Omilia duhovniceasca a Sf. Macarie cel Mare despre SLAVA CRESTINILOR – IMBRACAREA IN DUHUL SFANT INCA DE AICI, ca arvuna a vietii de dupa inviere. CUM ESTE INCERCATA IUBIREA DE DUMNEZEU A CELOR CREDINCIOSI si care este PRETUL AGONISIRII IMPARATIEI VESNICE? “Foarte puţini sînt aceia care adaugă un sfîrşit bun unui început bun, cei care duc neclătinaţi drumul pînă la capăt… “

20-01-2017 Sublinieri

Într-adevăr, mulţi se luptă şi mulţi se împărtăşesc de harul ceresc şi se rănesc de dragostea cea cerească, însă nesuportînd luptele, asalturile, durerile şi ispitele zilnice (venite din partea) celui rău şi boldul diferitelor pofte lumeşti — faptul că fiecare iubeşte ceva din această lume şi nu se poate dezlega întru totul de iubirea lui — se afundă în abisul lumii, din cauza lipsei de bărbăţie, a trîndăviei, laşităţii sau din cauza iubirii unui lucru pămîntesc”.

cuv-macarie-cel-mare-din-egipt-7

SFANTUL MACARIE EGIPTEANUL:

Omilia a V-a

Mare deosebire este între creştini şi oamenii lumii acesteia. Pentru că (oamenii lumii acesteia) sînt legaţi cu inima şi cu mintea în lanţuri pămînteşti; pe cînd (creştinii) doresc din toată inima să se afle în graţia Tatălui celui ceresc şi numai pe El îl au înaintea ochilor.

1. Alta este lumea creştinilor, mintea, vorba, fapta şi modul lor de viaţă, şi alta este fapta oamenilor din lumea aceasta, mintea, vorba şi modul lor de viaţă. Altceva sînt aceia şi altceva sînt aceştia şi mare este deosebirea între unii şi alţii. Pentru că locuitorii pămîntului şi fiii veacului acestuia se aseamănă griului pus în ciur; ei sînt cernuţi de cugetele cele nestatornice ale lumii acesteia, (se află în necontenitul vîrtej al lucrurilor celor pămînteşti, al poftelor şi al complicatelor probleme materiale).

Diavolul scutură şi cerne sufletele lor prin ciur, adică prin lucrurile cele pămînteşti. Tot neamul cel păcătos al oamenilor, de la căderea lui Adam, cel care a călcat porunca, se află sub stăpînirea (acestuia), a începătorului răutăţii.

Deci, primind această stăpînire asupra tuturor fiilor acestui veac, îi agită şi-i cerne în sita lumii cu cugete necontenite de înşelăciune şi rătăcire.

2. Că după cum grîul este izbit în ciur de către acela care îl cerne şi este agitat şi întors necontenit, tot aşa şi începătorul răutăţii, (cel care) stăpîneşte pe toţi oamenii cu lucrurile cele pămînteşti, îi zguduie prin acestea, îi face să se poticnească prin gîndurile cele deşarte, prin poftele cele urîte şi prin lucrurile cele pămînteşti şi lumeşti, robind, zguduind şi amăgind neîncetat tot neamul cel păcătos al lui Adam, precum mai dinainte a spus Domnul Apostolilor, vorbind despre ridicarea celui rău împotriva lor. «V-a cerut satana să vă cearnă ca pe grîu; dar Eu M-am rugat Tatălui Meu, ca să nu se piardă credinţa voastră» (cf. Luca 22, 31—32).Cain fuge de Dumnezeu Iar cuvîntul, sentinţa pe care Creatorul a spus-o împotriva lui Cain: «Gemînd, tremurînd şi clătinîndu-te vei fi pe pămînt» (Gen. 4, 12) se referă în chip tainic -— ca un tip şi icoană — la toţi cei păcătoşi. Pentru că încâlcind Adam porunca lui Dumnezeu, tot neamul lui a devenit păcătos şi are întru ascuns, (în sufletul său), imaginea (lui Cain), care este tulburat, se clatină de frică şi de groază şi de tot felul de pofte şi de dezmierdări, cu care, stăpînul lumii acesteia agită tot sufletul care nu s-a născut de la Dumnezeu. După cum grîul este neîncetat agitat în ciur, tot aşa sînt: agitate şi cugetele oamenilor, în diferite chipuri, cu amăgirile trecătoare ale trupului, cu frică şi cu tulburare.

3. Dar şi Domnul, mustrînd pe cei care urmau amăgirile şi voia celui viclean, le spunea că poartă (în sufletul lor) chipul răutăţii lui Cain, zicînd: «Voi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. Acela a fost ucigaş al oamenilor de la început şi nu a umblat întru adevăr» (Ioan 8, 44). Prin urmare, tot neamul cel păcătos al lui Adam poartă ascunsă în sine acea osîndă (a lui Cain), acel: «Gemînd şi tremurînd să fiţi cernuţi de satan, în cîmpul pămîntului» (cf. Luca 22, 32). Că după cum de la un singur Adam s-a răspîndit pe pămînt tot neamul oamenilor, tot aşa o singură răutate a patimilor a intrat în ei, dînd posibilitatea începătorului răutăţii să-i cearnă pe toţi prin gînduri nestatornice, materiale, zadarnice şi tulburătoare. Şi după cum un vînt poate să mişte şi să agite toate plantele şi semănăturile, sau după cum un întuneric al nopţii peste toată lumea se aşterne, tot aşa şi stăpînul răutăţii, care este un fel de întuneric raţional (aducător de) răutate şi moarte, şi un fel de vînt ascuns şi sălbatic, răvăşeşte neamul oamenilor de pe pămînt, învăluie pe oameni în gînduri nestatornice, le amăgeşte inima cu poftele lumii şi umple de întunericul neştiinţei, de orbire şi uitare tot sufletul care nu s-a născut de sus, iar cu cugetul şi cu mintea nu s-a mutat în celălalt veac, după cum s-a scris: «Cit despre noi, cetatea noastră este în ceruri» (Filip. 3, 20).

4. Creştinii adevăraţi se deosebesc de toţi ceilalţi oameni. Deosebirea dintre ei şi ceilalţi oameni este mare, precum am spus şi mai înainte, şi constă în faptul că (creştinii) au mintea şi cugetul totdeauna la cele cereşti şi la bunurile cele veşnice, la apropierea şi împărtăşirea de Duhul Sfînt; constă în faptul că s-au născut de sus, de la Dumnezeu, şi s-au învrednicit să devină în fapt şi adevăr fii ai lui Dumnezeu; constă în faptul că au ajuns la o stare de tărie, de netulburare şi odihnă, în urma a multe osteneli şi nevoinţe (depuse) vreme îndelungată; (constă) în faptul că numai sînt zguduiţi şi daţi prin ciurul cugetelor celor nestatornice şi zadarnice. Prin aceasta sînt mai mari şi mai buni decît lumea, prin faptul că mintea şi cugetul sufletului lor sînt în pacea lui Hristos şi se află în iubirea Duhului precum şi Domnul, vorbind despre unii ca aceştia, a zis că au trecut din moarte la viaţă. Prin urmare, deosebirea dintre creştini (şi ceilalţi oameni) nu constă în ţinută sau în forme exterioare, aşa cum socotesc mulţi. (Sînt şi între ei unii, care) sînt asemenea lumii prin mintea şi cugetul lor, au (momente de) clătinare, de nestatornicie în gîndire, de necredinţă, de confuzie, de tulburare, şi de temere, precum au toţi oamenii; (deşi) atît prin ţinută, cît şi prin faptele lor, ei se deosebesc (de lume) — sînt legaţi cu legături pămînteşti, pentru că nu au încă în inima lor odihna cea de la Dumnezeu si pacea cea cerească a Duhului, pentru că n-au cerut-o, necrezîndu-se vrednici s-o ceară de la Dumnezeu.

5. Deci, prin înnoirea minţii, prin pacea cugetelor, prin iubirea de Domnul şi dragostea cea cerească, se deosebeşte făptura cea nouă a creştinilor de toţi oamenii lumii. De aceea a avut loc venirea Domnului, ca să învrednicească pe cei ce cred cu adevărat în El, de aceste bunuri duhovniceşti.slava creştinilor şi frumuseţea şi bogăţia cea cerească este de nedescris şi se agoniseşte cu osteneală, cu sudori, cu încercări şi cu multe lupte; dar toată (îndreptarea) se datoreşte harului lui Dumnezeu.

Toţi oamenii doresc să vadă pe împăratul cel pămîntesc şi oricine vine în oraşul împăratului, doreşte cel puţin să vadă frumuseţea lui: eleganţa hainelor, luciul porfirei, sclipirea diferitelor mărgăritare, strălucirea coroanei, prestanţa demnitarilor care îl însoţesc; — numai cei duhovniceşti dispreţuiesc toate acestea, pentru că ei sînt ispitiţi de altă slavă, de slava cea cerească şi netrupească; aceştia sînt răniţi de o altă frumuseţe, de o frumuseţe de nedescris; pentru că s-au făcut părtaşi ai unei alte bogăţii, trăiesc după omul cel lăuntric şi se împărtăşesc din alt Duh. Deci, de vreme ce oamenii lumii acesteia — cei ce au duhul lumii, doresc mult, cel puţin să vadă pe împăratul cel pămîntesc cu toată podoaba şi slava sa, pentru că, cu cît cineva este mai strălucitor, prin aspectul său exterior, decît toţi oamenii, cu atît este mai slăvit şi toţi doresc cel puţin să-l vadă, şi fiecare zice întru sine: «O, de mi-ar fi dat şi mie cineva slava, podoaba şi frumuseţea (lui)»; şi-l fericeşte pe acela care este asemenea lui, făcut din pămînt, supus aceloraşi patimi şi muritor, pentru frumuseţea şi slava lui cea trecătoare.

G. Deci, (zic), dacă oamenii cei trupeşti, întru atîta doresc (să vadă) slava împăratului pămîntesc, cu cît mai mult aceia, în care Duhul Sfînt a spus o picătură din viaţa divinităţii şi le-a rănit inima cu dragostea divină pentru Hristos, Împăratul cel ceresc, sînt atraşi de acea frumuseţe şi slavă de negrăit, de podoaba cea nestricăcioasă şi de bogăţia cea de nedescris a lui Hristos, adevăratul şi veşnicul Împărat, sînt robiţi de dragostea Lui şi doresc să dobîndească acele bunuri de nedescris, la care privesc prin mijlocirea Duhului. Din această pricină, ei dispreţuiesc toate frumuseţile de pe pămînt; podoabele, slava, cinstea şi bogăţia împăraţilor şi a prinţilor, pentru că au fost răniţi de frumuseţea divină şi viaţa nemuririi cereşti a fost picurată în sufletele lor. De aceea doresc ei cu multă ardoare acea dragoste a Împăratului ceresc şi numai pe El Îl au înaintea ochilor; de dragul Lui se dezleagă de toată dragostea lumii şi aruncă orice legătură pământească, pentru ca să poată avea totdeauna numai acea dragoste întru inimile lor şi să nu-L amestece cu nimic altceva.

Dar foarte puţini sînt aceia care adaugă un sfîrşit bun unui început bun, cei care duc neclătinaţi drumul pînă la capăt, care au dragoste numai către Dumnezeu şi de toate celelalte se dezbracă. Într-adevăr, mulţi se luptă şi mulţi se împărtăşesc de harul ceresc şi se rănesc de dragostea cea cerească, însă nesuportînd luptele, asalturile, durerile şi ispitele zilnice (venite din partea) celui rău şi boldul diferitelor pofte lumeşti — faptul că fiecare iubeşte ceva din această lume şi nu se poate dezlega întru totul de iubirea luise afundă în abisul lumii, din cauza lipsei de bărbăţie, a trîndăviei, laşităţii sau din cauza iubirii unui lucru pămîntesc. Se cuvine, deci, ca acela care vorbeşte să ducă o viaţă bună pînă la sfîrşit, să nu pună alături şi să nu amestece iubirea faţă de cele cereşti cu o altă iubire, ca nu cumva sa-l împiedice (să se dedice) celor cereşti, să se întoarcă la cele de mai înainte şi în cele din urmă să-şi piardă viaţa. Că după cum mari şi de negrăit sînt făgăduinţele lui Dumnezeu, tot aşa este nevoie de (multă) credinţă şi speranţă, de (multe) lupte, dureri şi încercări Pentru că nu sînt un lucru mic bunurile pe care omul speră să le obţină în Împărăţia cerurilor. Vrei, deci, să împărățeşti cu Hristos în veac, dar nu vrei să iei asupră-ţi şi să duci de bună voie, pînă la moarte, luptele, greutăţile şi ispitele din vremea scurtă a acestei vieţi? Ce spune Hristos? «Dacă vrea cineva să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi cu bucurie să-Mi urmeze Mie» (Matei 16, 24). Şi iarăşi: «Dacă cineva nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă, pe femeie, pe copii, pe fraţi, pe surori şi chiar sufletul său, nu poate fi ucenicul Meu» (Luca 14, 26). Cei mai mulţi dintre oameni voiesc să dobîndească împărăţia (cerurilor) şi să moştenească viaţa veşnică, dar urmează înclinărilor voinţei lor şi nu renunță la ele, semănînd deşertăciuni. Vor să moștenească viaţa veşnică, fără să se lepede de sine, lucru care este imposibil.

Adevărat este cuvîntul Domnului: Aceia trec prin viaţă nevătămaţi, care, potrivit poruncii Domnului, se leapădă de toate poftele lumii, de plăcerile, preocupările şi legăturile ei, care numai pe El Îl au înaintea ochilor, care doresc să împlinească poruncile Lui, care nu-şi îngăduie să pună alături de acea iubire ceva din poftele sau dorinţele acestui veac, aceia, dobîndesc împărăţia lui Dumnezeu. Dintr-un singur exemplu înţelege toate acestea. Fiecare ştie că uneori este nepotrivit ceea ce voieşte să facă, însă plăcîndu-i acel lucru, nu renunţă şi este învins de el. Războiul se dă, mai întîi înlăuntru, în inimă; (acolo) este lupta şi războiul, (acolo) este cumpăna care înclină fie către iubirea lui Dumnezeu, (fie către) iubirea lumii. Acolo discerne fiecare şi de acolo pornește (hotărîrea să vină sau nu) la lupta cu fratele său, zicînd intru sine: Să zic? Să vorbesc? Să nu vorbesc? (Acolo, înlăuntru, omul) îşi aduce aminte de Dumnezeu, dar fiind reţinut de orgoliul propriu, nu se leapădă de sine. Şi dacă iubirea lumii atîrnă mai greu şi înclină catre ea balanța inimii, iute ajunge cuvîntul cel rău pînă la buze. Cugetul preocupat de propriu-i orgoliu născoceşte săgeţi, pe care le trimite, prin limbă, sub formă de cuvinte necuviincioase, împotriva aproapelui. Înteţind săgeţile cuvintelor necuviincioase, uneori se ajunge la vînătăi şi răni, ba uneori mădularele trupurilor luptîndu-se între ele îşi cauzează moartea. În felul acesta, pofta celui rău se termină cu moartea. Iată, deci, unde a început şi unde s-a sfîrşit iubirea de slava cea lumească, cînd cîntarul a înclinat către propria voinţă. Toate acele necuviinţe se întîmplă cînd (omul) nu se leapădă de sine şi iubeşte ceva din această lume.

Aşa ia naştere, crede-mă, orice păcat şi faptă rea: răutatea ademeneşte şi îndeamnă voinţa spre poftele cele lumeşti, spre înşelăciunea şi plăcerea trupească. În felul acesta se săvîrşeşte orice lucru rău: desfrînarea şi furtul, lăcomia şi beţia, iubirea de arginţi şi vanitatea, invidia şi pofta de stăpînire şi orice faptă a răutăţii. Uneori se săvîrşesc fapte care par {bune, dar se fac} spre lauda şi slava oamenilor, dar care sînt înaintea lui Dumnezeu asemenea faptelor nedrepte, furtului şi celorlalte păcate. Zice (Psalmistul): «Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor» (Ps. 52, 7), pentru că cel viclean vrea să aibă cîştig prin (faptele) care par a fi bune și în diferite feluri înșală cu poftele lumeşti.

Îndeosebi iubirea faţă de cele pământeşti şi trupeşti este folosită de cel rău şi devine pentru (om) un lanţ, o legătură şi o povară grea, care-l afundă şi îneacă în veacul răutăţii, neîngăduindu-i să se ridice şi să se înalţe către Dumnezeu. Orice ar iubi cineva din lumea aceasta, îi îngreuiază mintea, i-o stăpîneşte şi nu-i îngăduie să se ridice. În acest cîntar şi în această balanţă este atîrnat şi este încercat tot neamul omenesc, adică al creştinilor, fie că ei locuiesc în cetăţi, în munţi, în chilii, la ţară sau în locuri pustii. Fiind atras de bună voie de ceva, omul se leagă cu iubirea de acel lucru, şi nu o mai arată întreagă lui Dumnezeu. Astfel: unul iubeşte averile, dacă le are; altul (iubeşte) aurul şi argintul; altul (iubeşte) înţelepciunea lumească pentru a fi slăvit de oameni, altul iubeşte puterea de stăpînire; altul (iubeşte) slava şi onorurile oamenilor; altul (iubeşte) mînia şi violenţa; — o iubeşte pentru că uşor îi cade pradă —; altul (iubeşte) invidia; altul se trufeşte şi este cuprins de moleşală ziua întreagă; altul este amăgit de calcule nebuneşti; altuia îi place să fie socotit dascăl şi să fie lăudat de oameni; altuia îi place să trăiască în neglijenţă şi trîndăvie; altuia să se îmbrace în zdrenţe, iar altuia să se dedice grijilor pămînteşti; în sfîrşit altul iubeşte somnul, gluma şi vorbele murdare. Şi aşa, fiind cineva prins cu un lanţ mare sau mic de lume, este stăpînit de ea şi nu-i permite să se ridice. Pentru că patima pe care cineva o iubeşte şi împotriva căreia nu luptă cu bărbăţie, îl stăpîneşte, îl îngreuiază şi devine pentru el piedică şi lanţ, ca să nu-şi poată ridica mintea către Dumnezeu, să-I placă Lui, şi numai Lui slujind, să dobîndească viaţa veşnică, în împărăţia (lui Dumnezeu).

Pe cînd sufletul care este atras şi iubeşte cu adevărat pe Domnul, se leagă de El cu toată puterea şi primeşte de la El ajutorul harului. Se leapădă de sine şi nu dă ascultare sfatului minţii sale — pentru că (ştie că) în acesta se strecoară, în chip viclean, sfatul celui rău, care este cu noi şi ne amăgeşte — ci mai degrabă se lasă în seama Cuvîntului Domnului, se dezleagă, pe cît îi este cu putinţă, de orice lanţ văzut, şi se predă Domnului. (Într-adevăr, numai aşa făcînd) poate să treacă uşor peste luptele, necazurile şi durerile (care i se ridică în cale).

