OMUL – ICOANA LUI DUMNEZEU: “Aceasta este valoarea pe care El ţi-o dă ție!”. De la Adam cel vechi la Noul Adam, Hristos sau DE LA RUSINEA GOLICIUNII LA RE-IMBRACAREA IN VESMANTUL DE HAR AL NEMURIRII

6-03-2017 Sublinieri

Vedeti si:

***

Pr. David Fontes:

Consecinţele căderii

Încă din zilele lui Adam şi ale Evei am uitat cine sun­tem cu adevărat. Vorbim, de obicei, despre ceea ce pri­mii noştri părinţi au pierdut atunci când nu s-au supus poruncii lui Dumnezeu de a nu mânca din rodul pomu­lui cunoştinţei binelui şi răului; spunem că neascultarea lor a dus la căderea omenirii şi a afectat în mod negativ întreaga creaţie. Spunem deseori că şi-au pierdut nemu­rirea trupului din cauza căderii, însemnând că trupuri­le lor fizice au devenit muritoare. Urmarea păcatului lor a fost că au devenit muritori si astfel au cunoscut stricăciunea şi moartea trupească, dar Dumnezeu, în mila Lui, i-a acoperit cu „îmbrăcăminte de piele” pentru a-i ajuta să supravieţuiască. Cu alte cuvinte, au trecut de la viaţa veşnică la viaţă de supravieţuire din cauza păca­tului neascultării.

Mai mult decât atât, duhul lor ome­nesc, care este locaşul inimii noastre duhovniceşti (nous-ul din învăţăturile bisericeşti), a devenit acum ascuns luminii lui Dumnezeu. Drept urmare, duhul omenesc a devenit intunecat şi închis, la fel cum o floare îşi închide petalele după apusul soarelui, pe timp de noapte.

Știm cum căderea i-a afectat pe Adam trupeşte şi duhovniceste; au devenit muritori, întunecaţi cu duhul și pierduţi. Şi totuşi, întrebarea este cum i-a afectat ca­lm punct de vedere psihologic. […] Cred că problemele psihologice găsite la primii noştri parinti ca rezultat al căderii sunt aceleaşi probleme psihologice cu care noi, descendenţii lor, încă ne mai confruntăm până şi în ziua de astăzi. Căderea i-a afectat din punct de vedere psihologic pe Adam şi pe Eva cu îndo­iala, ceea ce apoi a generat ruşine şi teamă. De atunci, fiecare generaţie până la a noastră s-a luptat cu îndoiala, ruşinea şi teama.

La începuturi

Cartea Facerii descrie felul în care Dumnezeu a creat universul şi pământul cu toate vieţuitoarele lui. Dum­nezeu a văzut tot ceea ce făcuse, inclusiv bărbatul şi fe­meia, şi a spus că sunt bunenu proaste sau rele. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut si iată erau bune foarte (Fac. 1, 31). Este important să ţinem minte acest adevăr. Dumnezeu le-a dat lui Adam şi Evei stăpânire asupra întregii Sale creaţii. Trebuie înţeles că întreaga creaţie universală a fost făcută de Dumnezeu pentru ca bărbatul şi femeia să o binecuvânteze, să o îngrijească şi să o conducă la Creatorul lor.

S-ar putea spune că în aceeaşi direcţie în care se îndreaptă bărbatul şi femeia, se îndreaptă şi cosmosul şi întreaga creaţie. Dumnezeu i-a făcut pe bărbat şi pe fe­meie o creaţie unică, ca să binecuvânteze universul prin propria lor existenţă. Erau singura creaţie a lui Dumne­zeu făcută după chipul şi asemănarea Lui Însuşi. Citim în Cartea Facerii:

„Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi du­pă asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, pă­sările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se tâ­răsc pe pământ şi tot pământul!» Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1, 26, 27).

În Cartea Facerii stă scris că Dumnezeu i-a binecu­vântat, dăruindu-le bunăvoinţa Lui.

