File de PATERIC ROMÂNESC de la parintele Ioanichie Balan. IPS IOSIF NANIESCU “cel sfant si milostiv”/ MOS GHEORGHE PELERINUL/ “Mai bine este a manca paine uscata, dar cu dragoste, decat vitel gras, dar cu vrajba!”
- Doxologia:
Mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei şi Sucevei, numit „cel sfânt şi milostiv”
Acest mare Mitropolit al Moldovei – Iosif al II-lea, Naniescu – numit „cel sfânt şi milostiv”, a fost cel mai strălucit ierarh al Bisericii Ortodoxe Române din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după Sfântul Calinic de la Cernica.
Era fiul preotului Anania (Nane) Mihalache şi al prezbiterei Teodosia, din satul Răzălăi (Bălţi), născut la 15 iulie, 1818. După doi ani, tatăl său moare, iar mama sa rămâne văduvă cu doi copii, Ioan şi Ieremia. În anul 1831, ierodiaconul Teofilact, unchiul său, aduce la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi pe copilul Ioan, pentru a învăţa carte. Aici deprinde scrisul, cititul, tipicul şi muzica psaltică. În anul 1834, ierodiaconul Teofilact este numit egumen la Mănăstirea Sfântul Prooroc Samuil din Focşani, unde aduce şi pe nepotul său. În anul 1835, ierodiaconul Teofilact ajunge eclesiarh la Episcopia Buzăului, sub vestitul episcop Chesarie, împreună cu tânărul Ioan.
La 23 ianuarie, 1835, rasoforul Ioan este călugărit cu numele de Iosif, în catedrala episcopală, iar a doua zi este hirotonit diacon. Ca ucenic al episcopului Chesarie, în anul 1836, ierodiaconul Iosif Naniescu intră la Seminarul din Buzău, atunci înfiinţat, pe care îl termină în 1840. Apoi, între anii 1840-1847, urmează Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti.
In anul 1849 este numit egumen la Mănăstirea Şerbăneştii Morunglavului (Râmnicu-Vâlcea), iar la 29 august 1850 este hirotonit preot în Bucureşti.
În noiembrie 1852 este făcut protosinghel de Sfântul Calinic, episcopul Râmnicului. În 1857 este numit egumen la Mănăstirea Găişenii (Dâmboviţa), iar după 4 ani este făcut arhimandrit de mitropolitul primat Nifon şi numit în 1863 egumen la Mănăstirea Sărindar din Bucureşti. Între anii 1864-1870, arhimandritul Iosif Naniescu a activat ca profesor de religie la Gimnaziul „Gheorghe Lazăr” şi la Liceul „Matei Basarab” din Capitală, iar pentru alţi doi ani (1870 – 1871) a fost director la Seminarul Central.
La 23 aprilie 1872, arhimandritul Iosif Naniescu este hirotonit arhiereu, iar în ianuarie 1873 este numit Episcop de Argeş. La 10 iunie 1875 este ales mitropolit al Moldovei, iar la 6 iulie în acelaşi an este instalat la Iaşi. Timp de 27 de ani, venerabilul mitropolit Iosif Naniescu păstoreşte cu o rară blândeţe şi înţelepciune Mitropolia Moldovei. Aici a depus cea mai bogată activitate duhovnicească, teologică, pastorală şi socială din toată viaţa sa, rămânând pentru urmaşi un exemplu viu şi greu de imitat.
La 26 ianuarie 1902, mitropolitul Iosif Naniescu „cel sfânt şi milostiv” părăseşte pe fiii săi duhovniceşti şi se strămută la cereştile lăcaşuri, pentru a sta în faţa marelui Arhiereu Iisus Hristos. Mormântul său se află în partea de sud a Catedralei mitropolitane terminate de el.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 474 – 475)
Cea mai mare faptă bună a mitropolitului Iosif Naniescu, prin care se făcuse tuturor cunoscut şi iubit, era milostenia, marea sa operă de caritate creştină. El avea uşa şi mâna deschise pentru milă. Pe lângă cerşetorii din oraş, el ajuta mai ales pe elevii şi studenţii săraci. În fiecare an îmbrăca zeci de elevi şi studenţi şi-i hrănea la bucătăria Mitropoliei. Alte sute dintre ei primeau bani pentru cărţi şi taxe şcolare. Exemplul său a fost urmat şi de ceilalţi slujitori ai catedralei, precum au fost monahul Ilarion Radu, arhidiaconul Varlaam Arghirescu, arhimandritul Ioanichie Grădinaru şi alţii.
Zicea unul din ucenicii săi:
– Mila faţă de săraci a mitropolitului Iosif Naniescu a ajuns proverbială în Moldova şi în toată ţara. Zilnic veneau zeci de nevoiaşi pentru a primi milă din mâinile lui. La început, singur se cobora din chilie jos pe trepte, în mijlocul celor o sută de săraci. Îi mângâia cu vorba, îi binecuvânta şi le împărţea bani. Niciodată nu dădea săracului mai puţin de o pâine. „Bani pentru o pâine!”, acesta era principiul lui. Dacă termina banii mărunţi, scotea de prin buzunare bani mari şi pe toţi îi alina. Apoi urca sus în chilia lui de rugăciune şi de citire. Când era bătrân şi slab, nu mai cobora, ci arunca mila sa săracilor din balconul casei.
Spunea iarăşi acelaşi ucenic:
– Aceasta era milostenia lui în zilele de lucru. Duminica, mitropolitul împărţea astfel mila: dădea punga cu bani anume destinaţi părintelui Visarion Boboc, iconomul mitropoliei. După slujbă, iconomul se aşeza în portiţa din spate a mitropoliei. Pe acolo treceau toţi săracii şi îşi primeau ajutor de la părintele lor duhovnicesc.
Aşa împărţea zilnic mitropolitul Iosif leafa sa la săraci.
Spunea ucenicul şi acestea:
– Lunar venea la el pentru milă şi Barbu Lăutaru, vestitul cântăreţ din Iaşi, şi primea milă. La urmă, mitropolitul Iosif cerea să-i cânte stihira din Postul Mare: „Nu mă pedepsi, Stăpâne…”. Venea şi evreul Rubenşaft regulat, vinerea, pentru milă. Cu ajutorul mitropolitului, şi-a învăţat fiul carte, a ajuns doctor şi s-a creştinat. Un alt evreu din Iaşi venea din trei în trei ani, numai la el, pentru ajutor. „Cu ajutorul mitropolitului Iosif – zise el la urmă – mi-am putut mărita cele trei fete”. Prin aceasta, păstorul cel bun imita pe Sfântul Ierarh Nicolae.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 479 – 480
Mitropolitul Iosif Naniescu a cucerit inimile cele mai împietrite
Acest venerabil mitropolit era un mare iubitor de cântare bisericească. El a împodobit sfintele altare cu cei mai evlavioşi slujitori, şi stranele bisericilor cu cei mai buni protopsalţi. El este cel dintâi ierarh român care a binecuvântat organizarea corului vocal în biserică şi a îngăduit femeilor să cânte la cor. Împotriva celor care se opuneau la aceasta, el răspundea:
– Evlavioşilor! La mormântul Mântuitorului au rămas numai femeile, căci bărbaţii fugiseră toţi! Femeile, cele dintâi, au vestit Învierea Domnului!
Cele mai alese virtuţi ale mitropolitului Iosif erau însă aceste două: sfinţenia vieţii sale şi milostenia. Cu aceste două mari virtuţi a întrecut pe toţi ierarhii vremii sale, a
cucerit inimile cele mai împietrite, a câştigat respectul celor mari, a ridicat de jos pe mulţi deznădăjduiţi, a adunat în jurul său pe cei săraci şi nebăgaţi în seamă şi a tras spre Hristos pe mulţi creştini cu pilda vieţii sale.
Se spunea despre dânsul că era foarte cumpătat şi cu dreaptă socoteală în toate. Dormea noaptea puţin şi se ruga mult. În fiecare dimineaţă, la orele cinci, când suna clopotul de Utrenie, el se deştepta cel dintâi. Apoi număra bătăile clopotului din turn, dacă sună de trei ori câte patruzeci de lovituri. După rugăciune citea viaţa sfântului din ziua respectivă, apoi îşi lua rasa şi venea la biserică.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 478 – 479)
Lacrimile de rugăciune ale Mitropolitului Iosif Naniescu
În ziua călugăriei rasoforului Ioan Naniescu, episcopul Chesarie i-a ţinut o scurtă cuvântare, zicându-i:
– Ţi-am dat numele de Iosif, numele stareţului meu. De vei fi om de treabă, ai să ajungi ca el!Într-adevăr, cuvintele marelui episcop s-au împlinit cu prisosinţă în viaţa ucenicului său.
Se spunea despre mitropolitul Iosif că, pe când era elev la Seminarul din Buzău şi la Colegiul „Sfântul Sava”, avea o comportare duhovnicească foarte aleasă şi învăţa aşa de bine, că pe toţi colegii săi îi întrecea, atât cu învăţătura, cât şi cu trăirea. Pentru aceea era iubit şi de elevi, şi de profesori.
La înmormântarea episcopului Chesarie, părintele său duhovnicesc, care a avut loc pe 30 noiembrie 1846, tânărul ierodiacon Iosif Naniescu a rostit un cuvânt de recunoştinţă şi apreciere atât de ales, încât toţi cei de faţă l-au sărutat cu lacrimi.
Se mai spunea despre dânsul că era un evlavios slujitor al Bisericii şi un cântăreţ neîntrecut. Psaltichia o învăţase de la marele dascăl şi protopsalt Macarie ieromonahul. Când cânta la strană, vocea lui duioasă umplea biserica, mişca inimile şi scotea lacrimi.
Acest smerit şi vrednic de pomenire slujitor al Bisericii lui Hristos avea încă mare osârdie pentru cele sfinte. Dumnezeiasca Liturghie o săvârşea întotdeauna cu bucurie şi cu ochii umeziţi de lacrimi. Era, de asemenea, un neîntrecut predicator şi duhovnic iscusit, căutat de multă lume pentru blândeţea şi cuvintele lui. Cât a fost stareţ de mănăstiri a crescut numeroşi fii duhovniceşti, atât mireni, cât şi călugări.
Timp de opt ani de zile cât a fost profesor de religie, arhimandritul Iosif Naniescu era cel mai iubit dintre profesori. Elevii mergeau după el şi îl preţuiau ca pe un adevărat părinte duhovnicesc. Cunoştea bine Sfânta Scriptură şi era desăvârşit dascăl şi catehet. Cuvintele sale se lipeau de inimile tuturor.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 475 – 476)
Mitropolitul Iosif Naniescu – sfătuire de taină, în vis, cu Mitropolitul Veniamin Costachi
Pe lângă celelalte daruri, mitropolitul Iosif Naniescu avea şi darul sfintei smerenii şi al ascultării. În fiecare om el vedea pe Dumnezeu şi toate le primea ca din mâna Lui. La 10 iunie 1875, când a fost ales în sinod mitropolit al Moldovei, a spus printre altele aceste cuvinte:
– Datoriile înaltei poziţii eclesiastice, la care dumnezeiasca providenţă, prin votul domniilor voastre, mă cheamă astăzi, cunosc şi mărturisesc cu toată umilinţa că sunt mai presus de puterile mele.
„Departe fiind, spunea el, am văzut cum în jurul bisericii mari a lui Veniamin se plimbau doi călugări cu bărbile ce străluceau ca argintul cel sclipitor. Şi, apropiindu-mă de ei, fără să mă vadă, observ că unul din ei era însuşi mitropolitul Veniamin, pe care l-am recunoscut după faţă, dar pe celălalt nu l-am cunoscut. Şi mitropolitul Veniamin spunea celuilalt însoţitor al lui, cu sfâşieri de dureri în glas, cum această biserică, începută de el şi rămasă neterminată, acum urmaşii vor să o scoată la mezat. «Să dărâme şi să vândă ceea ce am zidit şi cumpărat eu». Şi lacrimile mitropolitului Veniamin n-au contenit să curgă până ce, terminând de înconjurat biserica, a dispărut”.
Sosind dimineaţa, duhovnicul Ierotei Maximescu era frământat de acest vis şi dorea să afle numele acelui călugăr ce însoţea pe Veniamin. Dar mare i-a fost bucuria că în aceeaşi zi l-a recunoscut în persoana mitropolitului Iosif Naniescu. El era acela ce se plimba îngândurat şi nu răspundea nimic la toate tânguirile mitropolitului Veniamin.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 476 – 477)
Cum a strâns Mitropolitul Iosif Naniescu fonduri pentru terminarea Catedralei Mitropolitane din Iaşi
Prima grijă a noului părinte al Moldovei a fost terminarea catedralei începută în anul 1833 de înaintaşul său, mitropolitul Veniamin Costachi. Dar, pregătindu-se ţara pentru Războiul de Independenţă, blândul arhiepiscop a amânat începerea lucrului. Timp de doi ani s-a străduit să îmbărbăteze pe credincioşi şi întregul cler în lupta dreaptă pentru neatârnare naţională şi bisericească. Astfel, a făcut apel la toate mănăstirile şi la preoţi să adune ajutoare pentru armată, iar pe cei care doreau, îi trimitea în ambulanţe pentru îngrijirea răniţilor. La apelul mitropolitului Iosif au contribuit cu ajutoare toate mănăstirile şi multe parohii, iar pentru îngrijirea răniţilor au plecat din Moldova peste o sută de preoţi, călugări şi maici.
În anul 1879, după terminarea războiului, mitropolitul Iosif s-a dus în audienţă la primul ministru să ceară ajutor pentru construcţia catedralei. Deci, intrând înăuntru, a zis:
– Vin cu o rugăminte mică pentru dumneavoastră, dar foarte mare pentru noi. Şi anume, să ne daţi fonduri pentru terminarea Catedralei mitropolitane din Iaşi, care zace în ruină de 40 de ani şi în care dorm noaptea vitele oamenilor.
– Nu avem acum fonduri pentru aceasta! a răspuns casierul trezoreriei naţionale.
– Dacă o ţară nu are bani să construiască o catedrală, a răspuns hotărât mitropolitul, atunci eu îmi dau demisia din mitropolie. Poftiţi cârja!
Văzând râvna marelui ierarh pentru casa Domnului, membrii guvernului au aprobat în aceeaşi zi fonduri băneşti cu care s-a şi început construcţia catedralei.
Cea dintâi grijă a mitropolitului Iosif, după terminarea catedralei, a fost strămutarea osemintelor primului ei ctitor, Veniamin Costachi, de la Mănăstirea Slatina la ctitoria sa din Iaşi, în semn de recunoştinţă şi dragoste în Hristos. Această strămutare s-a făcut la 30 decembrie 1886.
La 23 aprilie 1887, de ziua Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, s-a sfinţit noua Catedrală mitropolitană din Iaşi de către 12 arhierei, în prezenţa a zeci de mii de credincioşi. În această sărbătoare, mitropolitul Iosif a trăit cea mai fericită zi din viaţa lui şi a rostit în biserică un cuvânt părintesc, inspirat de Duhul Sfânt, care a mişcat inimile tuturor fiilor săi duhovniceşti.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 477)
Sfânta Cuvioasă Parascheva, prietena din copilărie a Mitropolitului Iosif Naniescu
Mitropolitul Iosif avea din copilărie o deosebită evlavie pentru moaştele Cuvioasei Parascheva din Iaşi.
Ele se păstrau în paraclisul Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi. Dar în noaptea de 27 decembrie 1888, aprinzându-se paraclisul, au fost cuprinse de flăcări şi sfintele moaşte. Deci, auzind mitropolitul, a venit noaptea acolo desculţ şi, văzând cum arde în foc cel mai de preţ odor al Moldovei, plângea ca un copil nemângâiat. Dar, potolindu-se focul, prin minune au fost găsite moaştele Cuvioasei Parascheva întregi şi nevătămate. Numai îmbrăcămintea de argint se topise. Atunci bunul păstor a făcut alt sicriu de argint pentru sfintele moaşte şi le-a strămutat în noua catedrală, precum se văd până astăzi.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 478)
Moşul Gheorghe Lazăr – pelerinul desculţ, fie vară, fie iarnă
Pe lângă rugăciune şi milostenie, Moşul Gheorghe Lazăr avea şi o mare nevoinţă trupească, prin care întrecea pe toţi. Vară şi iarnă umbla desculţ şi descoperit, oricât de cald sau de ger ar fi fost. Iarna ieşeau aburi de pe creştetul său, iar zăpada şi gheaţa i se topeau sub tălpi, încât toţi se minunau de aceasta şi slăveau pe Dumnezeu. Spuneau părinţii care l-au cunoscut şi bătrânii oraşului că Moşul Gheorghe nu a fost niciodată bolnav, căci darul Domnului era cu dânsul.
– Cum staţi în biserică fără foc?
– Nu avem bani să cumpărăm o sobă, a răspuns. Atunci Moşul Gheorghe a cumpărat o sobă de teracotă din Sinaia şi a dus-o la schit.
Trecând odată printr-un sat în timp de iarnă, şi văzându-l oamenii desculţ, i-au zis:
– Moş Gheorghe, vrei să-ţi cumpărăm noi nişte opinci?
– Lasă drăguţă, a răspuns bătrânul, că picioarele mele sunt mai calde ca ale voastre!
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 499 – 500)
Arhimandritul Calist Gheorghiu – un părinte al dragostei
Arhimandritul Calist Gheorghiu, de la Mănăstirea Neamţ (1853 – 1923 )
Acest iscusit duhovnic al Mănăstirii Neamţ era de loc din comuna Moţca, judeţul Iaşi. Când avea 20 de ani, a îmbrăcat haina monahală în obştea marii lavre, sub povăţuirea evlaviosului stareţ Timotei Ionescu. După mai mulţi ani de ascultare, se învrednici de darul preoţiei, ajungând un bun slujitor al Bisericii lui Hristos.
Între anii 1890-1895, ieromonahul Calist a vieţuit la Mănăstirea Secu. Apoi, revenind la metanie, este făcut arhimandrit şi ajunge cel mai renumit duhovnic al Mănăstirii Neamţ. Timp de 30 de ani, părintele Calist s-a jertfit pentru mântuirea altora. La el se spovedeau episcopi, stareţi, duhovnici, călugări din obşte, sihaştri, preoţi de mir şi un mare număr de credincioşi.
După mărturia bătrânilor care îl pomenesc şi astăzi, arhimandritul Calist era un părinte al dragostei. Două mari fapte bune se vedeau la el: blândeţea şi milostenia. Primea pe toţi cu aceeaşi dragoste, îi spovedea după pravilă, îi îmbărbăta şi îi sfătuia pe calea mântuirii. Nimeni nu pleca de la chilia lui nemângâiat. Apoi, darurile ce le primea de la credincioşi, le împărţea imediat la călugări şi la săraci. Numele lui era cunoscut în multe sate, dar mai ales în Pipirig, unde se ducea personal şi împărţea la cei lipsiţi haine, alimente şi bani.
După o nevoinţă ca aceasta, în vara anului 1923, arhimandritul Calist Gheorghiu s-a mutat la veşnica odihnă, petrecut cu lacrimi de numeroşii săi fii duhovniceşti.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 508 – 509)
Monahul Mina Diaconescu – prieten iubit al lui Dumnezeu, al oamenilor și al păsărilor cerului
Monahul Mina Diaconescu, de la Mănăstirea Turnu (1856-1936)
Acest cuvios călugăr era din comuna Berislăveşti (Vâlcea). În tinereţe a fost căsătorit şi a avut copii. Apoi, rânduindu-i la casele lor, s-a călugărit în Mănăstirea Turnu. Aici, fiind luminat de Dumnezeu, a deprins bine tipicul şi cântarea bisericească, ajungând cântăreţ vestit în Mănăstirea Turnu.
Timp de 25 de ani, părintele Mina a împodobit Biserica Domnului şi sfintele slujbe cu cântările şi cu dragostea sa. Căci era nelipsit ziua şi noaptea de la strană şi împlinea cu sfinţenie datoriile călugăreşti. În timpul liber făcea ascultare la moara mănăstirii în tăcere şi rugăciune. Obişnuia încă părintele Mina să dea de mâncare la păsările cerului. Zilnic scotea pe cerdacul chiliei resturi de pâine şi boabe de la moară şi se adunau în jurul lui tot felul de păsări din pădure. Unele mâncau chiar din mâinile lui. Părintele Mina era foarte iubit de oameni şi de păsări pentru bunătatea lui.
În anul 1936, la praznicul Floriilor, a intrat bătrânul în trapeză şi, îngenunchind în faţa stareţului, a zis cu lacrimi:
– Părinţilor, iertaţi-mă de tot ce v-am greşit că eu de acum mă duc. Mă cheamă Dumnezeu!
– Ba nu, părinte Mina, ai să mai trăieşti să cânţi axionul Sfintei Învieri!
– Nu, părinte stareţ, mă cheamă Dumnezeu. Nu mai pot rămâne! Iertaţi-mă pe mine, păcătosul, şi nu mă uitaţi la Sfânta Liturghie.
Deci, plecând la chilie, după o zi, părintele Mina a adormit în pace cu rugăciunea pe buze. Apoi, timp de câteva săptămâni, păsările din pădure se adunau pe cerdacul chiliei şi ciripeau cu tristeţe. De aici zburau în stol la mormântul bătrânului şi iarăşi ciripeau. Apoi se odihneau pe braţele crucii şi se întorceau în pădure.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 531 – 532)
Monahul Silvestru Ailincăi, cel pe care îl trezea Maica Domnului la rugăciune
Monahul Silvestru Ailincăi, de la Mănăstirea Durău din Neamţ († 1919)
– Maica Domnului, ajută-mi mie, păcătosului! Maica Domnului, dă-mi sfârşitul cel bun! Apoi săruta icoana şi se ducea la ascultare cu ochii în lacrimi.
Odată, l-a întrebat ucenicul:
– Părinte Silvestru, pentru ce faci atâtea metanii?
– Pentru păcatele mele fac metanii, că tare multe mai am! Fac metanii şi pentru cele şapte laude, că nu ştiu carte să le citesc la chilie. Fac metanii pentru copiii mei şi pentru toţi oamenii, că ei n-au vreme să se roage.
De la o vreme, părintele Silvestru surzise de tot, căci avea peste 90 de ani. Dar la biserică nu lipsea.
Într-o zi, l-au întrebat Părinţii:
– Cum te scoli noaptea la Utrenie, părinte Silvestru, dacă nu auzi clopotul?
– Are Maica Domnului milă de mine, păcătosul. Când mă culc zic: „Maica Domnului, scoală-mă la sfânta rugăciune!” Iar la miezul nopţii, când toacă de Utrenie, cineva mă atinge puţin şi îndată mă scol.
Uneori, zicea către Părinţi:
– Oare de ce nu mai vine la mine moartea asta? Se vede că-s om păcătos şi încă nu m-a iertat Dumnezeu! Părinţilor, rugaţi-vă pentru mine! adăuga bătrânul, lăcrimând.
Aşa s-a nevoit părintele Silvestru la Mănăstirea Durău mai mult de 20 de ani. Şi îl iubeau toţi, pentru că era sporit şi fără nici o răutate. Deci, precum i-a fost viaţa, aşa i-a şi fost sfârşitul.
În toamna anului 1919, pe când erau cu toţii la Utrenie şi se cânta „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii…”, părintele Silvestru făcea metanii după obicei la icoana Maicii Domnului. Apoi a rămas în genunchi, cu fruntea la pământ. Părinţii credeau că l-a furat somnul. La sfârşitul slujbei au vrut să-l trezească, zicând:
– Scoală, părinte Silvestru, că s-a terminat Utrenia!
Dar, o, slăvită minune! Părintele Silvestru îşi dăduse duhul înaintea icoanei Preasfintei Fecioare!
Atunci părinţii l-au înfăşurat în mantie, l-au aşezat în mijlocul bisericii, şi a treia zi l-au petrecut pe drumul cel de veci.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 503 – 504)
Monahia Domnica Dumitrescu – exemplu viu să luăm aminte la noi înșine
Monahia Domnica Dumitrescu, de la Mănăstirea Nămăeşti, Muscel (1858-1938)
Maica Domnica Dumitrescu este pomenită de ucenice ca o vrednică stareţă a Mănăstirii Nămăeşti. Era de loc din Târgovişte şi a intrat de mică în nevoinţa călugărească.
Timp de 30 de ani a fost ucenică la bătrâna stareţă, monahia Glafira Antoniu, dând dovadă de multă ascultare şi blândeţe. În anul 1907, răposând stareţa, a fost aleasă în locul ei maica Domnica Dumitrescu. Ea a condus Mănăstirea Nămăeşti 31 de ani, ostenindu-se ziua şi noaptea pentru folosul de obşte şi mântuirea fiicelor sale duhovniceşti. Maica Domnica s-a nevoit mult şi pentru refacerea bisericii şi a chiliilor arse în timpul primului război mondial. Apoi a adunat mai multe ucenice pe care le-a crescut şi le-a învăţat frica Domnului, căci era plină de înţelepciune. În anul 1938, stareţa Domnica a adormit cu pace, în vârstă de 80 de ani.
Dacă vreuna dintre ele pătimea vreo ispită, îndată îi zicea:
– Soro, când faci vreun păcat, ocărăşte-te pe tine, iar nu pe altul, ca să ai mai multă linişte.
Altă dată zicea:
– Prin păcat se îndepărtează harul lui Dumnezeu. Iar glumele, deşi nu îndepărtează harul, nu te lasă să sporeşti duhovniceşte.
Dacă se întâmpla vreo neînţelegere între ucenicele ei, le sfătuia pe fiecare, zicând:
– Sileşte-te, maică, din toate puterile sufletului să găseşti vina în inima ta, ca să nu urăşti pe nimeni, niciodată. Că pe cel ce urăşte, Evanghelia îl pune în rând cu ucigaşii de oameni. Fereşte-ne, Doamne, de această osândă!
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 533)
Vino la Biserică! Însă nu veni cu inima plină de ură şi răzbunare, ci vino cu faţa senină, plină de dragoste, că Hristos de dragostea ta are atâta nevoie! Nu veni la Biserică cu gura plină de vorbe deşarte şi râs, că destui sunt cei ce râd acum de cuvintele şi Biserica Lui, destui sunt cei ce-şi bat joc de ucenicii şi slujitorii Lui. Ci vino smerit şi plângând în inima ta, căci Hristos merge să moară pentru tine. Vino cu sufletul şi trupul curăţit prin pocăinţă, ca să poţi vedea pe cruce trupul lui Iisus.
Arhimandritul Ioanichie Bălan
(Mănăstirea Sihăstria. Un pridvor al Raiului, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2008, p. 44)
Mai bine mănânci pâine uscată, dar cu dragoste, decât bunătăți, dar cu vrajbă
Smeriţi-vă fraţilor, şi iubiţi-vă unul pe altul, şi Dumnezeul păcii şi al dragostei va fi cu voi! Că nu este nimic mai bun decât sunt pacea şi dragostea. Că prin acestea se strică războiul şi toată răutatea.
Fiţi unul faţă de altul milostivi şi buni, precum a zis Hristos: „Poruncă nouă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei,
Pentru aceea, fraţilor, să nu faceţi răutăţi, ca să nu vă despărţiţi de Dumnezeu, Cel Ce ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi, şi ne-a răscumpărat cu Sângele Său. Părăsiţi-vă răutăţile voastre şi câştigaţi dragostea în toate, care este legătura deplinătăţii. Pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate. Şi mădularele sufleteşti cele putrede le tămăduieşte!
Că acela ce iubeşte pe fratele său în lumină petrece. De vreme ce Dumnezeu este dragoste, iar frică nu este în dragoste. Drept aceea, de voieşte cineva să se mântuiască, fără de osteneală dragoste să aibă spre toţi; şi către cei mici şi către cei mari. Dragostea nu face rău aproapelui. Şi cei ce voiesc pacea se vor desfăta în dragoste. Mai bine este a mânca pâine uscată, dar cu dragoste, decât viţel gras, dar cu vrajbă! Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
(Î.P.S. Pimen Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Din cuvintele duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2003, p. 339)
Te faci mucenic, mărturisind credinţa cea bună
Zis-a avva Atanasie:
„De multe ori zic unii dintre voi: Unde sunt acum prigoanele şi pătimirile? Acum, în loc de prigoană şi chinuri, te mustră conştiinţa să mori pentru păcate, să omori mădularele cele de pe pământ, şi iată vei fi mucenic de a ta voie. Atunci se luptau cu împăraţii şi cu dregătorii. Ai şi tu acum ca potrivnic pe diavolul, împăratul păcatului, şi dregători – pe draci. Atunci aceia le puneau înaintea mucenicilor capiştea şi jertfele şi urâta închinăciune a diavolului celui mincinos. Cunoaşte cu mintea ta că sunt şi astăzi capişti şi jertfe şi idoli mincinoşi ai cugetului în suflet: capişte, adică, nesăţioasa lăcomie şi jertfe, îndulcitoarele pofte, iar idoli, duhul poftelor. Că acela ce slujeşte desfrânărilor şi se îndeletniceşte cu desfătări, acela s-a lepădat de Hristos şi idolului se închină, că are în sine urâta şi trupeasca dulceaţă.
Și iarăşi, de se biruieşte cineva de mânie şi de iuţime, de nu-şi va tăia sălbăticia patimii acesteia, de Iisus s-a lepădat şi se închină mâniei care este semn de turbare. Iar cel ce este iubitor de arginţi şi iubitor de dulceţi, şi îşi închide îndurările sale faţă de fratele său şi nu miluieşte pe aproapele său, acela s-a lepădat de Iisus şi idolilor slujeşte, că se închină făpturii mai mult decât Făcătorului, iar iubirea de arginţi este rădăcina tuturor răutăţilor.
Deci, de te vei înfrâna de acestea şi de te vei păzi de patimile cele sălbatice, ai călcat idolii şi te-ai lepădat de credinţa cea rea şi te faci mucenic mărturisind credinţa cea bună”.
(Î.P.S. Pimen Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Din cuvintele duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2003, pp. 239-240)
foto: fototecaortodoxiei.ro
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Multumesc.
Amin.