Lucrul pe care-l iubeşte cineva, acela fie că-l ajută, fie că-l îngreuiază. Dacă iubeşte cineva ceva din (această) lume, acei lucru devine pentru el lanţ şi povară care îl trage în jos, care nu-i permite să se inalţe către Dumnezeu. Dacă, însă, iubeşte cineva pe Domnul şi poruncile Lui, este ajutat de El. Toate poruncile Domnului devin uşoare, dacă-şi păstrează întreagă iubirea faţă de El. Împovărarea se face spre binele lui. Mai mult decît atît, El uşurează şi alină orice necaz şi întristare. Puterea divină zdrobeşte puterile răutăţii, care pun curse sufletului şi-l înlănţuiesc cu legăturile diferitelor pofte, în abisul acestei lumi. Şi aşa se eliberează el de ele, prin credinţă, stăruinţă multă şi cu ajutorul Celui de sus, pe Care-L iubeşte. (Aşa) se învredniceşte el (să moştenească) împărăţia cea cerească, pe care a iubit-o cu adevărat, şi ajutat de Domnul, dobîndeşte viaţa veşnică.

Ca să arătăm cu exemple reale că mulţi se pierd din cauza voinţei lor, că se scufundă în mare, sau sînt duşi în robie, să presupunem că o casă este cuprinsă de foc: cel ce vrea să se salveze, observînd incendiul, fuge gol, şi gîndindu-se doar la viaţa sa, lasă totul şi scapă. Altul, însă, vrînd să ia ceva din casă: vase şi alte lucruri, intră în ea şi pe cînd face aceasta, casa este cuprinsă de foc, iar el este prins înăuntru şi arde împreună cu ea.

Vezi cum, iubind cineva ceva, cu propria-i voinţă a fost pierdut in foc? La fel se întîmplă şi pe mare, atunci cînd iscîndu-se furtună, (oamenii) naufragiază: unul dezbrăcîndu-se, şi aruncîndu-se gol în apă — vrînd să se salveze doar pe sine — este luat de valuri şi purtat deasupra lor, însă pentru că nimic nu-l împiedică, poate să străbată marea cea amară şi să-şi scape viaţa. Altul, însă, vrînd să salveze şi ceva din veşmintele sale — crezînd că poate să înoate şi să iasă cu ele — lucrurile pe care le ia îl îngreunează, îl afundă în mare şi se pierde acesta, neputîndu-şi salva viaţa, din cauza unui cîştig neînsemnat. Vezi cum (şi acesta) îşi pierde viaţa cu propria-i voinţă? (Să dăm un alt exemplu): Să presupunem că se aude de invazia celor de alt neam: Unul, îndată ce aude aceasta, fuge numaidecît; el fuge dezbrăcat, fără să-şi ia hainele. Altul, însă, nu dă crezare că vin duşmanii, sau vrînd să ia ceva din lucrurile sale întîrzie să fugă. Năvălind duşmanii îl prind, îl duc rob în ţara lor şi acolo este obligat să le slujească. Vezi că şi acesta a ajuns în robie, cu voia sa, din pricina zăbavei, a lipsei de bărbăţie şi a iubirii faţă de unele lucruri? Tot aşa se întîmplă şi cu cei care nu urmează poruncilor Domnului, nu se leapădă de sine şi nu iubesc mai presus de orice pe Domnul, ci de bună voie se lasă încătuşaţi cu legături pămînteşti. Cînd izbucneşte focul cel veşnic, (în loc să-i) găsească prizonieri ai virtuţilor, (îi află) mai degrabă încătuşaţi de dragostea faţă de lume. (De aceea), ei se afundă în marea cea amară a răutăţii şi sînt luaţi în robie de cei de alt neam, adică de duhurile răutăţii şi se pierd. Iar dacă vrei să cunoşti, din Scripturile de Dumnezeu inspirate, adevărata iubire faţă de Domnul, gîndeşte-te la Iov. Acesta s-a dezbrăcat, să zic aşa, de toate cele ce avea: de copii, averi, servitori şi de toate, celelalte, a fugit şi s-a salvat. Şi scoţîndu-şi haina, i-a aruncat-o lui satan, fără să blesteme cu cuvîntul sau cu inima, fără să ajungă pe buzele sale vreun cuvînt împotriva Domnului, ci binecuvîntînd pe Domnul, zicea: «Domnul a dat, Domnul a luat; cum a plăcut Domnului, aşa s-a întîmplat; fie numele Domnului binecuvîntat» (Iov 1, 21). Deşi socotea că are multe lucruri, fiind încercat de Domnul, i s-a arătat că nu are nimic în afară de Dumnezeu. La fel s-a întîmplat şi cu Avraam: poruncindu-i Domnul să iasă din pămîntul, din familia şi din casa tatălui său, s-a dezbrăcat, să zic aşa, de toate: de patrie, pămînt, rude, părinţi şi a urmat cuvîntul Domnului. Apoi au venit peste el multe încercări şi ispite: i s-a luat soţia şi a suferit multe nedreptăţi, pe cînd petrecea în ţară străină, dar în toate momentele a arătat că iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice. În cele din urmă, dobîndind fiu, aşa cum i s-a promis, la adînci bătrîneţi şi cerîndu-i-se să-l aducă jertfă, numaidecît s-a dezbrăcat şi lepădat de sine. Vrînd să aducă (jertfă) pe fiul său cel unul-născut, el a arătat că nimic altceva nu iubeşte mai mult decît pe Dumnezeu. Pentru că dacă pe acela l-ar fi dat cu plăcere, cu cît mai mult, dacă i s-ar fi poruncit să împartă bunurile sale săracilor, ar fi fost gata să împlinească porunca.

Vezi care este adevărata iubire faţă de Domnul (ce izvorăşte) din voinţa (liberă)? Tot aşa şi cei care voiesc să devină moştenitori (ai bunurilor cereşti), se cuvine să nu iubească nimic (mai presus) de Dumnezeu, pentru ca, atunci cînd sînt puşi la încercare, să fie tari şi să-şi păstreze iubirea desăvîrşită faţă de Domnul. Unii ca aceştia iubind pe Dumnezeu mai presus de orice şi dezlegîndu-se de iubirea oricărui lucru din lumea (aceasta), vor putea duce lupta pînă la capăt. Insă sînt foarte puţini aceia care au o astfel ele iubire, care se leapădă de toate plăcerile din lume şi care îndură cu bărbăţie atacurile şi ispitele celui rău. Într-adevăr, mulţi (încercînd) să traverseze fluvii, sînt luaţi de ape; dar sînt şi unii care străbat fluviile tulburi ale poftelor de multe feluri din lumea aceasta şi ale ispitelor (venite) din partea duhurilor celor rele. Multe corăbii se acoperă de valuri şi se cufundă în mare, dar sînt (şi unele), care, plutind peste valuri, străbat marea şi ajung la limanul cel liniştit. De aceea, este nevoie totdeauna de multă credinţă, îndelungă-răbdare, luptă, răbdare, chinuri, de foame şi sete după bine, de isteţime, curaj, discernămînt şi judecată. Cei mai mulţi dintre oameni voiesc să dobîndească împărăţia (cerurilor) fără luptă, osteneli şi sudoare; însă acest lucru este imposibil. Este, precum se întîmplă în viaţa de toate zilele cînd oamenii, merg la cel avut, să lucreze vara (la cîmp) sau să facă altceva, pentru a-şi procura cele necesare pentru trai; dar unii fiind leneşi, nu lucrează după cum trebuie şi cît trebuie şi cu toate acestea voiesc să primească plata întocmai ca aceia care s-au trudit din greu, ca şi cînd au făcut lucrul lor. Citind Scripturile, (vedem) că un drept a bineplăcut lui Dumnezeu, că unul s-a făcut prieten şi vorbea cu Dumnezeu, că toţi părinţii s-au făcut prieteni şi moştenitori ai lui Dumnezeu, pentru că au suportat atîtea necazuri pentru Dumnezeu, pentru că au arătat curaj şi s-au luptat (împotriva celui rău). De aceea îi fericim. Dar noi, voim să dobîndim daruri şi vrednicii egale cu ale lor, dorim să primim acele haruri minunate, însă trecem cu vederea ostenelile şi luptele, necazurile şi suferinţele lor; dorim fierbinte să obţinem onorurile şi răsplata pe care ei au primit-o de la Dumnezeu, dar nu voim să luăm asupra noastră ostenelile, luptele şi necazurile lor!

Îţi spun: orice om vrea şi doreşte -— chiar şi desfrînatele, vameşii şi oamenii cei nedrepţi — să dobîndească uşor, fără osteneli şi lupte împărăţia (lui Dumnezeu); însă (tocmai) pentru aceasta se interpun ispitele, încercările cele multe, necazurile, luptele şi sudorile, ca să se vădească cine iubeşte cu adevărat, din tot sufletul, şi cu toată puterea sa, pînă la moarte, numai pe Domnul şi cine iubeşte pe altcineva alături de El. Pe drept, deci, intră în împărăţia cerurilor, aceia care, potrivit cuvîntului Domnului, se leapădă de sine şi iubesc pe Domnul mai mult decît propria lor viaţă; pe drept sînt răsplătiţi cu daruri cereşti pentru marea lor iubire. În necazuri şi suferinţe, în răbdare şi credinţă, stau ascunse făgăduinţele, slava şi obţinerea bunurilor cereşti — după cum în sămînţa aruncată sub brazdă (se ascunde) rodul, (după cum) în planta ce răsare între spini sau în loc mocirlos (se ascunde) copacul. (Va veni vremea) cînd acestea îşi vor arăta haina lor frumoasă şi strălucitoare, fructele lor diferite, după cum spune Apostolul: «Prin multe necazuri vom intra în împărăţia cerurilor» (Fapte 14, 22). Şi Domnul: «Întru răbdarea voastră veţi mîntui sufletele voastre» (Luca 21, 19). Sau: «În lume necazuri veţi avea» (Ioan 16, 33). Prin urmare, pentru a putea scăpa de poftele cele pămînteşti, de lanţurile şi cursele plăcerilor, de furtunile lumii, este nevoie de osteneală, de răbdare, de stăpînire de sine, de multă atenţie şi de rugăciune către Domnul. Să fugim de atacurile duhurilor viclene, şi să luăm aminte la privegherea, credinţa şi nădejdea pe care le-au avut sfinţii, cu care au dobîndit încă de aici în sufletele lor comoara cea cerească, adică puterea Duhului. Aceasta este arvuna Împărăţiei. Fericitul Apostol Pavel, vorbind despre această comoară cerească, adică despre harul Duhului, după ce arată mulţimea necazurilor (ce-i aşteaptă pe cei aleşi), arată şi folosul pe care fiecare îl poate trage din acestea. Iată ce spune că vor dobîndi : «Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pămîntească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mînă, veşnică, în ceruri» (II Cor. 5, 1). Dator este, deci, fiecare să se lupte şi să se sîrguiască a practica virtuţile şi să creadă, pentru ca de aici să dobîndească această casă. Că dacă se va prăbuşi casa trupului nostru, (trupul), nu avem altă casă in care să se întoarcă sufletul nostru.

Că zicînd: «Dacă vom fi găsiţi îmbrăcaţi şi nu goi» (II Cor. 5, 3) Apostolul se referă (prin cuvântul gol) la comuniunea şi împărţirea cu Duhul Sfînt, întru care numai sufletul cel credincios se poate odihni. De aceea, cei ce sînt cu adevărat creştini sînt curajoşi şi se bucură cînd ies din trup, pentru că au acea casă nefăcută de mină, care (nu este altceva decît) puterea Duhului care locuieşte în ei. Deci, chiar dacă se va prăbuşi casa trupului, (trupul), ei nu se tem, pentru că au casa cea cerească a Duhului şi slava cea nestricăcioasă, care, în ziua Învierii, va zidi şi va slăvi casa trupului, după cum zice Apostolul: «Cel ce a înviat pe Hristos din morţi va face vii şi trupurile noastre cele muritoare, prin Duhul Lui oare locuieşte în noi» (Rom. 8, 11). Şi iarăşi : «Pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în timpul nostru cel muritor (II Cor. 4, 10), «pentru ca şi ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă» (II Cor. 5, 4).

8. Să ne nevoim, deci, prin credinţă şi prin viaţă virtuoasă să cîştigăm de aici acea îmbrăcăminte, pentru ca nu cumva, îmbrăcaţi fiind în trup să ne aflăm (totuşi) goi, lipsindu-ne (acea putere) care să slăvească, în ziua aceea, trupul nostru. Pentru ca, pe cît fiecare s-a învrednicit, prin credinţă şi prin sîrguinţă, a se face părtaş al Duhului Sfînt, pe atît şi trupul său se va slăvi în ziua aceea. De aceea comorile pe care acum (în această viaţă), le-a adunat înlăuntrul sufletului său, atunci, se vor descoperi şi se vor arăta în afara trupului. După cum copacii — atunci cînd trece iarna şi o putere nevăzută (venită) de la soare şi vînturi, îi mingîie — odrăslesc şi scot dinăuntrul lor, ca pe un veşmînt, frunze, flori şi fructe, şi tot în acelaşi timp răsar din sînurile pămîntului, iarba şi florile, de acopăr şi îmbracă pămîntul, şi crinii despre care Domnul a zis: «Că nici Solomon, în toată mărirea lui nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia» (Matei 6, 29) ; că toate acestea sînt pilde, figuri şi imagini ale creştinilor din (momentul) învierii.

9. La fel se întîmplă şi cu sufletele tuturor celor ce iubesc pe Dumnezeu, adică cu adevăraţii creştini. (Pentru aceştia, însă), luna cea dintîi, Xanthicus (luna înfloririi), cea numită aprilie, este ziua învierii; atunci, împinsă, de puterea soarelui dreptăţii, iese dinlăuntru slava Duhului Sfînt care acoperă şi îmbracă trupurile sfinţilor, (se arată) acea slavă pe care ei au avut-o ascunsă în suflete. Că ceea ce are cineva (ascuns în suflet) acum, aceea se va arăta atunci din afara trupului. Aprilie zic, este cea dintîi dintre lunile anului, aceasta aduce bucurie la toată zidirea; aceasta îmbracă copacii goi şi deschide pămîntul; aceasta vesteşte pe toate vieţuitoarele.

Xanthicus, prima (lună) a creştinilor este vremea învierii, atunci cînd se vor preaslăvi trupurile lor, prin lumina cea negrăită, care de acum se află între ei, adică prin puterea Duhului, care le va fi atunci îmbrăcăminte, mîncare, băutură, bucurie, veselie, pace, veşmînt şi viaţă veşnică.Duhul Cel dumnezeiesc, pe care de acum s-au învrednicit a-L primi întru ei, va fi atunci frumuseţea şi strălucirea (lor) cerească.

10. Deci, cît de necesar este ca fiecare dintre noi să creadă, să se nevoiască, să se sîrguiască a duce viaţă virtuoasă şi să arate multă nădejde şi răbdare, pentru a ne învrednici să primim (încă de) acum, în suflet, puterea şi slava Duhului Sfînt, ca atunci cînd trupurile se vor dezlega, să avem (în noi) pe Acela care ne va îmbrăca şi ne va face vii! Că zice (Apostolul): «De vom fi găsiţi îmbrăcaţi, iar nu goi» (II Cor. 5, 3). Şi: «Va face vii trupurile noastre muritoare prin Duhul Său, Care locuieşte în voi» (Rom. 8, 11). Fericitul Moise, avînd pe chipul său slava Duhului, s-a arătat simbol (al slavei trupurilor de la înviere). Şi dacă chipul său era (atît de slăvit) încît niciunul dintre oameni nu putea să-l privească, cît de slăvite vor fi trupurile drepţilor la înviere? (Slava de la înviere este) slava pe care sufletele sfinţilor şi ale credincioşilor s-au învrednicit s-o aibă încă de acum în omul lor cel lăuntric.

Se zice : «Iar noi toţi privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip, din slavă în slavă» (II Cor. 3, 18). Şi iarăşi: «Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi n-a mîncat pîine şi apă n-a băut», precum s-a scris (Exod 34, 28).

Dar ar fi fost cu neputinţă ca trupul său să vieţuiască atîta vreme, fără pîine, dacă n-ar fi primit o altă hrană, (o hrană) duhovnicească, pe care încă de acum sufletele sfinţilor, o primesc în chip nevăzut de la Duhul.

11. Deci, Fericitul Moise în două chipuri a arătat ce slavă a luminii şi ce desfătare spirituală a Duhului vor avea creştinii cei adevăraţi la înviere. De această slavă creştinii se învrednicesc încă de acum în chip tainic, însă atunci (la înviere) se va arăta pe trupul lor. Că slava pe care, încă de acum, o au cei sfinţi în sufletele lor — precum s-a zis mai înainte — acea (slavă) va acoperi şi va îmbrăca trupurile cele goale şi le va răpi la ceruri, iar de aici încolo ne vom odihni cu Domnul în veci, în împărăţia (Sa) cu trupul şi cu sufletul.

Creîndu-l pe Adam, Dumnezeu nu i-a făcut aripi trupeşti ca păsărilor, pentru că i-a pregătit aripile Duhului, adică acele aripi pe care i le va da lui la înviere, ca să-l înalţe şi să-l ducă acolo unde vrea Duhul. Astfel de aripi se învrednicesc să aibă sufletele drepţilor încă de acum, atunci cînd zboară cu gîndul la cele cereşti. Că alta este lumea creştinilor, alta este masa, altele sînt veşmintele, alta este desfătarea, alta este împărtăşirea şi altul este cugetul. De aceea, ei sînt şi mai buni declt toţi oamenii. Puterea, pe care s-au învrednicit s-o primească încă de acum de la Duhul Sfînt se află înlăuntru, în sufletele lor, însă la înviere şi trupurile se vor învrednici de acele bunuri ale Duhului şi vor fi îmbrăcate cu acea slavă, pe care sufletele, încă de pe acum, o experiază.

12. Deci, dator este fiecare dintre noi să se nevoiască, să se trudească şi să se sîrguiască în (a săvîrşi) toate virtuţile, să creadă şi să ceară de la Domnul ca încă de pe acum, omul (nostru) cel lăuntric să se facă părtaş la slava aceea şi sufletul să se împărtăşească de acea sfinţenie a Duhului, ca fiind curăţiţi de noroiul răutăţii, să avem şi la înviere acea (putere), care va îmbrăca trupurile noastre înviate, va acoperi urîciunea si ne va odihni în împărăţia cerurilor. Că Hristos Se va pogorî din ceruri şi va învia toate seminţiile lui Adam, pe cei din veac adormiţi, după (cum grăiesc) Sfintele Scripturi. Şi îi va despărţi în două părţi; însă pe cei ce au semnul lui, adică pecetea Duhului, pe aceştia ca pe ai Săi strigîndu-i, îi va pune de-a dreapta Sa. «Pentru că», zice, «oile Mele ascultă glasul Meu» (Ioan 10, 27) ; şi «Cunosc pe ale Mele şi sînt cunoscut de ale Mele» (Ioan 10, 14).

Atunci, trupurile acestora se vor îmbrăca cu slavă divină, după faptele lor şi se vor umple de slava Duhului, pe care (sfinţii) o au încă de acum în sufletele lor. Şi astfel slăviţi cu lumina cea dumnezeiască şi «la ceruri răpiţi întru întîmpinarea Domnului în văzduh», aşa cum s-a scris, «vom fi pururea cu Domnul» (1 Tes. 4, 17), împărăţind cu El în veci, la nesfîşit. Amin.

(din: Sfintul Macarie Egipteanul, “Scrieri. Omilii duhovnicesti”, PSB 34, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1992)

sf-macarie-cel-mare

Cititi si:

***

Legaturi:


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Sfantul Macarie Egipteanul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate