povestirilor lui Fenimore Cooper. Era un ins pe care, înainte de a afla cu cine aveam de a face, îl simțisem ca pe unul de ai mei, unul cu care aveam atâtea lucruri în comun câte puteau avea în comun inșii care au trăit normal, natural.

Nu l-am suspectat, așa cum am mai spus, decât câteva zile pentru ceea ce mi se părea nesinceritate, apropo de vizibila sa religiozitate și de mărturisita sa credință. După câteva zile, însă, spre rușinea mea, am înțeles că eu mă înșelasem și că el era un credincios cu adevărat – insist – nu în pofida, ci tocmai în temeiul imensei sale culturi. Poate de aceea mi-era drag. Poate de aceea, după doar câteva zile de coșcărie, simțeam nevoia de el. Și poate de aceea mă simțeam atras către el și către uriașele sale cunoștințe, din care speram să smulg cât mai mult, ascultându-l. Gândeam că dacă el putuse strânge în sine atâtea cunoștințe, trăindu-și tinerețea aproape ca și mine, aveam și eu o șansă să-l ajung din urmă într-un timp chiar mai scurt decât diferența de ani dintre vârsta lui și a mea.

Dintre toți tinerii care mă interesau pe mine, în deosebi cei din P.N.Ț., este posibil să fi fost, sporadic, și alții în afară de mine. Eu știu, însă, că printre cei nelipsiți la toate cuvântările lui Vulcănescu sigur n-a lipsit niciodată Nicu Martin. Atrași de avantajele oferite de apartenența la diversele echipe de muncă, nici I. Puiu, nici Nelu Diaconescu, nici Adamescu, nici Alecu Bratu, nici alții n-au avut norocul să-l asculte. Astăzi sunt convins că dacă i-ar fi ascultat măcar o parte din cuvântări, multe dintre lucrurile cel puțin bizare la care au participat ei s-ar fi petrecut altfel.

Confesându-mă față de Nicu Martin în legătură cu comparația de mai sus (cu Mircea Vulcănescu), am avut surpriza să descopăr că și el încercase aceleași îndrăznețe asemănări. Mai târziu, aveam să înțelegem amândoi nu doar cât de absurd fusese fiecare dintre noi, fiindcă niciodată, indiferent de locul și condițiile cursei, broaștele din noi n-aveau cum să-l ajungă din urmă pe Achilele din el, oricât am fi furat noi singuri sau el ne-ar fi cedat de bunăvoie, din handicapul pe care îl avea nu doar asupra noastră, ci asupra tuturor celor ce-l ascultau. Aceasta, chiar dacă în închisoarea în care eram, din pricina aparentului numitor comun la care ne adusese mizeria și suferința, mulți dintre noi erau deseori tentați să refuze respectarea oricărei ierarhizări care i-ar fi dezavantajat.

Modelul moral, intelectual și cultural pe care-l reprezenta el pentru mine n-a fost niciodată întemeiat nici pe convingerea modestei mele valori morale, nici pe certitudinea handicapului său cultural, ci doar pe aceea că, din capul locului, refuzasem orice fel de comparație. El devenise, nu doar pentru mine, ci și pentru toți ceilalți exemplu în toate și orice comparație mi s-ar fi părut jignitoare pentru el, așa cum jignitoare ar fi fost orice comparație, a oricăruia dintre noi, cu un sfânt, cu un înțelept biblic. Și chiar dacă, fără voia mea, mai târziu, când am cunoscut alți oameni de valoare, l-am comparat cu ei, el a ieșit mereu deasupra și a rămas pentru mine omul cel mai aproape de desăvârșire pe care l-am cunoscut vreodată.

Când, prin `53 – revenit de la Făgăraș în fabrica Aiud, am discutat cu alții despre împrejurările sau cauzele ce duseseră, până la urmă, la atât de timpuriul său deces, mi-am adus aminte că atunci când i-am propus subiectul Chirculescu, o făcusem fără să știu că el însuși fusese în tinerețe bântuit de tentația sinuciderii. Era vorba (am aflat tot de la el) de împrejurarea în care, într-o excursie, cineva dintre apropiații săi se înecase, iar el își reproșa că nu-l (mai precis, n-o) putuse salva. Nu putuse salva decât o singură persoană. Atunci m-am gândit că cei ce priveau gestul său ca pe o sinucidere, puteau să aibă dreptate, iar el nu făcuse în sufletul său (poate) decât să nu mai rateze șansa de a-și salva un semen de la altfel de înec. […]

*

Înainte de a pune capăt spuselor despre el, am să adaug că, târziu, după eliberare, citindu-l pe Noica, aveam deseori sentimentul că multe din preocupările, din gândurile lui Vulcănescu (fiindcă acesta decedând, nu și le mai putea relua și desăvârși) fuseseră preluate și dezvoltate în lucrări quasipersonale. Aveam, de asemenea, sentimentul că aceste gânduri ar fi arătat poate altfel, ar fi arătat vulcănescian, nu noician, dacă Mircea Vulcănescu n-ar fi murit și meritul, dacă ar fi rezultat vreunul, ar fi fost al lui Vulcănescu, nu al lui Noica.

Citindu-l mai apoi și pe Vulcănescu, atât cât a mai putut fi publicat de notele lui (după `89), am avut tot timpul certitudinea că (cele mai) multe dintre idei fuseseră reluate acolo, sub șopronul coșcăriei și continuate până acolo unde ajunseseră gândurile lui după vreo doi ani de meditații peniteciare.

Am regretat tot timpul că n-am fost în stare să rețin, la nivelul la care ar fi putut fi utilizabil, mai nimic din ceea ce ar fi putut fi de folos acum, dar am sperat că el sau altcineva va fi scos ceva din Aiud (fiindcă pe vremea aceea, vara lui `48, se mai putea). Din păcate, n-a fost să fie așa.

Iar astăzi, chiar dacă sunt unii care opinează că Noica ar putea fi considerat, pentru unele din preocupările sale, elevul prietenului său Vulcănescu, mie mi se pare că, pe nedrept, nimeni nu-i mai recunoaște lui Vulcănescu nici un merit. Mai mult decât atât, deseori am senzația că printre rândurile pe care le scriu despre el, unii ar spune: „Așa-i trebuie lui Vulcănescu, dacă i-a plăcut să se risipească nu doar în filozofie, teologie, sociologie sau istorie pură ori literară, ci și în economie și finanțe, cărora le-a alocat o atât de mare parte din anii scurtei sale vieți și care au avut ca urmare întemnițarea ce i-a fost fatală”.

Eu insist să mărturisesc că păstrez convingerea că Nichifor Crainic avea dreptate când acolo, pe dușumelele din Zarca, spunea că Mircea Vulcănescu rămâne Cantemirul secolului nostru, pe care – spera el – îl va eclipsa atunci când (liber fiind), ieșindu-și din nepăsarea ce-l stăpânea, va pune pe hârtie tot ce știe. Păcat că Mircea Vulcănescu (sau destinul lui) l-a contrazis, decedând în 1952, în Aiud.

Oricum am privi și oricum am cântări lucrurile, valoarea lui Mircea Vulcănescu a fost infinit (mai mare) superioară celor ce au rămas – ca operă – în urma lui.

Și fiindcă veni vorba de Noica și de multe din lucrările sale, cred că au dreptate cei ce socotesc că „Sentimentul românesc al ființei”, „Devenirea întru ființă” și „Scrisori despre logica lui Hermes”, „Rostirea filozofică românească”, „Creație și frumos în rostirea românească” și „Spiritul românesc în cumpătul vremii” sunt preluate din gândurile lui Mircea Vulcănescu. Aceasta nu scade valoarea lui Noica, ci o restabilește pe a lui Vulcănescu.

*

Nu pot încheia decât amintindu-mi de încrederea nețărmuită pe care el o avea în destinul românilor, destin pe care, în neostoitul său optimism, îl formula cam așa:

„Nu cred că acest comunism duhnind a cașa și samahoarcă, năzărit din această ultimă năvălire barbară, va rezista prea multă vreme puterii de înromânire pe care o are neamul nostru. Chiar dacă la sfârșitul acestor îndurări va ieși de aici doar unul singur dintre noi, va fi de ajuns ca cei de afară să redevină cu toții buni români”.

Doamne, cât ar fi suferit blândul Mircea Vulcănescu, dacă ar fi trăit până azi! […]

*

Revenind la episodul Chirculescu, se poate observa că există destule unghiuri de vedere din care sinuciderea poate fi văzută ca un posibil gest de posibilă frumusețe. Un singur unghi, însă, o arată cert doar ca pe o neîndoielnică josnicie – atunci când este simulată.

Întâmplarea aceasta, a încercării de sinucidere, a fost, poate, o probă la care Providența îl supunea pe Chirculescu. Zic poate, pentru el dar sigur s-a dovedit a fi o probă pentru mine, fiindcă după ce am întors-o pe toate fețele, am terminat nu în milă față de Chirculescu, ci în indignare față de Ionescu, a cărui atitudine despotică n-avea nici un temei. De aceea, după ce mi-am împărtășit gândurile față de Valică, am luat următoarea hotărâre: în ajunul primei duminici, i-am spus mai întâi lui Chirculescu să-și strângă toate lucrurile murdare de sânge, să le facă boccea și luni să mi le dea la fabrică, apoi m-am dus la Ionescu, mutat deja în altă celulă, și i-am spus:

– Chirculescu e un gunoi pentru noi toți în afară de tine, care nu ai avut nimic de a face cu el înainte de pușcărie. Așa cum spune el, nici măcar nu vă cunoșteați. Îți interzic să te mai legi de el. N-ai nici un drept să-i reproșezi nimic, sunt destui care pot să o facă, lasă-i pe ei. Dacă nu ai să fii înțelegător, nu numai că n-am să te mai apăr, cum am făcut-o la Jilava în fața lui Bucur, dar chiar cu mâna mea îți trag o mamă de bătaie, de mă pomenești. Nu mai face pe viteazul cu unul pe jumătate mort.

Atunci am socotit amenințarea doar o vorbărie menită să-l țină de parte de Ion și nici nu mi-am închipuit că doar peste mai puțin de trei luni, chiar aveam să-i trag o bătaie bună, pentru cu totul alte motive.

Din ziua aceea am devenit, prin propria mea hotărâre sau (cine știe?) sub influența convorbirilor cu Mircea Vulcănescu, cel care-i spălam lui Chirculescu rufele și îi făceam toate corvezile care cereau două brațe valide – el neavând pentru încă o bună bucată de timp decât unul.

Multă vreme Chirculescu nu m-a întrebat nimic, dar când dr. Ranca i-a prins tendoanele și l-a trimis cu mâna pansată la celular, m-a întrebat scâncit:

– De ce ai făcut pentru mine ceea ce ai făcut? Știu că nu merit decât dispreț și pedeapsă².

– Tocmai de asta am făcut-o, fiindcă te disprețuiesc și pentru ca să te pedepsesc.

Citeam pe figura lui tâmpă nedumeririle ce stârniseră în el cuvintele mele și am continuat:

– Binele pe care nu-l meriți, dar îl accepți, poate să doară ca o pedeapsă pe care nu o poți refuza, cu alte cuvinte, fiindcă sper să te fac să regreți și mai mult răul pe care mi l-ai făcut.

Vorbeam așa poate fiindcă nu-mi convenea nici să recunosc, nici măcar să par că sunt sentimental, milos, slab și iertător și nu un dur calculat și neînduplecat. Mai târziu, când am văzut câtă mulțumire lăuntrică și câtă împăcare cu mine îmi adusese această atitudine blândă față de cel ce-mi făcuse atâta rău, am înțeles că acesta a fost primul efect Vulcănescu asupra felului meu de a fi.

„De la prima mea întâlnire cu dânsul, am avut sentimentul că mă aflu în fața unui gânditor cu totul excepțional” – Amintiri despre Mircea Vulcănescu din vechea școală gustiană

Agitațiile și scandalurile începute în primele zile din decembrie 1922 m-au prins la un seminar al cursului de sociologie, al cărui titular era profesorul Dimitrie Gusti. El nu era prezent în acea zi la seminar, în locul lui fiind conferențiarul Nicolae Petrescu, fost bursier al Fundației Rockefeller și câtva timp profesor la Universitatea Wabash, o universitate americană mai puțin cunoscută, studenții poreclindu-l, din această cauză, Uebeșel.

Într-un articol pe care l-am publicat acum câțiva ani, în memoria regretatului meu coleg dr. Heinrich Igner, am arătat că la acest seminar de sociologie, la care domnea o atmosferă științifică și umană, existau cele mai cordiale legături de colegialitate între studenții evrei, puțini la număr, plasați toți la „stânga”, și stundeții creștini, puțini și ei la număr, plasați aproape toți la „dreapta”, excepțiile dintre ei fiind Alexandru Claudian, sociolog-democrat, Victor Papacostea, „liberalist”, și doi studenți comuniști. „Dreapta” seminarului nu era antisemită și șovină, ci numai conservativă, în gen maiorescian, opunând punctul de vedere metafizic celui dialectic pe care-l profesa „stânga”.

La seminarul din ziua cu pricina, lipseau Claudian, cel mai vârstnic dintre noi și totodată cel care avea cea mai mare autoritate intelectuală și morală, de asemeni, George Silviu, și el era mai vârstnic, precum și cei doi bulgari. Rămăseserăm, dintre studenții de „stânga”, numai Heinrich Igner, Solomon Braunstein și eu. Din grupul celor din „dreapta” lipseau Radu Budișteanu, care mult mai târziu a devenit unul din emulii lui Istrate Micescu și, ca atare, unul din conducătorii baroului huliganic. Ceilalți erau toți prezenți, în frunte cu Mircea Vulcănescu. Când au năvălit în sala în care se ţinea seminarul, studenţii medicinişti au început să vocifereze: „Să iasă jidanii!”, colegii creştini din grupul de „dreapta” s-au ridicat cu toţii şi ne-au înconjurat strigând că nu permit ca cineva să se atingă de noi, cerând totodată intruşilor să părăsească sala. După ce huliganii de la Medicină, intimidaţi de atitudinea fermă a colegilor creştini şi îndeosebi a lui Mircea Vulcănescu, s-au retras, conferenţiarul Nicolae Petrescu a ieşit şi el din sală şi a chemat poliţiştii care patrulau în faţa Facultăţii. Flancaţi de colegii creştini şi poliţişti, am putut scăpa nevătămaţi.

Am datoria morală, ca om care a suferit după aceea foarte mult, şi ca evreu şi ca om de stânga, de pe urma fascismului, să relev curajoasa şi demna atitudine de atunci a lui Mircea Vulcănescu.”

(Iancu Reichman-Șomuz – Înaintea și după încetarea agitațiilor studențești din România, în Toladot, an IV, nr. 10, iulie 1975, pp. 13-14, apud Mircea Vulcănescu. Profil spiritual, ediție îngrijită de Marin Diaconu, Editura Eminescu, București, 2001, pp. 123-124)

* Deși titlul articolului este sub formă de afirmație parafrazată, nu am putut reda identic conținutul afirmației în cauză, reducându-o din pricina lungimii, fără însă a altera sensul ei.

Legaturi: