Ilie Serbanescu despre DIVERSIUNEA PROPAGANDISTICA CE MASCHEAZA SPOLIEREA ȚĂRII: stânga vs dreapta/ CAZUL ISLANDEI: cum sa refuzi sa te supui intereselor straine

• Jurnalul/ Ilie Serbanescu:

Stânga/dreapta: confuzii deliberate (I)

O confuzie totală domneşte în România în privinţa conţinutului doctrinar şi concret al delimitărilor în canonul stânga/dreapta. Seminţele acestei confuzii au fost sădite deliberat în scopuri manipulatorii. În baza unui slogan bine ticluit “dreapta creează valorile, stânga doar împarte roadele” sunt aruncate în spaţiul public şi promovate cu osârdie din zone fără greutate identificabile tot felul de inepţii: comunismul a fost de stânga, capitalismul este de dreapta, la stânga sunt comuniştii, procomuniştii sau chiar proruşii, la dreapta sunt procapitaliştii, proeuropenii, prooccidentalii, proamericanii. Prin extindere sau abuz se ajunge la aberaţii: politicile populiste sunt de stânga, politicile probusiness sunt de dreapta, creşterile de impozite sunt de stânga, scăderile de impozite sunt de dreapta. Din păcate, mânuitorii acestor aberaţii n-au găsit o clasificare doctrinară a jafului ţării şi furturilor care se dovedesc transpartinice şi transcendente canonului stânga/dreapta.

Aberaţiile şi inepţiile menţionate ocolesc cu bună ştiinţă esenţa problemei: “catalogarea” de dreapta sau de stânga trebuie să fie făcută în funcţie de poziţionarea în raportul dintre muncă şi capital. Deci delimitarea stânga/dreapta se pune ca problemă în cazul capitalismului, şi nu al comunismului, care, ca altă organizare economico-socială, nici nu recunoştea capitalul. Iar o structură capitalistă sau o politică promovată în cadrul unei structuri capitaliste poate fi de dreapta sau de stânga doar în funcţie tocmai de poziţionarea în raportul dintre muncă şi capital. Franţa poate fi cotată ca o ţară de stânga, în măsura în care numai 35% din PIB revine capitalului şi 65% muncii. Germania poate fi considerată mult mai la dreapta, peste 40% din PIB revenind capitalului şi sub 60% muncii. Ştiţi unde se situează din acest punct de vedere România, potrivit statisticilor UE?! Complet invers: 55% din PIB preia capitalul şi munca doar 45%! Situarea este pur şi simplu înafara zonei de delimitare stânga/drepta! Este în zona capitalismului odios, de tip sălbatic. Acela de la sfârşitul secolului XIX şi început de secol XX care a dus la apariţia comunismului, tocmai ca protest faţă de capitalismul sălbatic şi organizare economico-socială de experimentat ca alternativă. “Desălbăticirea” capitalismului din timpul comunismului şi “resălbăticirea” postcomunistă a capitalismului nu fac obiectul analizei de faţă. Dar, măcar de curiozitate, să consemnăm că, în România comunistă, împărţirea PIB-ului era identică celei din capitalismul occidental actual, neavând nicio legătură cu împărţeala de tip colonial din România postcomunistă, deşi “capitalul” era reprezentat atunci de singurul proprietar al vremii, statul, acuzat istoriceşte de forţarea producţiei de dragul producţiei pe seama consumului şi nivelului de trai al populaţiei.

Stânga/dreapta: confuzii deliberate (II)

Situarea României postcomuniste în spaţiul capitalismului odios din punctul de vedere al împărţirii PIB-ului între muncă şi capital – situare consfinţită şi accentuată de aservirea economică de tip colonialist a ţării către capitalul străin – explică la esenţă de ce există în România confuziile din canonul stânga/dreapta şi, poate încă şi mai bine, cine are nevoie de aceste confuzii spre a trage toate foloasele posibile.

Anomaliile – „produsele” respectivelor confuzii – abundă. De departe în frunte se află aiureala „PSD – partid de stânga, Ion Iliescu – om de stânga”. Cum ar putea fi cotat de stânga un partid care a pus bazele trecerii de la comunism direct în capitalismul sălbatic şi care este de 25 de ani gazda celor mai feroce reprezentanţi şi celor mai importanţi beneficiari ai acestui gen de capitalism repudiat de istorie?! Cum ar putea fi considerat de stânga Ion Iliescu, parohul acestei alunecări istorice împotriva valorilor stângii?! Doar prin faptul că a fost fruntaş comunist şi că, spre cinstea sa, nu a băgat el însuşi mâna la caşcaval?! Cum ar putea fi taxat de stânga unul ca Hrebenciuc care trăgea pentru sine zeci de mii de ha de sub picioarele oamenilor?! La antipozi, Traian Băsescu este considerat de dreapta doar pentru că a ales politiceşte să aibă PSD ca rival politic. Calificativul ar fi fost potrivit doar dacă, în deceniul Băsescu, România ar fi trecut de la stânga la dreapta datorită politicilor prezidenţiale din această perioadă. Realitatea este însă că România luată de Băsescu de la PSD era deja în zona capitalismului sălbatic, iar, în deceniul Băsescu, schimbarea majoră a fost doar înlocuirea propiretarului economic românesc al ţării cu cel străin, devenit de departe dominant.

În condiţiile consolidării capitalismului sălbatic prin dominaţia capitalului străin, numai stânga politică îşi mai află rost în România, căci obiectivele dreptei politice, oricât de ambiţioase sau chiar deplasate ar fi, sunt oricum depăşite total de realităţile însele: munca este copleşitor subcompensată, capitalul este deja supracompensat! Instinctiv, politicienii s-au repliat. Au bulucit, în frunte cu PDL, de pe partea stângă pe partea dreaptă a eşicherului politic. Aici nu mai era de fapt nimic de trudit, ci doar de tăiat frunză la câini şi de profitat. Însuşi PSD a început să se laude cu măsuri de dreapta. Ceva greţos! Curând, dar mai ales după alegerile prezidenţiale din 2014, PSD a înţeles probabil că devine inevitabil ciuca bătăilor şi că este făcut oricum ţap ispăşitor pentru toate relele din România, dar trebuind să răspundă nu cumva pentru grozăvia imensă pe care o făcuse trimiţând ţara direct în zona capitalismului sălbatic, ci doar pentru vina de a se da „de stânga”, singurul „agăţuş” propagandistic diversionist de care beneficiarii capitalismului sălbatic să se agaţe pentru a-şi acoperi jaful.

• Adevarul: Lecţia Islandei: cum să scoţi o ţară din criza economică fără să plăteşti pentru datoriile altora

Cinci ani de regim neo-liberal au transformat Islanda, o ţară de 320.000 de locuitori fără armată, într-una din cele mai bogate state din lume. În 2003, toate băncile ţării au fost privatizate, într-un efort de a atrage investitori străini. Însă, pe măsură ce investiţiile creşteau, la fel a făcut-o şi datoria naţională, iar în 2008 Islanda a fost nevoită să-şi declare falimentul. În 2003, datoria Islandei era de 200 de ori mai mare ca Produsul Intern Brut, iar în 2007 de 900 de ori mai mare. Criza economică a fost ultima lovitură pentru această ţară, la sfârşitul anului 2008, Islanda declarându-şi falimentul, notează jurnalista Deena Stryker pentru sacsis.org.

Trei bănci principale din Islanda,  Landbanki, Kapthing şi Glitnir, au sfârşit prin a fi naţionalizate, în timp ce moneda naţională, coroana, a pierdut 85% din valoarea ei în faţa euro. Contrar la ceea ce se aştepta, criza i-a făcut pe islandezi să-şi recâştige suveranitatea, printr-o participare directă la procesul democratic, la elaborarea unei noi Constituţii. Însă totul după suferinţe îndelungate.

Păcălelile politicienilor

Geir Haarde, prim-ministrul coaliţiei de guvernare social-democrate, a negociat un împrumut de 2.100.000 de euro, sumă la care statele nordice au mai adăugat alte 2.500.000 de euro. Însă comunitatea financiară străină a presat Islanda să impună măsuri drastice. Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Uniunea Europeană (UE) au vrut să preia datoria Islandei, susţinând că acesta este singurul mod prin care ţara poate plăti datoriile către Olanda şi Marea Britanie.

Revoltele s-au intensificat în regiune, forţând guvernul să demisioneze. S-au ţinut alegeri anticipate în aprilie 2009, în urma cărora s-a format o coaliţie de stânga care în campania electorală a condamnat precedentul sistem economic neo-liberal, dar imediat a fost de acord să plătească un total de 3.500.000 de euro. Adică, fiecare cetăţean islandez trebuia să plătească 100 de euro pe lună, timp de 15 ani, cu o dobândă de 5,5%, pentru a reuşi să achite o datorie angajată de partidele politice. Aceasta a fost picătura care a umplut paharul.  

Liderii au început să ţină partea cetăţenilor, în ciuda ameninţărilor internaţionale

Însă, ce s-a întâmplat după a fost cu adevărat extraordinar. Ideea că cetăţenii trebuie să plătească pentru greşelile unui monopol financiar, că o întreagă naţiune trebuie să fie taxată pentru datoriile private a transformat relaţia dintre locuitori şi instituţiile politice şi, într-un final, a condus la faptul că liderii au început să ţină partea locuitorilor. Şeful statului, Ragnar Grimsson, a refuzat să ratifice legea care i-ar fi făcut pe cetăţeni responsabili pentru datoriile băncilor şi a acceptat solicitarea pentru un referendum.

Comunitatea internaţională a intensificat presiunile asupra Islandei. Marea Britanie şi Olanda au ameninţat cu represalii dure care ar izola ţara. În timp ce islandezii ieşeau la vot, bancherii au ameninţat să blocheze orice ajutor din partea FMI. Guvernul britanic a ameninţat să îngheţe economiile şi conturile ţării. „Ni s-a spus că dacă refuzăm condiţiile comunităţii internaţionale, vom deveni un fel de Cuba din nord. Dar dacă le acceptam, am fi devenit Haiti din Nord“, declara Grimsson.

Acuzaţii penale împotriva bancherilor responsabili de criză

La referendumul din martie 2010, 93% au votat împotriva returnării datoriei. FMI a îngheţat instantaneu împrumutul. Însă „revoluţia“ nu a putut fi intimidată. Cu ajutorul cetăţenilor furioşi, guvernul a lansat procese civile şi penale împotriva celor responsabili de criza financiară.Interpolul a emis mandate internaţionale de arestare pentru fostul preşedinte al Kapthing, Sigurdur Einarsson, dar şi pentru alţi bancheri implicaţi în prăbuşirea economică ce fugiseră din ţară.

Islanda nu s-a oprit aici: s-a decis să se elaboreze o nouă constituţie care ar elibera ţara de puterea financiară internaţională exagerată şi de banii virtuali. Pentru a scrie o nouă constituţie, cetăţenii au ales 25 de locuitori dintre 522 de adulţi ce nu făceau parte din niciun partid politic, dar recomandaţi de cel puţin 30 de alţi cetăţeni. Acest document nu a fost rezultatul muncii politicienilor, ci a fost scris pe internet. Întâlnirile dintre cei 25 de membri ai comisiei erau difuzate în mediul online, iar cetăţenii puteau trimite comentarii şi sugestii, fiind martori în timp ce Constituţia prindea formă.

Ar trebui să învăţăm lecţia Islandei: cum să refuzi să te supui intereselor străine, un lucru pe care micul stat l-a strigat din toţi plămânii, conchide Deena Stryker pentru sacsis.org.