În limba greacă, cuvântul folosit aici în loc de „chip” este icoană. În teologia creştin-ortodoxă răsăriteană, icoa­na este uneori explicată ca fiind o fereastră simbolică în­tre Cer şi pământ, între lumea spirituală şi lumea fizică. În bisericile ortodoxe se pot vedea multe icoane picta­te manual (chipuri) ale lui Iisus, ale Fecioarei Maria, ale sfinţilor şi ale îngerilor. Se aseamănă într-o oarecare mă­sură felului în care atârnăm fotografii ale familiei noastre creştine pe pereţii casei noastre parohiale, biserica noastra. Icoanele nu sunt menite a fi doar nişte simple portrete ale sfinţilor, ci mai degrabă simboluri ale lor, amintindu-ne ca nu suntem singuri. Icoanele ne îndreaptă atenţia către realitatea persoanelor pe care le reprezintă.

Suntem membri ai Bisericii lui Iisus Hristos, ce cuprinde atât credincioşii care au plecat din viaţa aceasta şi pe credincioşii care sunt încă în lume. Aşadar, atunci când stai în faţa unei icoane, cum ar fi icoana lui Iisus aceasta poate fi văzută drept o fereastră spirituală, în sensul în care Iisus stă de cealaltă parte a ferestrei uitându-Se la tine, iar tu priveşti prin fereastră ca să-L vezi sau mai bine zis ca să-L cunoşti pe Hristos în acel moment al timpului. Iisus nu este mort, ci viu, ca toţi sfnţii care au plecat înaintea noastră. Ne arătăm deseori afecţiunea faţă de chipul de pe icoană sărutându-l, aşa cum L-am întâmpina pe Hristos sau pe unul dintre sfinţi cu un sărut evlavios dacă s-ar afla cu adevărat îna­intea noastră.

Cu ani în urmă, atunci când taţilor nu li se permi­tea să rămână în sala de naştere din spital alături de soţiile lor ca să asiste la naşterea copiilor, îşi vedeau pen­tru prima oară copiii printr-o fereastră a salonului de nou-născuţi. Acolo tatăl putea să se uite pe fereastră ca să-şi vadă copilul pentru prima oară, cu deosebită bu­curie. Acelaşi lucru ar trebui să-l simţim si noi atunci când stăm dinaintea unei icoane creştine, în biserică sau la noi acasă.

Cartea Facerii ne spune că noi, fiinţele umane, am fost create după chipul sau icoana lui  Dumnezeu. Cu alte cuvinte, putem fi numiţi icoane vii ale lui Dumnezeu Însuşi – icoane făcute nu din lemn şi vopsea, ci din trup, suflet şi duh. Astfel, când oamenii ne privesc, ar trebui să-L vadă pe Dumnezeu radiind prin noi ca prin icoanele vii ale Lui. Aşa cum Iisus le-a spus Apostolilor Lui, Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (In 14, 9). Aşadar, ar trebui să putem spune: „Văzându-mă pe mine, L-ai văzut pe Iisus.” Aceasta este o cerinţă greu de îndeplinit, dar ar trebui să reprezinte dorinţa şi scopul nostru ca adevăraţi creştini. De aceea ar trebui nu numai să le vorbim oamenilor despre iubirea lui Dumne­zeu pentru omenire, ci prin faptele noastre bune în comunitate aceştia ar trebui să vadă cum iubirea lui Dumnezeu lucrează prin noi.

Mulţi oameni îşi doresc să-L vadă pe adevăratul Dum­nezeu. Adevărul este că singurul Dumnezeu pe Care ar putea iniţial să-L vadă aici, pe pământ, este Cel pe Ca­re Îl văd în noi ca şi icoanele Lui vii. Comportamentul nostru în lume fie dovedeşte adevărul iubirii lui Dumnezeu, fie îl distorsionează în ceva ce nu I se aseamănă câtuşi de puţin lui Dumnezeu. Dacă permitem murdă­riei păcatului să ne înnoroiască viaţa, numai puţin din harul şi din lumina lui Dumnezeu vor putea străluci din noi către ceilalţi. Atunci nu Îi mai semănăm deloc lui Dumnezeu, ci suntem doar nişte făpturi ale pământu­lui, pline de întuneric şi de păcate. Din fericire, Dum­nezeu ne-a oferit prin Iisus Hristos o cale de a ne curăţa icoanele de noroiul păcatului prin pocăinţă. În mod mi­nunat, Sfântul Apostol Ioan ne spune că Dumnezeu este credincios si drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţeascâ pe noi de toată nedreptatea (I In 1,9).

Curaţirea de păcate este asemenea spălării noroiului de pe suprafaţa icoanei noastre, ferestrele spirituale care suntem. De aceea Biserica a descris deseori Taina Spovedaniei sau a împăcării drept al doilea botez — de fapt, o prelungire a primului botez. În cadrul spovedaniei, păcatele pe care le comitem după ce trecem prin botezul cu apa ne sunt iertate, lucru ce rămâne valabil de-a lungul întregii noastre vieţi ca muritori. Fiind icoana sau chipul lui Dumnezeu, purtăm o mare responsabilitate in privinţa comportamentului nostru personal faţă de ceilalţi, despre care va trebui să dăm socoteală înaintea lui Dumnezeu în ziua Judecăţii de Apoi.

În Cartea Facerii, după ce Dumnezeu l-a făcut pe barbat, a facut-o apoi pe femeie. În Facerea 2, 25 citim ca erau amândoi goi şi nu se ruşinau. Probabil cunoaşteţi restul istoriei: cum şarpele a înşelat-o pe femeie, ispi­tind-o să mănânce fructul din care Dumnezeu îi po­runcise să nu guste, rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului; şi cum femeia l-a ademenit apoi pe bărbat să mănânce şi el din fruct. Unii teologi sugerează că Dum­nezeu le-a poruncit bărbatului şi femeii să nu mănânce din acel fruct anume pentru că nu voia ca ei să cunoască răul, ci numai binele. Alţii sugerează că nu îi considera pregătiţi, sau îndeajuns de maturi în Dumnezeu, ca să poată mânui cunoaşterea binelui şi răului. Iar alţii spun că a fost pur şi simplu un test al ascultării lor faţă de Creator. Toate aceste argumente pot fi valabile.

Când Adam şi Eva au mâncat din fructul oprit au tăcut un lucru radical şi nefiresc pentru ei: au permis simţurilor lor fizice (trupul) şi gândirii şi emoţiilor raţionale (sufletul) să le dirijeze faptele în locul inimii (nous) care se afla în comuniune cu Dumnezeu. Drept urmare, s-au desprins din comuniunea cu Dumnezeu din inimile lor.

A fost nefiresc pentru bărbat şi femeie să iasă din comuniunea cu Creatorul lor, să se îndepărteze de singurul principiu al vieţii lor – şi anume, de Dumnezeu şi de procesul fundamental al îndumnezeirii lor (devenirea prin har asemenea lui Dumnezeu însuşi). A fost nefiresc în acelaşi fel în care este nefiresc pentru duhul nostru să se separe de trup în clipa morţii. Reprezintă un păcat să renunţăm la îndrumarea pe care Duhul Sfânt i-o oferă duhului nos­tru, care este lăcaşul inimii, si să urmăm în schimb voinţa gândurilor, emoţiilor, dorinţelor, a simţurilor trupeşti şi a satisfacţiei de sine, ceea ce Sfântul Apostol Pavel numeşte omul trupesc (v. Rom. 7, 14).

Înveșmântați în harul lui Dumnezeu

Scriptura spune apoi că, după căderea în păcat, lui Adam si Evei li s-au deschis ochii și au cunoscut că erau goi; aşadar, de ruşine, au cusut frunze de smochin ca să îşi facă acoperăminte. Ne putem poticni cu uşurinţă la acest verset. Cum puteau Adam şi Eva să nu fie conştienţi de goliciunea lor înainte să mănânce din fructul oprit? Sufereau de o orbire care îi împiedica să vadă că erau goi sau că existau anumite diferenţe fizice între ei? Poate că era din cauză că nu ştiuseră nimic despre ruşine înainte de cădere. Îşi consideraseră trupurile lipsite de veşminte drept normale, dar odată ce au păcătuit s-au văzut unul pe altul cu ochii simţurilor lor trupeşti deformate, separat de iubirea neprihănită pe care şi-o purtau unul celuilalt. Puteau interpreta privirile celuilalt drept priviri de pofta trupească şi nu de iubire neprihănită, ceea ce i-a motivat să acopere centrul acelor pofte. Toate acestea sunt explicaţii plauzibile.

Si dacă, pe de altă parte, nu ar fi fost cu adevărat goi înainte de cădere, ci înveşmântaţi, de fapt? Întrebarea ar fi atunci: înveşmântaţi cu ce? Fireşte că nu cu piei de animal sau cu pânză sau cu frunze de smochin. Sfântul Efrem Sirul credea că, înainte de cădere, Adam şi Eva sunt înveşmântaţi în straie de nemurire, în slava şi harul pline de strălucire ale lui Dumnezeu Însuşi, asemănă­toare slavei care L-a înconjurat pe Iisus când S-a schimbat la faţă pe Muntele Tabor înaintea apostolilor Săi Petru, Iacov si Ioan.

Când Iisus S-a schimbat la faţă înaintea apostolilor săi, a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au facut albe ca lumina (Mt. 17, 2). Amintiţi-vă: vestea cea bună a Evangheliei este că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca oamenii să poată deveni asemenea lui Dumnezeu prin harul Său, ajungând astfel capabili să stea şi să vor­bească înaintea unui Dumnezeu sfânt ca fii ai Lui. Sco­pul acestei energii îndumnezeitoare (harul) este de a ne ajuta să devenim ceea ce a fost ascuns, chipul desăvârşit al lui Dumnezeu în natura umană.

Cuvintele din limbile greacă şi ebraică pentru har sunt traduse în general cu înţelesul de „protecţie şi bună­tate divină”. Unii creştini definesc harul drept „protecţia nemeritată a lui Dumnezeu”. Sfinţii Părinţi ai Bisericii tindeau să vadă această protecţie drept energiile îndumnezeitoare necreate ale lui Dumnezeu, oferite nouă prin Sfântul Duh, care ne dăruiesc nemurirea şi puterea de a ne schimba după asemănarea Lui. Această energie este necreată pentru că Dumnezeu este necreat.

Această energie îndumnezeitoare necreată poate fi explicată printr-o analogie cu soarele. Deşi această ana­logie are limitele ei, poate fi oarecum de ajutor în a ex­plica harul lui Dumnezeu. Nimeni nu poate rămâne în viaţă după ce a resimţit întreaga esenţă sau natură a soa­relui; s-ar vaporiza pe loc, chiar înainte de a pătrunde în nucleul soarelui. Cu toate că nu putem de fapt să pătrundem în nucleul soarelui şi să supravieţuim, pu­tem să resimţim si chiar să ne scăldăm în razele soarelui, în energiile acestuia. Energiile soarelui dau viaţă pă­mântului. Fără ele, pământul ar fi o rocă rece şi moartă. De asemenea, deşi nu putem avea experienţa directă a esenţei lui Dumnezeu şi să trăim, energiile Lui ne dau viață.

O altă analogie este cea a meşterului fierar care căleşte metalul de rând așezându-l în focul încins. Metalul nu devine foc, dar străluceşte incandescent sub acţiunea fo­cului. Putem spune că energia focului se transferă meta­lului. Fierarul poate acum să-şi făurească metalul într-o sabie de bună calitate. La fel şi energia lui Dumnezeu, harul Lui, ne transformă după asemănarea lui Dumne­zeu, strălucind de slavă incandescentă.

Harul lui Dumnezeu este o energie a refacerii şi a desăvârşirii. Nu putem deveni Dumnezeu în esenţă sau în natură, după cum nu putem deveni soare, dar putem să resimţim şi să ne împărtăşim din energiile îndum­nezeitoare necreate ale lui Dumnezeu ca raze ce por­nesc din esenţa Lui. Aceste energii ajung la noi prin ce­ea ce numim harul lui Dumnezeu. Este important să ne amintim că aceste energii ale harului nu reprezintă doar o forţă mistică din univers. Mai degrabă, Dumnezeu es­te prezent personal în energiile Sale, dând viaţă celor ca­re Îl primesc.

Sfântul Apostol Pavel scrie către Corinteni:

„Aceasta însă zic, fraţilor: Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea. Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, în­tr-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâm­biţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îm­brace în nemurire. Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îm­brăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moar­te, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?» (I Cor. 15, 50-55).

Adam și Eva au fost, într-adevăr, înveșmântaţi în nemurirea lui Dumnezeu înainte de cădere. Manifestarea acestei nemuriri era lumina cea strălucitoare a slavei lui Dumnezeu. Păcatul a fost cel care le-a adus pieirea şi moartea. Vestea cea bună este că, prin Hristos, putem încă o dată să ne înveșmântăm în slava lui Dumnezeu, de-a pururi. De la căderea din grădina Raiului şi până la pri­ma venire a lui Iisus Hristos, acest lucru nu a fost posi­bil – dar acum, cu Hristos, este posibil. Iisus este calea spre har.

Creştinismul primar era numit „Calea” deoarece uce­nicii Săi Îl vedeau pe Iisus drept singura cale către harul şi mila lui Dumnezeu. Mesajul Evangheliei este mesa­jul restaurării omenirii sau a naturii umane înaintea lui Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul scrie:

Dumnezeu l-a făcut pe Adam cu sfintele Sa­le mâini, după chipul şi asemănarea Sa, iar când înge­rii au văzut înfăţişarea plină de slavă a lui Adam au fost adânc cutremuraţi de frumuseţea acesteia. Căci au văzut înfăţişarea chipului său arzând cu strălucire plină de sla­vă asemenea soarelui, iar lumina din ochii lui era ca lu­mina soarelui, iar înfăţişarea trupului său, ca scânteierea cristalului.”

Ce descriere minunată a strălucirii lui Adam de di­naintea căderii! Dacă aceasta nu descrie cât de valoros este omul pentru Dumnezeu, atunci ce altceva ar putea să o descrie? Dumnezeu reprezintă sursa valorii noastre personale.

Dumnezeu a spus: „Cel ce biruieşte va fi astfel îm­brăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din cartea vieţii” (v. Apoc. 3, 5). Aici Dumnezeu de­monstrează cât de valoroşi suntem pentru El, dându-ne acest veşmânt de slavă, mai presus de orice alt strai pe care ni l-am putea face prin propriile noastre eforturi rudimentare. Ne amintim cum chipul lui Moise strălucea asemenea soarelui atunci când a coborât de pe Muntele Sinai cu cele zece porunci în mâini sau ori de câte ori se afla în prezenţa lui Dumnezeu. Chipul lui Moise stralucea atât de puternic, încât a fost nevoit să şi-l acopere cu un văl pentru oamenii care priveau către el.

Vă puteţi închipui cum ar fi dacă toţi creştinii de pre­tutindeni ar arăta aceeaşi slavă înaintea lumii, strălucind la fel de puternic ca lumina soarelui, cu trupurile, ini­mile si minţile noastre radiind de harul lui Dumnezeu? Oare nu ne-a chemat Iisus să devenim „fii ai Luminii” (In 12, 36)? Vestea cea bună a Evangheliei este că Iisus Se oferă să ne îmbrace din nou cu acest veşmânt al slavei şi al măreţiei. Aceasta este valoarea pe care Dumne­zeu i-o dă omenirii. Aceasta este valoarea pe care El ţi-o dă ție.

Aceasta este ceea ce Adam şi Eva au pierdut după cădere prin îndoiala lor, prin dorinţa păcătoasă şi prin nesupunerea faţă de porunca lui Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul, într-unul dintre imnurile sale, cântă de­spre mântuirea noastră şi despre lucrarea lui Dumne­zeu în noi:

„Toate aceste prefaceri le-a făcut Cel Milostiv, dezbrăcându-Se de slavă şi îmbrăcând trup; căci El a născocit o cale să-l îmbrace pe Adam în slava pe care Adam o dezbrăcase. Hristos a fost înfăşurat în scutece, în frunzele lui Adam, S-a îmbrăcat cu haine în locul pielii lui Adam; S-a botezat pentru păcatul lui Adam, a fost uns cu miruri pentru moartea lui Adam, a înviat şi S-a înălţat şi l-a înălţat şi pe Adam în slava Sa. Binecuvântat Cel Ce S-a pogorât, S-a îmbrăcat în Adam şi S-a înălţat!”

Aici, acest sfânt preaiubit vorbeşte despre felul în ca­re Adam, înţelegând prin aceasta atât bărbatul, cât şi femeia, au fost dezbrăcaţi de veșmintele lor de slavă din cauza păcatului lor. Aşa cum Mitropolitul Ierotheos îl citează pe Sfântul Theolept, după ce Adam şi Eva au că­zut din pricina nesupunerii faţă de porunca lui Dumne­zeu, au fost dezbrăcaţi de „veşmintele luminoase şi vii ale strălucirii cereşti“. Hristos, pe de altă parte, Şi-a dez­brăcat de bunăvoie propriul Său veşmânt de slavă, supunându-Se Tatălui şi facându-Se om pentru noi, pen­tru ca El să Se poată înălţa cu slavă ca un nou Adam, înveşmântat din nou, slăvit în Ceruri după înviere, înapoindu-i naturii omeneşti locul ce i se cuvine în creaţie. El a adus omenirea în comuniune cu Dumnezeirea, cu Sfânta Treime.

Întruparea lui Hristos, spune Sfântul Efrem, a fost calea prin care Dumnezeu S-a gândit să-l „reîmbrace” pe om: cu alte cuvinte, toată omenirea va veni la El în credinţă, nu în îndoială; cu dorinţă sfântă, nu cu dorinţa păcătoasă a trupului; şi în supunere, nu în nesupunere, înapoindu-i lui Adam relaţia de drept cu Creatorul lui, Dumnezeu a găsit calea de a restaura întreaga omenire – fiii şi fiicele lui Adam şi ai Evei – pe noi! Avem acum parte de această restaurare prin pocăinţa smerită întru Iisus Hristos şi prin kenoză – o golire de sine înaintea lui Dumnezeu, lepădându-ne de mândrie şi lăsând să moara eul nostru fals, care a fost construit din gândurile noastre întunecate, din emoţiile noastre dezechilibrate si din dorinţele noastre materiale şi trupeşti.

Dacă aţi văzut vreodată icoana Învierii într-o biserică, L-ați văzut pe Iisus sfărâmând porţile iadului (moartea), înveșmântat în slavă strălucitoare, mai luminoasă decat soarele. Icoanele Învierii prezintă mici variaţii de la o regiune la alta. În cele mai multe versiuni, persoanele din stânga sunt Regele Saul şi Regele David şi poate unii dintre drepţii proroci ai Vechiului Testament sau Moise, în timp ce în dreapta se află Sfântul Ioan Bote­zatorul si alţi sfinţi din Noul Testament. Uneori, atât cei din dreapta, cât şi cei din stânga au aureole, reprezentate prin cercuri de lumină în jurul capetelor, iar uneori doar sfinţii din Vechiul Testament au aureole. Aureolele reprezintă harul lui Dumnezeu şi slava strălucitoare a nemuririi si a sfinţeniei.

Și totuşi, în cele mai multe dintre stilurile icoanelor învierii, Adam şi Eva nu au aureole. De ce? Pentru că, după cădere, au pierdut veşmântul lui Dumnezeu sau acoperământul de slavă strălucitoare — cu alte cuvinte, şi-au pierdut aureolele. Mesajul icoanei este că Al Doilea Adam îi înapoiază primului Adam locul lui de drept în Împărăţia lui Dumnezeu. Înfăptuind aceasta, Iisus a deschis calea pentru întreaga omenire să intre din nou în Împărăţia lui Dumnezeu şi să fie reîmbrăcata în slava Lui strălucitoare a nemuririi.

Atunci când un ucenic l-a întrebat pe Sfântul Serafim de Sarov din Rusia, în 1831, despre viaţa întru Sfântul Duh, Sfântul Serafim a spus: Prietene, noi amândoi, în această clipă, ne aflăm în Duhul Sfânt, tu şi cu mine. De ce nu vrei să te uiţi la mine?”

Atunci tânărul a răspuns: „Nu pot să mă uit la tine, părinte, căci lumina care străluceşte din ochii şi din chi­pul tău e mai puternică decât soarele şi sunt orbit!”

Sfântul Serafim a răspuns: „Nu te teme, prieten al lui Dumnezeu, tu însuți străluceşti la fel ca mine; si tu te afli acum în deplinătatea harului Sfântului Duh; altfel, nu ai fi putut să mă vezi în acest fel.

Sfântul Serafim spune că numai cei plini de Duh Sfânt pot vedea acest veşmânt al slavei lui Dumnezeu redat omenirii.

Aceasta înseamnă să fii înveșmântat în slava lui Dumnezeu. Asa erau înveșmântaţi Adam si Eva înainte să păcătuiască si să cadă din comuniunea și unirea cu Creatorul lor. După cădere, cunoaşterea lor intuitivă, sentimen­tul interior al valorii personale înaintea lui Dumnezeu a fost deformat şi compromis. Atunci când Adam şi Eva au păcătuit şi au rupt comuniunea duhovnicească dintre ei şi Dumnezeu, slava i-a părăsit şi în acest sens au deve­nit cu adevărat goi, nemaifiind îmbrăcaţi în harul şi în nemurirea lui Dumnezeu. Şi-au văzut goliciunea; cu al­te cuvinte, s-au văzut pe ei înşişi fără acoperământul pe care Dumnezeu li l-a dat înainte de cădere. Din cauza pierderii acestui veşmânt s-au ruşinat.

Pierderea veşmintelor de slavă le-a spus că ceva era foarte rău. Cuvântul ruşine implică înţelesul de a fi descoperiţi sau daţi în vileag. Goliciunea lor le dădea acum păcatul în vileag, căci numai păcatul le putea ru­pe comuniunea cu Dumnezeu. Drept consecinţă, au devenit ruşinaţi şi umiliţi unul faţă de celălalt şi faţă de Dumnezeu şi înaintea întregii creaţii. Nu se ruşinau că trupurile lor se deosebeau ca bărbat şi femeie, cât se rușinau de pierderea veşmântului minunat al slavei strălucitoare pe care îl primiseră de la Dumnezeu […]”.

(din: David L. Fontes, “În fața lui Dumnezeu. Cum să te prețuiești pe tine însuți și cum să îți prețuiești aproapele, Editura Sophia, Bucuresti, 2016)

Legaturi:


Categorii

Duminica izgonirii lui Adam din Rai (a Iertarii, Lasatului sec de branza), Duminica Ortodoxiei, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Preot David Fontes

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “OMUL – ICOANA LUI DUMNEZEU: “Aceasta este valoarea pe care El ţi-o dă ție!”. De la Adam cel vechi la Noul Adam, Hristos sau DE LA RUSINEA GOLICIUNII LA RE-IMBRACAREA IN VESMANTUL DE HAR AL NEMURIRII

  1. Pingback: CUM NE PRETUIM UNII PE ALTII CA MADULARE ALE ACELUIASI TRUP, CE RELATII (AR TREBUI SA) AVEM INTRE NOI IN BISERICA? Ne purtam de grija unii altora, ca frati intru Hristos? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate