NU CUMVA NU MAI VREM SA VEDEM MANA INTINSA A LUI DUMNEZEU?/ Colinde sau santaj religios?/ “Ucenicia” Sfantului Ignatie Teoforul

23-12-2012 14 minute Sublinieri

  • Doxologia

Lidia Staniloae: De ce trebuie să depășim viteza sunetului?

Cu câtva timp în urmă, mediile care se ocupă cu difuzarea știrilor senzaționale au anunțat că un om a putut să se deplaseze, depășind viteza sunetului. El a reușit această performanță sărind cu parașuta din stratosferă, de la o mare înălțime și a ajuns cu bine pe pământul nostru primitor. Contrar așteptărilor, opinia publică totdeauna gata să exulte senzațiile tari, (pentru că, la urma urmei, de ce să se mai mândrească omul, dacă nu pentru asemenea dovezi ale atotputerniciei sale, care n-are nevoie de ajutor dumnezeiesc), deci contrar așteptărilor, atotputernica bursă a opiniei publice, care apreciază orice șoc, nu a reacționat cu destul entuziasm. S-au găsit destui care n-au fost cutremurați de fapta lui Felix Baumgarten, s-au întrebat ce căuta el în stratosferă și n-au tras concluzia că această experiență epocală va aduce schimbări fundamentale în bunul mers al universului. Ba chiar, s-a obiectat că nimic nu se va schimba nici de aici înainte.

Evident, austriacul temerar a fost destul de dezamăgit de această reacție și a spus un lucru care, cred, valorează chiar mai mult decât restul evenimentului. Într-un interviu, el a declarat: „Câteodată trebuie să privim de sus ca să vedem cât de mici suntem”. Ceea ce ne aduce în minte ceea ce spune Gabriel Garcia Marquez, care crede că trebuie să privim de sus numai ca să le ajutăm celor de jos să se ridice…

Iată câteva cuvinte demne de reținut: Vedem oare cât de mici suntem? Puși în anumite împrejurări, înțelegem că merită să luăm asupra noastră efortul de a ne înălța dincolo de circumstanțele curente, pentru a ne cunoaște adevăratele noastre dimensiuni, cu realele noastre posibilități? Înțelegem sensul acestei înălțări? Vrem să ajungem sus ca să ajutăm altora să se ridice? Oare? Ne vedem așa cum suntem și nu mângâindu-ne cu atotputernicia noastră efemeră, care crede că n-are nevoie de nimic, care se mulțumește cu convingerea că, în afară de noi, nimic nu există? Că nu ne trebuie ajutor și nici nu trebuie să cerem să ni se acorde?

Un cunoscut antrenor de fotbal, Berti Vogts, spunea deunăzi cu amărăciune: „Dacă dușmanii mei m-ar vedea umblând înfricoșat pe ape, ca odinioară pe Apostolul Petru, ar spune: «cum, ăsta n-a fost în stare să învețe să înoate?»” Și mi-am amintit icoana pe care o vedeam în copilărie în biserica de la Vlădeni și pe care n-o pot uita după atâția ani. Mă speriau apele negre învolburate în care Sfântul Apostol Petru se scufunda aproape în întregime, întinzând cu spaimă mâna spre Mântuitorul, de la care nădăjduia ajutor și care, cu bunătate și înțelegere, i-o prindea cu a Sa… Mi-a trebuit destul timp ca să pricep alegoria unei icoane modeste de sat.

Ce s-ar fi întâmplat dacă silueta albă, luminoasă ar fi lipsit din tablou? Cum rămânea cu gestul înspăimântat al apostolului? Ce se întâmplă în atâtea cazuri, când oamenii copleșiți de valurile negre nu văd, nu vor să vadă mâna care li se întinde, ajutorul care li se oferă? Nu cumva trăim într-o perioadă în care ne prefacem că nu vedem această mână? În care ne scufundăm și refuzăm să înțelegem că ea este singura posibilitate de a fi scoși la lumină din adâncurile ucigătoare? Când asistăm la pieirea semenilor noștri făcând haz de faptul că „ei nu știu să înoate? Înțelegem oare că silueta albă cu gestul salvator, centrul fundamental al icoanei, e centrul existenței noastre? Și, fiindcă respingem s-o vedem, strădania noastră de a ne înălța e inutilă. Căci dacă nu ne dăm seama de micimea noastră, ne înșelăm crezând că ne înălțăm.

În copilărie aveam o carte, „Păcală și Tândală”, pe care o citeam râzând cu hohote. Păcală nu era un nătâng, până și un copil putea pricepe. El mima mai de grabă naivitatea și prostia, pentru a-i pedepsi pe cei lacomi, răi, necinstiți. În felul lui era un justițiar și un moralist, încercând, după puteri, să facă dreptate și să-i ajute pe cei necăjiți. Un Robin Hood care nu folosea arcul și săgeata, ci râsul și ironia, care nu se lăsa înșelat de minciunile măestre cu care se deformează și se strâmbă realitatea. Cu care se transformă existența într-o glumă proastă, în prefăcătoria care tinde să devină legea ei fundamentală. Când nu mai avem ce face cu corectitudinea, cu solicitudinea pentru ceilalți, cu sentimentul că trebuie să ne lăsăm guvernați de cinste și sinceritate. Când aruncăm bunătatea și dreptatea la coș și ne înveșmântăm în lăcomie, în apetitul de a înșela.

Păcală ar putea fi un personaj al zilelor noastre, când ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva ne purtăm ca niște copii răzgâiați, dându-ne aere de maturi cu experiență și mimându-le faptele? În care dezumanizarea nu mai e sancționată, ci așezată la loc de cinste. Sau poate nu mai avem nevoie de el, de ironia lui, fiindcă verbele principale ale limbajului nostru sunt „a înșela”, „a trage pe sfoară”, a bârfi pe ceilalți, a-i „aranja”, cum frumos se spune, la mai marii lor. Când prototipul celui care „reușește” în viață este a celui care nu distinge între bine și rău, care nu se sfiește să-și fluture ipocrizia ca pe o cucerire istorică înrădăcinată în omenire. Și totuși, în fiecare dintre noi ar trebui să stăruie presimțirea că există ceva, un Dincolo. Un Dincolo al generozității, al bucuriei al speranței, al unui univers în care îngerii cântă „Slavă lui Dumnezeu și pe pământ pace și bună învoire”.

În lumea noastră mai avem nevoie de căldura bucuriei și a luminii. De speranță și de conștiința că trăim în comuniune. De iubire. Nu putem trece peste ele. Ele ne-au fost date de la începutul creației. Ele au rămas chiar și atunci când omul a greșit, ademenit de răul care îl împingea spre consecințele lui mortale. Ele au rămas când Dumnezeu ne-a trimis semnul că ne așteaptă, că ne iartă, că putem repara greșeala neascultării. Și ni l-a trimis prin însuși Fiul Său, nu ca pe un stăpân atotputernic, dominator, copleșitor în puterea Sa infinită, ci ca pe unul dintre noi, ca pe un Prunc nevinovat, care și-a asumat cu smerenie existența noastră.

Într-o noapte a minunilor, El a venit într-un lăcaș sărac, fără morgă, fără laude și semne de grandoare, de putere dominatoare, așa cum ni le dorim noi, cei slabi și aroganți, în ridicola noastră îngâmfare. La ieslea săracă s-au închinat păstorii, s-au plecat trei crai pe care slava deșartă, prefăcătoria nu-i înșela, au cântat îngerii. Și a strălucit steaua cea luminoasă, semn al clipei când omenirii i se deschidea din nou poarta spre viața veșnică. Când lumea s-a luminat, așa cum spune cântarea sfântă.

Rezultatele incontestabile ale ştiinţei, elaborate în atâţia ani de muncă asiduă, nu sunt de contestat. Dar lumina există și altfel decât în paginile docte cu numeroasele ei semnificații, cu numeroșii ei kilometri pe secundă. Lumina pe care o împrăştie Steaua ce i-a călăuzit pe Magi n-are nevoie de demonstrații cantitative, de axiome și formule. Ea face parte din altă categorie de adevăruri, ale căror răspunsuri nu trebuie căutate în postulate, în simboluri pe care le reprezintă, pentru că adevărul există dincolo de toate acestea. Există o logică şi o raţionalitate care n-au nevoie de argumente, o altfel de raționalitate, care este pur şi simplu. Iată miracolul pe care până şi ştiinţa îl ocoleşte pentru că ea cere totdeauna o pledoarie pentru cuvântul „este”. Și uită că „este” nu se poate explica, nici nu are nevoie de justificări. Lumina pe care o primim de la Steaua Crăciunului există, ne luminează şi acum ca şi odinioară şi ne va lumina mereu.

Fizicianul atomist John Archibald Wheeler spunea nu de mult: „Cu cât e mai mare insula științei, care reprezintă cunoștințele noastre, cu atât mai lungă este coasta ei, adică neștiința noastră”. Suntem conștienți de acest adevăr cutremurător?

Noaptea minunilor se repetă mereu pentru omenire. Cei smeriți o recunosc și se închină slavei dumnezeieși, vizionarii, conștiințele care nu se lasă înșelate de minciuni, se închină aducându-și cu sfială darurile, îngerii cântă. Îi putem auzi, îngerii cântă totdeauna pentru a celebra biruința asupra morții, a efemerului, a păcatului. Trebuie doar să ne dăm osteneala și să cântăm împreună cu ei. Și atunci ne vom descoperi puterea de a prelungi bucuria. Vom vedea că dacă o privim cu ochii credinței, lumea are altă substanță decât credem. Și că dacă îi ajutăm pe cei ce au nevoie, ne vom înălța, pentru că înălțimea este locul de unde întindem mâna celor slabi. Ea este înălțime tocmai pentru că devine astfel și pentru cei slabi.

Atunci înțeleg că icoana care mă speria în copilărie ar putea fi pictată altfel. Cele două mâini nu se atingeau încă, dar anonimul pictor reuşise o performanţă de necrezut: aveai impresia că ele se apropie din ce în ce, icoana îşi pierduse staticul, devenise o imagine în mişcare, imagine a îndurării şi dragostei lui Dumnezeu pentru creatura Sa... Din clipă în clipă bunătatea dumnezeiască, a toate iertătoare, îl ridică pe cel aflat în primejdie din unda neagră-albastruie, îl ajută să se ridice deasupra morţii. Nu ştiu dacă icoana mai există astăzi…Poate da, poate nu… Dar gestul prin care omul e salvat persistă, chiar fără suportul material al culorilor. Şi ne dă certitudinea că mâna întinsă cu blândeţe şi milă, este întinsă şi pentru noi. Ne dă certitudinea că putem păși peste ape, chiar fără să știm să înotăm, fără să ne lăsăm înghițiți de ele, îndreptându-ne spre Mântutorul care ne așteaptă, pecetluind realitatea definitivă.

În fața mormântului gol, îngerul spunea: „Nu-L căutați pe Cel Viu printre cei morți”. Mâna milostiv întinsă nouă, ca în icoana cea veche, ne dă certitudinea că și noi trebuie să fim căutați printre cei vii și nu printre cei morți.

Arhim. Mihail Daniliuc: Colinda, între tradiție și „afacere”

E vremea sărbătorilor de iarnă. În aroma verdelui brad, în murmur de colinde așteptăm praznicul Nașterii Domnului. Colindăm, primim colindători, așa după cum ne-nvață datina strămoșească.

Săptămâna trecută am avut bucuria să mă aflu la Casa Memorială „Ion Creangă” din Humulești, cu prilejul anualelor manifestări dedicate marelui povestitor. După împământenita tradiție, cete de copii au venit să colinde. Învățătorii ori profesorii ce-i însoțeau, preocupați ca programul artistic să se desfășoare bine, se frăsuiau în jurul lor, dându-le cele din urmă sfaturi. Se reunise o asistență deosebită: oficialități, scriitori de marcă, prieteni de-ai părintelui Creangă. Am remarcat un amănunt deosebit: cei mici se arătau foarte degajați, liniștiți, de parcă le-ar fi spus mentorilor: lăsați în seama noastră, suntem în formă. Nu avem emoții, colindele și urăturile le știm, ele aparțin universului nostru! Așa s-au petrecut lucrurile.

Îmbrăcați în straie naționale, cu opinci și oghele în picioare, purtând steaua și zurgălăii în firavele lor mâini, junii au interpretat totul cu așa patos, încât m-am simţit răpit de dulci amintiri, cu omături la fel de mari ca în această iarnă, când alături de frați sau megieși plecam prin sat cu aceeași încântare. Ne bucuram de dulciurile sau colacii primiți, dar și de gologanii „strecuraţi” de unele gazde darnice din fire. Ceea ce mi-a lipsit atunci a fost minunatul costum național al țâncilor pe care acum îi admiram, citindu-le fericirea pe neprihănitele chipuri. Amintindu-mi de copilăria mea, m-am întrebat: dacă gospodarii cărora le-aduceam vestea Nașterii Sfântului Prunc nu mi-ar fi oferit nimic, oare aş mai fi colindat? În pruncie nici nu mi-am pus o asemenea problemă. Părinții îmi spuneau: așa e tradiţia; dacă nu te duci, nu vine Moș Crăciun, botezat de comuniști cu numele rece, searbăd, de Gerilă. Începusem să înțeleg că obiceiul respectiv, pe lângă bănuții ori dulciurile primite, făcea parte dintr-o rânduială încremenită între bătrâne veleaturi.

În zilele noastre observăm o emulație deosebită a grupurilor de colindători. De aceea se naşte întrebarea: cei mulţi porniţi din casă-n casă, din scară-n scară, ne bat la ușă urmând tradiția ori doar din pricina unei „muzicale afaceri”? Orașele cu precădere, pe la colțurile străzilor, prin mijloacele de transport, gări, autogări, sunt invadate de urători ambulanți; nu știu cât cântă din drag pentru Domnulețul-Domn din Cer sau, mai degrabă, pentru un gologan aruncat adesea din lehamite ori milă. Și atunci, oare cântarea, adeseori chinuită, greșită textual, mai are semnificația de a vesti Nașterea Domnului? Dar cântătorii îi închipuie pe îngerii de la Betleem, vestitori în lume ai minunii din peștera devenită palat? Las pe fiecare să răspundă acestei nedumeriri.

Vasăzică ne bat la ușa sufletelor colindători de tradiţie şi de interes. Ca să nu rămână colindele  doar pe mâna celor din urmă, veritabili pânditori de chilipiruri, să-i încurajăm și să fim generoși cu cei care o fac pentru că iubesc datina străbună sau chiar să ieșim și noi  la colindat. De asemenea, junii trebuie îndemnați să nu aștepte câștiguri financiare. Preamilostivul Părinte  știe să le răsplătească cel mai bine. Iar dacă vor şi câștiguri băneşti, să le considere daruri de la Cerescul Tată pentru dragostea şi jertfa lor de a cutreiera din casă-n casă, pe la bunii creștini, aducându-le în suflete bucuria Crăciunului. Aşa procedând, imităm lucrarea îngerilor coborâți din văile Cerului ca să anunţe lumii vestea minunată.

La drept vorbind, se simte când te găseşti în faţa unui iubitor de tradiție sau când te agasează aspiranții la bani câștigați oarecum prin „șantaj religios”. Cântarea celor dintâi ne ajută, ne îndeamnă să pregătim cu atenţie sărbătorescul moment al întâlnirii cu Dumnezeiescul Copil.

De altfel, dacă ne gândim bine, la Paști Biserica a rânduit o săptămână specială, cea a Sfintelor Pătimiri, ca să ne deslușească neîndoielnic sensurile Jertfei Mântuitorului dăruită nouă prin Cruce și Înviere. În preajma Crăciunului, pregătirea aceasta nu s-a făcut printr-o perioadă liturgică bine determinată, ci poporul credincios și-a statornicit-o prin tradiția cântărilor populare religioase, textele lor lămurindu-ne taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu. Le-ascultăm, dar de multe ori nu prea le înțelegem mesajul sau ne rezumăm să apreciem doar execuția liniei melodice. Versurile lor fascinante ascund o teologie adâncă, înfăţişată într-o frumusețe literară extraordinară. De fapt, ele se dovedesc o continuare a slujbelor din Biserică. Gospodarul de odinioară, ajuns acasă de la dumnezeiasca Liturghie, unde a auzit, din Sfânta Evanghelie ori din predica preotului, istoria întrupării și Nașterii Mântuitorului lumii, la plăpânda lumină a opaițului, candelei sau lumânării, încălzit de focul vetrei humuit, a alcătuit poezii religioase de o sensibilitate aparte, strecurând în ele adevăr evanghelic și farmec artistic.

Bunăoară, una din multele cântări ce ne încântă la Sfintele Sărbători glăsuiește așa: Pe o scară de argint se coboară Domnul Sfânt. Verbul coboară presupune că autorul textului știa că există două lumi: din cea de sus Se pogoară Domnul în ceastalaltă. Dacă Iacob a văzut pe Maica Domnului ca pe o scară, măiestritul compozitor anonim tot scară o numește pe Preacurata Fecioară, dar nu-i spune de aur, ci de-argint; metalul prețios mai delicat sugerează aici smerenia, cumsecădenia Fecioarei Maria, discreția ei. Cum se coboară? Nu nor, nu arătare de înger, de fulger, ci de prunc, căci se zice în continuare: mititel și-nfășețel în scutec de bumbăcel. Așadar, Hristos Domnul devine Dumnezeu-Omul, dar nu bărbat desăvârșit, ci prunc. Prin aceasta, Iisus a voit să ne arate că atât de mult ne iubește, încât a acceptat condiția umană în chip desăvârșit. Cine s-ar putea considera om deplin dacă nu a gustat din fascinația copilăriei?

Colindele ne spun, de asemenea, că, deși a venit pentru mântuirea oamenilor, ei nu L-au acceptat, ignorându-L. Când Iisus, Sfântul Prunc, S-a născut, umanitatea întreagă dormea în adâncul păcatului. Totuși natura L-a întâmpinat nu cu ostilitatea oamenilor, ci cu o nemărginită prietenie: vântul bate, nu-L răzbate, neaua ninge, nu-L atinge. Vedem aici cu câtă gingășie Îl primesc stihiile, devenindu-I protectoare, nevătămându-L.

Dintr-un alt text aflăm că Pruncul Iisus S-a născut într-o dureroasă singurătate: la Vitleem colo-n jos / cerul arde luminos / Preacurata naște astăzi pe Hristos. Într-un fel, strămoșii noștri au încercat să aducă Betleemul aproape de casa lor. Acest colo-n jos sugerează că minunea s-a petrecut într-o parte a satului, iar cerul ardea acolo, căci Lumina cea neînserată S-a arătat în lume. Maria, Maica Lui, plângea, fiindcă era singură, nu găsise locaș pentru găzduire. Nu se gândea la condiții confortabile pentru ea, ci pentru dumnezeiescul ei copil. De aceea naște-n ieslea boilor / pe-mpăratul tuturor. / Preacurata stă şi plânge-ncetișor. Ce mamă bună! Nu se vaetă, nu țipă, ca să-și sperie odorul. Plânge-ncetișor. Numai Fecioara Maria se arată delicată, discretă  și-n plâns, durere sau suferință, căci n-are scutec de-nfășat / nici hăinuțe de-mbrăcat / Preacurata, pentru pruncul de-mpărat. Cineva o aude, sărind s-o ajute. Ar putea fi bunele noastre mame, dispuse să-i împrumute chiar din scutecele pruncilor lor, sugerând astfel familiaritatea pe care românii o au, sau, mai bine spus, şi-o doresc, cu Dumnezeu. Nu mai plânge, Maica mea, scutecele noi ţi-om da, Preacurată, Pruncul Sfânt de-i înfăşa. Exemplele pot continua. Însă vă las bucuria, celor ce veți citi aceste smerite gânduri, să descoperiți frumusețea spirituală și artistică a colindelor, primind colindători sau, de ce nu?, colindând.

Nu voi încheia fără să vă aștern la ușa sufletelor câteva cuvintele pline de înțelepciune ale unei străvechi cântări: „Si-acum te las, fii sănătos și vesel de Crăciun, / Dar nu uita, când ești voios, române, să fii bun”.

Liviu Petcu: Sfântul Ignatie ne învață să fim purtători de Dumnezeu

În concepția Sfântului Ignatie, Biserica este aceea prin care putem dobândi mântuirea, deoarece în Biserică ni se revarsă harul dumnezeiesc și puterea lui Iisus Hristos. „De aceea a primit Domnul mir pe capul Lui, ca în Biserica Lui să miroasă parfumul nestricăciunii” (Epistola către efeseni, 17.1). Biserica este concepută ca instituție, care dintru început se află în legătură cu persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Marele Părinte apostolic subliniază și rolul cel mai de seamă al Bisericii în viața creștinilor, și anume acela de a mijloci comuniunea spirituală a credincioșilor cu Iisus Hristos prin Sfintele Taine, care se sfințesc și se găsesc exclusiv în Biserică.

Nota dominantă a tot ceea ce scrie Sfântul Ignatie este constituită de unitate. Unitatea Bisericii, care implică supunerea față de episcop, este unul dintre însemnele fundamentale ale creștinismului autentic. Pentru că ascultarea față de episcop este echivalentă cu ascultarea față de Dumnezeu, Sfântul Ignatie poate spune că uniunea pe care o oferă Dumnezeu este El Însuși: „Hristos, nădejdea noastră (I Tim. 1, 1), în Care vom fi găsiți dacă viețuim așa” (Epistola cătretralieni,II.2) .

Accentul la Sfântul Ignatie se pune pe ascultarea față de învățătorii Bisericii care oferă accesul la Dumnezeu. Într-una dintre imagini, episcopul prezidează după modelul lui Dumnezeu, cu preoții așezați după modelul sinodului apostolilor (Epistola către magnezieni,6.1). Într-o altă imagine, preoții sunt percepuți ca acordați la episcop, precum corzile unei chitare (cu douăsprezece corzi), cu credincioșii, toți cântând într-o singură voce, formând corul (Epistola către efeseni, 4.1.2). Și atunci, adevăratul creștin este în perfectă concordanță și armonie cu Biserica adunată în jurul episcopului. O astfel de unitate conduce la participarea la Dumnezeu: „Fiecare din voi deci să fiți un cor; și în armonia înțelegerii dintre voi, luând în unire melodia lui Dumnezeu, să cântați prin Iisus Hristos cu un glas Tatălui, ca să vă audă și să vă cunoască prin faptele bune pe care le faceți, că sunteți mădulare ale Fiului Său. Vă este, dar, de folos să fiți într-o unire fără de prihană, pentru ca să aveți pururea parte și de Dumnezeu” (Epistola către efeseni, 4.2). „Prin cruce, prin patima sa, Hristos vă cheamă să fiţi mădulare ale Lui. Nu poate capul să se nască fără mădulare. Dumnezeu a făgăduit unire; iar unirea este El.” (Epistola către efeseni, 11).

Purtători de Hristos și de cele sfinte

În conformitate cu dorința sa de a-L denumi pe Hristos Dumnezeu fără o altă calificare (Epistola către efeseni, 7.2), Sfântul Ignatie merge mai departe decât orice alt autor în domeniul Noului Testament, vorbind despre intimitatea credinciosului cu Dumnezeu. Pentru a se bucura de această intimitate cu Dumnezeu, omul trebuie să se despătimească, să se pacifice și să fie în comuniune cu clerul și ceilalți credincioși ai Bisericii, căci „Dumnezeu nu locuieşte unde este dezbinare şi mânie”. (Epistola către filadelfieni, 8.1). Printre altele, Sfântul Ignatie Teoforul subliniază că Dumnezeu este în noi și noi suntem teofori sau hristofori. El însuși se numește „teofor”, la începutul epistolei sale către romani, adică purtător de Dumnezeu, purtător de chip al lui Dumnezeu și de har și putere pe care o poate folosi ca să devină asemenea cu Dumnezeu.

Creștinii sunt „purtători de Dumnezeu”, „purtători de Hristos și de cele sfinte” (Epistola către efeseni, 9.2) și „alergători ai lui Dumnezeu” (în sensul că merg pe calea lui Dumnezeu). Ei „participă la Dumnezeu” (Epistola către efeseni, 4.2), „sunt întregi (în sensul de necorupți de nici o erezie, genuini – n.n.) cu Dumnezeu” (Epistola către efeseni, 9.1), „sunt plini de Dumnezeu” (Epistola către magnezieni, 14.1) și „îl au pe Dumnezeu în ei” (Epistola către romani, 6.3). Totuși, aceste expresii nu implică decât că subiecții lor sunt creștini autentici, supuși voinței lui Dumnezeu, exprimată prin episcop. Ele poartă adevăratul sens al relației calde cu Dumnezeu.

Putem regăsi căldura și fervoarea personală în pasajele exprimând urmarea lui Dumnezeu și primirea Lui în suflet, în special acolo unde Sfântul Ignatie aplică acești termeni propriei persoane. Totuși, cazurile precizate anterior sunt rare. În majoritatea cazurilor, destinatarii scrisorilor sunt numiți următori ai lui Dumnezeu, și nu autorul însuși. Efesenii sunt astfel de următori (Epistola către efeseni, 1.1), pentru că demonstrează dragoste în trimiterea unei delegații conduse de episcopul Onisim care să-l întâmpine pe Sfântul Ignatie la sosirea acestuia în Smirna. De asemenea, tralienii sunt și ei „următori ai lui Dumnezeu”, pentru că au acționat similar sub conducerea episcopului lor, Polibie (Epistola către tralieni, 1.2). Mai mult, efesenii sunt sfătuiți să devină imitatori ai lui Iisus Hristos în suportarea răbdătoare a relelor aduse lor: „… să ne străduim să imităm pe Domnul (I Tes. 1, 6); ˗ Cine a fost mai nedreptățit ca El? Cine a fost mai lipsit? Cine a fost mai disprețuit? ˗ ca să nu se găsească în voi iarbă a diavolului, să rămâneți trupește și duhovnicește în Iisus Hristos, în toată curățenia și cumințenia” (Epistola către efeseni, 10.3); filadelfienii sunt conjurați să fie următori ai lui Iisus Hristos în dragostea lor în uniune și supunere față de episcop. Numai într-o singură ocazie, Sfântul Ignatie aplică tema aceasta a urmării Domnului Hristos la propria persoană, când imploră Biserica să-i permită să fie un următor al suferinței Dumnezeului său: „Îngăduiți-mă să fiu următor al patimilor Dumnezeului meu! Dacă-L are cineva în el, să se gândească ce vreau și să aibă milă de mine, pentru că știe cele care mă apasă” (Epistola către romani, 6.3). Acest aspect nu indică o preocupare individualistă legată de propria mântuire. El tânjește să exemplifice prin propria viață supunerea față de Hristos și acceptarea suferințelor pe care o recomandă celorlalți creștini. Într-adevăr, în modestia și smerenia sa, el îi concepe pe ceilalți ca fiind deja „următori ai lui Dumnezeu” (Epistola către efeseni, 1.1), în timp ce el însuși va deveni imitator numai prin martiriu.

Aceeași modestie poate fi observată și în legătură cu atingerea lui Dumnezeu. Această realizare spirituală supremă nu este neapărat o realitate prezentă pentru creștin, cât mai ales o posibilitate viitoare, o comuniune cu Dumnezeu care se realizează în momentul morții. Sfântul Ignatie nu-și consideră mântuirea de la sine înțeleasă. Ca să-l poată atinge pe Dumnezeu, el solicită rugăciunile magnezienilor (Epistola către magnezieni, 14). Astfel de realizare este fructul adevăratei ucenicii, o ucenicie pe care speră să o demonstreze în arenă.

El îi imploră pe romani să nu-l înșele cu materia, ci să-l lase să primească lumina curată (Epistola către romani,6.2). Cele mai apropiate paralele se pot trasa la Sfântul Apostol Pavel. Sfântul Ignatie simte că durerile nașterii se apropie (Epistola către Romani,6.1.; cf. Sfântul Apostol Pavel, Epistola către romani, 8, 23); poftele sale materiale au fost crucificate: „… dorința mea a fost răstignită și nu este în mine foc care să iubească materia” (Epistola către romani,7.2); nu-și dorește să mai trăiască după obiceiul omului, „după oameni” (Epistola către romani, 8.1.; a se compara cu Gal. 2, 20), ci să devină o ființă umană autentică. „Vă rog să nu-mi arătaţi o bunăvoinţă nepotrivită. Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi sunt măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos. Mai degrabă, linguşiţi fiarele, ca ele să-mi fie mormânt şi să nu lase nimic din trupul meu; ca nu adormind să fiu povara cuiva. Atunci voi fi cu adevărat ucenic al lui Iisus Hristos, când nici trupul meu nu-l va vedea lumea. Faceţi rugăciuni lui Dumnezeu pentru mine, ca să fiu găsit, prin aceste unelte (adică prin dinții fiarelor – n.n.), jertfă lui Dumnezeu”. (Epistola către romani, 4.1-2).

„Aş dori ca fiarele să-mi fie pregătite şi mă rog să-mi fie îndată gata. Am să le linguşesc, ca să mă mănânce iute, nu precum se tem unii, şi nu se ating de ele. Iar dacă nu vor voi de bună voie, eu le voi sili. Iertaţi-mă! Eu ştiu ce îmi e de folos. Acum încep să fiu ucenic! Nici o făptură din cele văzute şi din cele nevăzute să nu caute să mă împiedice de a dobândi pe Hristos! Să vină peste mine foc şi cruce, haite de fiare, tăierea cărnii, împărţirea trupului, risipirea oaselor, strivirea mădularelor, măcinatul întregului trup, relele chinuri ale diavolului. Să vină toate, numai să dobândesc pe Hristos!” (Epistola către romani, 5.2-3)

Prin martiriu, Sfântul Ignatie va ajunge la nivelul noii umanități inaugurate de Hristos, o „pâine” albă pură produsă din materia umilă a semințelor de grâu.


Categorii

Arhimandritul Mihail Daniliuc, Articolele saptamanii, Craciunul, Lidia Staniloae, Pagini Ortodoxe

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “NU CUMVA NU MAI VREM SA VEDEM MANA INTINSA A LUI DUMNEZEU?/ Colinde sau santaj religios?/ “Ucenicia” Sfantului Ignatie Teoforul

  1. Moş Crăciun modern de astăzi
    Ce minune te-a impus,
    De ai devenit stăpânul
    Sărbătorii lui Iisus?

    Că n’aduci lumina lumii,
    Nici iertarea de la cer.
    Tu, moşnege eşti minciună,
    Eşti… creat de Lucifer.

    Tu’ai furat inima lumii
    Şi divinul sărbătorii.
    Tu’ai făcut să ne colinde,
    Lăutarii şi actorii.

    Prin minciună intri-n inimii
    (Şi prin hornurii), la copii
    Să umbreşti divinul serii
    Şi să-i furi cu… jucării.

    Ai intrat chiar şi-n biserici
    (Mincinusule), şi’ascuns
    Iei şi locul, stingi şi sfântul
    Şi credinţa în Iisus.

    Lumea’ntreagă te aştesptă.
    S-o minţi iar, să vii pe coş.
    Că nu Domnul este totul
    Ci un mincinos de… moş.

    Seara sfântă-i dominată
    De minciuna ce-ajuns,
    Să-i ia locul sfânt în inimi.
    Să uităm de Iisus.

    Moşu-i asteptat de oameni
    (Că e darnic… că e bun),
    Nu Iisus, nu Adevărul,
    Ci minciuna (de… Crăciun).

    Pruncul sfânt care se naşte
    E ucis subtil de Moş,
    Care intră cu minciuna-i
    (Şi nimicul), său pe coş.

    Pruncu-i nevoit să fugă
    De Irodul travestit,
    (Ce ucide sfântul serii),
    Spre’a fi el sărbătorit.

    Tu nu vii din cerul milei !!!
    Tu n’ai darul mântuirii !!!
    Ci cu câteva nimicuri,
    Ţinteşti slăbiciunea firii.

  2. Superba poza cu prichindeii! Mai mare nu se poate?

  3. I-am invatat pe copii multe colinde frumoase, dar cand vin pe la casele oamenilor spun niste versuri ciudate pe care eu nu le-am predat niciodata:
    ,,Foaie verde portocala ,Noi suntem copii de scoala , Si-am venit a colinda,Pe la case a ura” .

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare