UPDATE/ Premierul Frantei: CRESTINII DIN ORIENT SUNT PE CALE SA FIE ERADICATI/ Povestea unei imigrante din Eritreea/ BOMDARDAREA YEMENULUI: PESTE O SUTA DE COPII UCISI/ Lectiile genocidul armean. Reflectii, istorie si scandal international. TURCIA CRITICA VEHEMENT RUSIA

• Hotnews: Povestea eroului grec ce a salvat singur 20 de emigranti. Imaginea emotionanta in care scoate din mare o tanara din Eritreea

O imagine ce devine celebra in toata lumea simbolizeaza, in acelasi timp, disperarea si valorile umane, scrie The Guardian. Disperarea celor ce infrunta marea pentru a fugi de nenorocirile din propriile tari, dar si valoarea umana a celor din tarile din sudul Europei ce se grabesc sa-i salveze cand se intampla o tragedie.

Saptamana trecuta, nimic nu-i indica sergentului Antonis Deligiorgis, stationat in Rhodos ca se va intalni cu o tanara de 24 de ani din Eritreea, Wegasi Nebiat, ce se indrepta spre insula in cabina unui vas. Luni dimineata, militarul si-a dus copii la scoala impreuna cu sotia sa, apoi s-au oprit la o cafea pe plaja. Deligiorgis era cu spatele la mare cand nava pe care era Nebiat s-a lovit de stancile pe care pescarii din Rhodos au invatat sa le evite. In cateva secunde, barca plina ochi cu sirieni si eritreeni incepuse sa se scufunde.

Odiseea ce pornise 6 ore mai devreme in portul turcesc Marmara – unde sunt acum mii de migranti ce vor sa ajunga in Europa – era pe cale sa se termine tragic in curentii puternici ai plakei Zefyros.

Pentru Nebiat, a carei calatorie spre Europa demarase la inceputul lunii martie, iar parintii ei platisera 10.000 de dolari pentru drumul ei spre libertate, reciful era primul contact cu continentul la care se rugase sa ajunga. Foarte repede, s-a trezit in apa, agatata de un colac de cauciuc, scrie The Guardian.

“Barca s-a dezintegrat in cateva minute”, isi aminteste Deligiorgis: “Parca ar fi fost de hartie. Cand am plecat din cafenea, la 10 si 10 minute, multi oameni se repezisera catre scena tragediei. Garda de coasta era acolo, un elicopter Super Puma era in aer, ambulanta venise, iar pescarii se adunasera in barcile lor. Fara sa ma gandesc, am facut ceea ce trebuie sa fac. La 10.15 imi scosesem tricoul si eram in apa”.

Eroul grec a adus singur la mal 20 dintre cei 93 de imigranti.

“La inceput aveam pantofii pe mine, dar i-am scos curand”, a povestit el pentru The Guardian: “Apa era plina de ulei de la barca iar stancile erau alunecoase si ascutite. M-am taiat destul de rau la maini si la picioare, dar nu ma gandeam decat cum sa-i salvez pe bietii oameni”.

Deligiorgis spune ca a fost ajutat de tehnicile de supravietuire invatate in armata: “Dar valurile erau atat de mari, atat de neinduratoare. Veneau si veneau in continuare”.

Era in apa de circa 20 de minute cand a vazut-o pe Nebiat tinandu-se de colac. “Incerca din greu sa respire”, a spus el. “Erau cativa oameni de la Garda de Coasta in jurul meu care sarisera in apa cu hainele pe ei. Aveam probleme sa o scot din mare. M-au ajutat si, instinctiv, am pus-o pe umeri”, si-a amintit sergentul.

Vineri s-a aflat ca printre cei salvati de el se afla si o femeie insarcinata ce a nascut un baietel la spitalul din Rhodos. In semn de gratitudine, femeia din Eritreea a spus sorelor medicale ca isi va boteza copilul dupa numele lui.

Desi eroismul lui Deligiorgis a insufletit o natiune ce se lupta cu cea mai urata criza economica din vremurile moderne, el nu este nici pe departe singurul. In toata aceasta saptamana s-au aflat povesti de bunavointa, mici sau mari, ale locuitorilor din insule ce s-au grabit sa-i ajute pe imigranti.

O femeie a dat jos hainele copilului ei pentru a infasa un bebelus sirian, iar sute s-au repezit sa doneze mancare si haine.

“Sunt si ei suflete, ca noi:, a spus Babis Manias, un pescar, pe care il ineaca lacrimile cand isi aminteste ca a salvat un copil: “Nu ne-a venit sa credem la inceput. Am crezut ca este un vas turistic, sunt atatea hoteluri pe plaja. N-am vazut niciodata asa ceva, teroarea care poate haitui un om”.

Deligiorgis tace cand se vorbeste de eroismul sau. Nu a fost nimic curajos, a spus el despre indatorirea datoriei sale “de om, de barbat”.
Dar amintirea momentului in care a scos-o pe tanara din apa va ramane.

“Nu voi uita niciodata figura ei” spune el: “Niciodata”.

• DCNEWS: Premierul Franței: Creștinii din Orient, pe punctul de a fi eradicați

Premierul francez Manuel Valls a declarat, vineri, cu ocazia unei ceremonii de comemorare a centenarului genocidului armean, că “în prezent victimele sunt creștinii din Orientul Mijlociu”, conform L’Express.

“Trebuie să spunem lucrurilor pe nume, să stabilim adevărul: creștinii din Orient — și acesta este de asemenea cazul altor minorități — sunt pe punctul de a fi eradicați , a declarat Valls, la Paris.

“Soarta lor a fost evocată în Consiliul de Securitate al ONU pentru prima dată în urmă cu câteva săptămâni, la inițiativa Franței. Trebuie să oprim exterminarea condusă de Daech”, a insistat el, utilizând acronimul arab pentru gruparea Statul Islamic (SI), potrivit Agerpres.

Șeful guvernului francez a chemat de asemenea la “vigilență față de soarta armenilor din Siria”. “Încă o dată, armenii sunt persecutați pentru că sunt armeni”, a subliniat el.

Președintele Franței, Francois Hollande, le-a adus vineri un omagiu victimelor genocidului armean, arătând că Franța “nu va uita niciodată”.

• PROTV: Povestea traumatizanta a unei tinere din Eritreea care a naufragiat in largul Greciei, intr-o barca de lemn: “Sunt norocoasa”

Imaginea unei tinere de origine eritreeana salvata dupa ce o ambarcatiune s-a scufundat in largul insulei elene Rhodos face inconjurul lumii.

Wegasi Nebiat a fost salvata dupa ce ambarcatiune de lemn in care se afla alaturi de zeci de persoane s-a scufundat luni, in timp ce incercau sa traverseze Marea Mediterana in cautarea unei vieti mai bune. Tanara de 24 de ani s-a prabusit de epuizare imediat ce a fost adusa la mal, iar momentul a fost surprins de fotografi. Ea a fost internata in spital, iar dupa trei zile si-a reintalnit, in Marmaris, prietenii si alti refugiati din Eritreea.

“Sunt foarte fericita. Nu stiu sigur ce vom face, dar speram sa calatorim in Europa”, a marturisit Wegasi Nebiat. Ea a povestit cum si-a inceput calatoria cu peripetii din tara ei africana spre Europa, in urma cu o luna. Familia ei a platit peste 10 mii de dolari pentru a-i oferi sansa sa inceapa o noua viata in Europa, sperand ca va ajunge intr-un final in Suedia.

Wegasi a plecat din Asmara, capitala Eritreei, acolo unde locuia cu parintii si fratele mai mic. A luat un autobuz spre vestul tarii, ajungand in orasul Teseney. De acolo a mers pe jos 70 de kilometri spre Kesalla, un oras mic la granita cu Sudanul. Acolo a fost luata de traficanti cu o masina si dusa in Khartoum, capitala Sudanului, dupa care a zburat spre Istanbul cu un pasaport fals.

Odata ajunsa in Turcia, tanara a calatorit spre coasta, ajungand in final pe o barca de lemn care s-a scufundat in largul Greciei. Trei imigranti, printre care si un copil, au murit in accident, dar Wegasi a scapat cu viata si a fost dusa la Spitalul din Rhodos. Ea s-a numarat printre cei aproape 100 de pasageri care s-au agatat de ramasitele barcii si au incercat sa inoate spre mal.

“Nu-mi amintesc prea multe, eram in apa si speriata, apoi am ajuns la mal. Ma simt norocoasa. Am familie acasa si ma simt norocoasa ca am reusit”, a marturisit tanara.

O prietena a lui Wegasi Nebiat, Aziza Tekle (27 de ani), care a fost in “barca terorii” a spus ca a fost foarte speriata si a marturisit ca trecut prin cea mai terifianta experienta a vietii ei. Calatoria a durat aproape 6 ore, iar barca trebuia sa ajunga pe o plaja populara, Zephyros, in nordul insulei Rhodos. Dar valurile mari s-au izbit de ambarcatiune si i-au schimbat cursul spre o aglomeratie de stanci. Inregistrarile de la fata locului arata oameni care sar in apa, in timp ce salvatorii incearca sa ajunga la ei in sunetul sirenelor.

In alte incidente, aproximativ 1.000 de persoane s-au inecat saptamana trecuta in Marea Mediterana in incercarea de a ajunge din nordul Africii in Italia.

• B1TV: UNICEF: Cel puțin 115 copii au fost uciși în Yemen de la începerea campaniei aeriene la 26 martie

Un purtător de cuvânt al Fondului Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF), Christophe Boulierac, a anunțat vineri că cel puțin 115 copii au fost uciși și 172 mutilați în Yemen de la începutul campaniei aeriene lansate la 26 martie de Arabia Saudită împotriva rebelilor șiiți, relatează Daily News.

Acesta a mai precizat că din cei 115 copii uciși, 64 și-au pierdut viața în bombardamente aeriene și 26 din cauza munițiilor neexplodate sau a minelor.

UNICEF a mai declarat că numărul total de deces în Yemen a depășit 1.000, în timp ce ONU a spus că cel puțin 551 de oameni care au murit erau civili. De asemenea, din 26 martie și până în prezent, cel puțin 140 de copii au fost recrutați de grupări armate.

“Există sute de mii de copii din Yemen care continuă să trăiască în condițiile cele mai periculoase, mulți se trezesc speriați, în mijlocul nopții, de sunetele de bombardament și focuri de armă”, a declarat un reprezentant UNICEF în Yemen, Julien Harneis.

“Numărul de copii morți arată clar cât de devastator acest conflict continuă să fie pentru copii din țară”, a mai spus acesta.

• ActiveNews/

Iulian Capsali: Un neam insângerat: armenii

Astăzi se comemorează 100 de ani de la Genocidul împotriva armenilor, Medz Meghern („Marea Crimă” în armeană), când aprox. 1 milion şi jumătate de oameni au fost masacraţi pentru „vina” că aparţineau acestui neam pe care eu personal îl preţuiesc mult. Am câteva consideraţii de făcut pe marginea acestui nefericit eveniment:

1. Cred că este important de precizat că genocidul împotriva armenilor a fost opera unei puteri seculariste şi antitraditionale: triumviratul „Junilor turci” care se numea politic „Uniune şi Progres”, ce deţineau puterea politică efectivă, şi nicidecum a unei puteri islamice. Programul ulterior impus Turciei, de modernizare (occidentalizare), cel al lui Ataturk, este un model „progresist”, anti-islamic (antireligios), asemănător cu leninismul mai degrabă, care a afectat chiar rădăcinile profunde ale turcilor înşişi.

2. Este opera monstruoasă a naţionalismului etnicist, o flacăra ideatică aprinsă în lojile masonice în care s-a planificat desfiinţarea marilor imperii. Ideea statului naţional pur, preluată masiv inclusiv într-o zona a mozaicului etnic cum sunt Balcanii şi Asia Mică, a fost o catastrofă socială, ca orice ideologie impusă în planul realităţii de altfel.

3. Ideea purificării etnice a venit tot din Vest, din Germania, care şi-a sfătuit aliatul, o Turcie care se înfăptuia pe ruinele Imperiului Otoman, să procedeze aşa cu grecii care erau întinşi de milenii de-a lungul coastelor mediteraneene. Aceştia au fost smulşi din locurile natale şi deportaţi peste graniţă. Germania a şi înarmat Turcia, care, după o scurtă perioada de neutralitate, a intrat în război alături de Puterile Centrale. Nota bene, Kaiserul a practicat această politică a dizlocarii de populaţie la începutul războiului devenit mondial, în Polonia şi Serbia, chiar şi în Belgia.

4. Odată retrase armatele ruseşti de pe frontul Caucazului, trupele otomane au început asaltul împotriva propriilor cetăţeni de etnie armeană. Armenii au încercat o riposta armata, repede înăbuşită de turci, chiar dacă la început, fiind ajutaţi nesperat de ruşii care îşi readuc trupele în zona, armenii reuşiseră câteva victorii de etapă. Autorităţile turceşti au invocat toate aceastea în faţa opiniei publice, drept scuză pentru tratamentul aplicat ulterior întregii populaţii armeneşti. Riposta armeană a întărâtat şi mai mult politicienii turci ai vremii, care au pedepsit drastic „răzvrătiţii”.

5. S-a declanşat deportarea armenilor în deşertul Siriei şi câmpia Mesopotamiei. „Scopul real, deşi nedeclarat – scrie indignat ambasadorul american – al deportării era jaful şi distrugerea, adică un masacru de un fel mai aparte. Ordonînd deportările, autorităţile turceşti au semnat, de fapt, condamnarea la moarte a unei întregi naţiuni, lucru de care erau perfect conştienţi şi nu-şi mai băteau capul să-l ascundă nici măcar în convorbirile cu mine”, consemna ambasadorul american la Istanbul, H. Morgenthau. Armenii au fost măcelăriţi, femeile violate, bărbaţii spânzuraţi, familii întregi asasinate, oraşe întregi încolonate şi duse prin deşert, morţi de foame şi de sete, înecaţi în mare etc. Ambasadorul SUA a notat pentru posteritate faptul că oficialităţile germane din Constantinopol au sprijinit acest genocid.

6. Astăzi, sunt ţări care nu recunosc acest genocid şi este interesant să vedem care: SUA, Marea Britanie şi Israel. Guvernele lor spun şi motivul: nu şi-ar dori o deteriorare a relaţiei cu Turcia. Este o cel puţin ciudată această afirmaţie când, de ex. Israelul nu s-a sfiit că să atace acum câțiva ani militar o nava turcească civilă ce aducea ajutoare în zona calamitată din Gaza, iar principalele dovezi despre acest genocid au fost aduse de ambasadorul Henry Morgenthau şi de consulii americani din teritoriul Turciei. Marea Britanie are la rândul ei episoade din trecutul imperial care sunt controversate și pot fi considerate crime în masă.

7. Ideea canonizării de către Biserica Armeană a întregii populaţii martirizate mi se pare una nesusţinută dogmatic, forţată, întrucât este vorba de o purificare etnică, care în sec. XX a fost un instrument sălbatic aplicat de Germania nazistă asupra evreilor, dar şi a polonezilor şi ruşilor, iar URSS a practicat crima prin înfometare în Ucraina (Holomodorul care s-a soldat tot cu milioane de victime), deportările şi masacrele românilor din Basarabia şi Bucovina, tătarilor din Crimeea etc. Anterior, imperiile coloniale au făcut astfel de masacre şi asupra unor popoare care nu au dat elite care să le studieze şi să le denunţe (în America Latină, Africa, indienii din America de N. etc)

Sunt sigur că au existat şi armeni care şi-au arătat credinţa creştină şi au murit martirizaţi, însă cazurile trebuie documentate şi circumscrise foarte clar. „Cooperativizarea” etnică a sfinţeniei nu mi se pare un element definitoriu al creştinismului şi nu îmi aduc aminte să mai existat până acum astfel de canonizări uniforme, fără nuanţe.

Ca o concluzie, este de remarcat cerbicia acestui neam puternic, care nu a lăsat ca o pagină atât de dureroasă a istoriei sale că să fie uitată. Noi, românii, care am trăit de-a lungul istoriei în frăţietate cu armenii stabiliţi în special în oraşele din Ardeal (unde au înfiinţat de ex. oraşul Gherla), Regat şi Dobrogea, trebuie să luăm aminte la asta. Inteligența şi spiritul lor întreprinzător, faptele de arme din timpul razboaielor de neatârnare ale României în secolele trecute şi-au dat obolul la ridicarea statului şi au demonstrat ataşamentul lor faţă de ţară.

Cred că este important să nu uităm unde duc proiectele politice de planșetă, care se pun în operă peste realitatea socială, pentru că trăim într-o vreme în care globalismul neoliberal vrea să ne uităm istoria, ethosul şi credinţa, iar asupra Familiei se face un experiment demonic, fără corespondent în Istoria Umanităţii.

Last but not least, vedem astăzi, chiar acum, în Orientul Apropiat cum comunități creștine dar și musulmane sunt supuse decimării, tot ca și atunci, cu larga complicitate a unor puteri occidentale lipsite de orice scrupul și autiste în fața unor tragedii cutremurătoare, dar care le slujește în redesenarea arhitecturii ordinii mondiale.

Istoria se uită, din păcate, cu mare ușurință.

Centenarul genocidului armean împarte lumea în două. Armenia şi Turcia au marcat diferit evenimente ale Primului Război Mondial

Armenia a comemorat vineri un secol de la începutul deportărilor şi masacrelor din Imperiul Otoman, în timpul Primului Război Mondial, eveniment la care au participat președiinții Rusiei și Franței. În paralel, Turcia a marcat începutul bătăliei de la Gallipoli.

Ceremonii de aducere aminte au avut loc, de altfel, in toate colturile lumii. De la Teheran la Montevideo, de la Ierusalim la Berlin. Chiar dacă nu a fost prezent la ceremoniile de la Erevan, președintele american Barack Obama a transmis un mesaj, in care a vorbit de ”atrocitățile în masă” comise acum un secol, evitând însă să folosească termenul de ”genocid”, scrie La Repubblica.

La Erevan au fost depuse coroane de flori şi a fost păstrat un minut de tăcere în memoria celor un milion şi jumătate de victime, canonizate ieri de Biserică. În capitala armeană au fost prezenți preşedinţii francez Francois Hollande şi rus Vladimir Putin.

Armenia şi alte aproximativ 20 de ţări consideră că a fost vorba de un genocid. Până în prezent, genocidul comis împotriva armenilor între 1915 și 1917 a fost recunoscut oficial de 22 de țări și de mai multe organizații internaționale, inclusiv de Parlamentul European.

Turcia nu acceptă însă ca evenimentele tragice ce au avut loc la începutul secolului trecut în estul Anatoliei să fie catalogate drept genocid, Ankara vorbind de represalii împotriva unui popor care s-a aliat cu „dușmanul rus” în primul Război Mondial. Totodată, Ankara susține că cifra de 1,5 milioane este exagerată și că numărul victimelor este de ordinul a câtorva sute de mii.

De altfel, pentru a pune în umbră ceremoniile de la Erevan, autorităţile turce marchează astăzi 100 de ani de la un alt eveniment important al primei deflagraţii mondiale: bătălia de la Gallipoli, una dintre cele mai sângeroase şi lungi.

Prinţul Charles al Marii Britanii, dar şi premierii Australiei şi Noii Zeelande au mers la locul confruntărilor care au durat 9 luni. Peste 140 de mii de oameni, potrivit unor surse, au murit în această campanie, incluzând 10 mii de militari australieni şi neo-zeelandezi.

Pentru Turcia, bătălia de la Gallipoli are şi o semnificaţie specială, fiind momentul afirmării comandantului Mustafa Kemal Ataturk, cel care avea să devină fondatorul statului laic, aminteşte France Presse.

Reacţie dură a Turciei după ce Vladimir Putin a vorbit despre „genocidul armean”

Turcia a condamnat dur afirmațiile făcute de Vladimir Putin în timpul ceremoniilor de la Erevan dedicate împlinirii unui secol de la începutul masacrelor comise împotriva armenilor pe teritoriul fostului Imperiu Otoman în Primul Război Mondial, liderul de la Kremlin calificând aceste masacre drept „genocid”, scrie Agerpres.

„Nimic nu poate justifica masacrele în masă. Astăzi, noi ne reculegem alături de poporul armean”, a declarat vineri liderul rus la ceremoniile din capitala Armeniei.

„Respingem și condamnăm calificarea evenimentelor din anul 1915 drept genocid de către președintele Putin, în pofida apelurilor și avertismentelor noastre”, se menționează într-un comunicat emis ulterior de Ministerul turc de Externe, ce reproșează totodată Rusiei „practicile ei inumane împotriva popoarelor turc și musulmane” de-a lungul istoriei, fără să ofere detalii.

„Considerăm că Rusia este probabil cea mai în măsură să știe ce este un genocid și ce înseamnă această dimensiune juridică”, mai afirmă MAE turc, care atrage în final atenția că „repetarea acestei erori de către Rusia nu va favoriza pacea și bunăstarea în regiunea noastră”.

• Adevarul/ Elena Dumitru: Genocidul armean, o rană deschisă de 100 de ani. Ghid practic de distrugere a lumii

„Moartea e peste tot la fel”, spun ultimele cuvinte din imnul Armeniei. Fals. 900 de oameni înecaţi în Mediterană nu fac cât 147 de oameni omorâţi în Kenya, care, la rândul lor, nu contează la fel de mult ca 11 vieţi curmate în redacţia Charlie Hebdo. Armenii ştiu matematica asta strâmbă mai bine decât oricine. La 24 aprilie comemorează un secol de când 1,5 milioane dintre ai lor au fost omorâţi de turci doar pentru că erau armeni şi creştini.

„În fond, cine mai vorbeşte astăzi despre anihilarea armenilor?”, râdea Hitler în 1939, când se pregătea să invadeze Polonia şi să ucidă vreo şase milioane de evrei. Şi continuă să aibă dreptate şi astăzi: genocidul armean rămâne genocidul uitat.

Hitler n-a zis „genocid”, a zis „anihilare”. Nu pentru că se sfia de cuvinte, ci pentru că, în 1939, când observa cât de uşor uită oamenii de măcelărirea oamenilor, cuvântul „genocid” nu exista. A fost inventat abia patru ani mai târziu, de un evreu polonez. Culmea, Raphael Lemkin n-a gândit cuvântul ăsta plecând de la masacrarea alor săi, ci de la crimele comise împotriva armenilor. 

„Am devenit interesat de genocid pentru că s-a întâmplat de atât de multe ori. S-a întâmplat armenilor, şi, după armeni, Hitler a trecut la treabă”, declara omul care din grecescul „genos” (familie) şi latinescul „cide” (crimă) a reuşit să facă un cuvânt care să cuprindă ce e mai rău în oameni: ura de a-l distruge pe cel de lângă tine, cu tot neamul lui, nu pentru că ţi-a luat pământul, ci pentru că este altfel. 

Dicţionarul nu poate cuprinde atâta ură cât încape în om, aşa că definiţia genocidului este seacă: exterminarea intenţionată şi sistematică a unei comunităţi pe criterii naţionale, etnice, religioase sau rasiale. 

Este unanim acceptat că termenul „genocid” are la bază tragedia armenilor. La fel, şi conceptul de „crimă împotriva umanităţii” a fost creat tot pentru armeni. În 1915, Puterile Aliate – Marea Britanie, Franţa şi Rusia – au trimis o scrisoare Imperiului Otoman, acuzând atrocităţile comise împotriva minorităţilor creştine de pe teritoriul imperiului, adică asupra armenilor, grecilor şi asirienilor.

În contextul acestor crimei comise de Turcia împotriva umanităţii şi civilizaţiei, Guvernele Aliate anunţă public Înalta Poartă că vor considera personal responsabil pentru aceste crime fiecare membru al Guvernului Otoman, precum şi toţi agenţii lor implicaţi în astfel de masacre.

Scrisoarea Aliaţilor către Înalta Poartă, prima utilizare oficială a termenului „crime împotriva umanităţii”

Nu doar că niciun membru al Guvernului Otoman n-a fost tras personal la răspundere pentru deportări, ucideri în masă, marşuri forţate în deşert, violuri şi jafuri, ci Turcia îl ameninţă acum pe Papa Francisc să „nu mai facă vreodată o greşeală” precum aceea de a vorbi despre genocidul armean. Şi poate face asta pentru că, vorba lui Hitler, cine mai vorbeşte astăzi despre exterminarea armenilor?

Nu-mă-uita

„Îmi amintesc şi revendic”, stă scris pe insignele pe care copiii armeni le poartă în piept. Au în mijloc flori mov de nu-mă-uita, simbolul evenimentelor de comemorare din această lună, la care participă, printre alţii, Kim Kardashian şi Kanye West – cea mai cunoscută familie din lumea showbizului american are origini armeneşti, George Clooney – soţia sa, Amal, reprezintă Armenia într-un proces internaţional prin care speră să obţină recunoaşterea juridică de facto a genocidului prin condamnarea unui negaţionist, şi trupa de heavy metal System of a Down – toţi cei patru membri fac parte din diaspora armeană. Lideri din întreaga lume, printre care Vladimir Putin şi Francois Hollande, vor merge la Erevan pe 24 aprilie pentru a marca centenarul. 

Totul face parte dintr-o strategie bine pusă la punct, iar Armenia este mai hotărâtă ca oricând să obţină recunoaşterea crimelor de acum 100 de ani. Ultimele luni au fost marcate de negocieri şi lobby pentru acceptarea şi folosirea termenului „genocid”. Principala reuşită în acest sens a venit săptămâna trecută, când plenul Parlamentul European a adoptat o rezoluţie în care foloseşte cuvântul „genocid”, admite cele 1,5 milioane de victime „care au pierit în timpul Imperiului Otoman” şi cere Turciei să recunoască masacrul „pentru a deschide calea unei reconcilieri autentice”. În plus, eurodeputaţii au solicitat Turciei să desfăşoare „cu bună credinţă” un inventar al patrimoniului cultural armean distrus sau afectat în ultimul secol. 

Din distrugeri mai noi sau mai vechi, ruine lăsate în urmă de turci sau de azeri, se reconstruieşte, acum, Armenia. Iar Erevanul arată ca toate capitalele de tranziţie.

La bulevard sunt magazine Dior, Mango şi Converse, dar cum intri pe gangul din capătul străzii dai de cutii de carton, puse pe jos şi pline cu peşte de vânzare. O doamnă în bocanci îşi suflă nasul în pragul scării de bloc în care şi-a înşirat vreo trei lăzi mici cu ridichi, verdeaţă, lămâi, murături şi ceva carne de păsare. Un Lexus 4X4 şi o Ladă-taxi trec prin faţa camionului GAZ în motorul căruia şi-a băgat picioarele un băiat cu geacă de piele sau din ceva care luceşte la fel. În spatele lui e un Dell.

Maşini sunt de tot felul, europene, americane şi ruseşti, scumpe cât un apartament sau pe care a înflorit rugina când ţara încă era în URSS, dar prima pe care am văzut-o a fost tot un Logan, taxi în uşa aeroportului din Erevan, în care, la patru dimineaţa, miroase a fum de ţigară mai ceva ca-n cafenelele din Centrul Vechi. Erevanul încă se reconstruieşte şi macaralele se luptă pentru spaţiul dintre clădiri cu rufele întinse pe sfori trase de la un bloc la altul.

Hoteluri noi, din sticlă şi „suprafeţe moderne”, stau lângă clădiri cu faţade împietrite în detalii care se repetă de la parter până-n streaşină, mândria sovieticilor. Însă moştenirea lăsată de ruşi nu se limitează doar la arhitectura rigidă şi maşinile care refuză să moară.

Lângă literele-serpentine ale armenilor, numele străzilor este scris mai peste tot şi în caractere chirilice. Vânzătorii, când se prind că nu eşti de acolo, te iau cu devuşca şi apoi întorc capul sictiriţi, convinşi că ştii rusă şi nu vrei să le răspunzi.

„Are you hay?”

Ce-au lăsat ruşii în urmă vezi mai ales când ieşi din Erevan. Fabrici uriaşe, acum fără geamuri şi uşi, mormane de fier vechi în curţi din care mai urlă câte-un câine. Apoi, odată ce-ai trecut de periferia industrială, încep curţile şi la fiecare poartă sunt cutii sau grămezi cu tot soiul de plăci din piatră. În cea mai mare parte, armenii din asta trăiesc, din roci – au de toate, de la granit şi marmură la toate sortimentele de tuf. Armenia este cunoscută ca ţara tufului, ne spune ghidul, o doamnă simpatică de vreo 50 şi ceva de ani. N-o sâcâim cu glume şi întrebări despre tuf, ne-a cucerit când ne-a spus că armenii întreabă des „Eşti hay?”. Apoi ne-a lămurit că, de fapt, aşa întreabă ei dacă origini armeneşti, nu altceva.

Atunci când se referă la ţara lor, armenii o numesc Hayastan, numele Armeniei Mari, Regatul Marele Regat al Armeniei, din suprafaţa căruia au pierdut, bucată cu bucată, peste 90%. Acum, Armenia are mai puţin de 30.000 de kilometri pătraţi, iar populaţia ţării – trei milioane – este mai mică decât diaspora armeană. Adică mai mulţi armeni trăiesc în afara ţării decât între graniţele ei. De fapt, spun toţi oficialii armeni cu care am vorbit, aceasta ar fi principala sursă de venit a ţării – diaspora. 

Apoi, pe lângă banii de la armenii din străinătate şi tuf, cei 30.000 de kilometri pătraţi de Caucaz au suficiente dealuri pe care să crească struguri – industria băuturilor alcoolice este una dintre principalele surse de venit, alături de legume-fructe şi păstorit. Iar vinul se ridică la toate pretenţiile pe care le poţi avea de la cea mai veche industrie a vinului din lume – aici a găsit Noe viţa-de-vie, când au început apele biblice să se retragă, aici s-a îmbătat şi l-a alungat pe Ham, blestemându-i copiii. Muntele Ararat, în care s-a proptit arca după 40 de zile şi 40 de nopţi de potop, aparţine acum Turciei, dar armenii îşi amintesc că a fost al lor, parte a unui regat armean de acum vreo 10.000 de ani.

Acum, armenii văd Araratul – care dă numele celor mai populare ţigări din Armenia, marca preferată şi de preşedintele ţării, precum şi a coniacului atât de important pentru economie – doar peste graniţa închisă cu Turcia. Cele două ţări nu au niciun fel de relaţii diplomatice, iar preşedinţii lor comunică doar pentru a se invita reciproc – unul la comemorarea genocidului, celălalt la celebrarea campaniei Gallipoli. 

Păcatele unei naţiuni

Nu se începe un articol de ziar cu definiţii din dicţionar şi informaţii ce pot fi găsite pe Wikipedia. Mai ales cu un subiect ca ăsta, când poţi începe cu o imagine înfiorătoare cu soldaţi stând pe grămezi de capete tăiate. Doar că nu m-am putut hotărî: poza cu ienicerul călare pe craniile de armeni sau una cu Jihadistul John decapitând un om îmbrăcat în portocaliu?

La 100 de ani de la genocidul armenilor, Statul Islamic duce aceeaşi politică de exterminare pe criterii etnice şi religioase care a stat la baza celor mai crunte tragedii din secolul scurs de atunci. Încă n-am văzut vreun calif închipuit care să se-ntrebe, cinic, cine mai ţine astăzi minte genocidul armenilor sau al evreilor. Dar ar putea şi, la fel ca Hitler, ar avea dreptate: doar 54% din populaţia lumii a auzit de Holocaust, iar o bună parte dintre cei care au auzit îl neagă sau consideră că cifrele sunt exagerate.

Armenii se luptă pentru ca genocidul să fie recunoscut. Cu câteva zile înainte de rezoluţia Parlamentului European, şi Vaticanul a recunoscut genocidul, prin vocea Papei Francisc. Anterior, alte 23 de state – printre care Canada, Rusia, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Grecia, Elveţia şi 43 dintre cele 50 de state americane – recunoscuseră genocidul. 

Turcia contestă folosirea termenului „genocid” pentru faptele de acum 100 de ani, ba chiar şi-a rechemat ambasadorul de la Vatican după ce Papa Francisc a folosit acest cuvânt în ziua în care ortodocşii au sărbătorit Paştele. „A ascunde sau a nega răul este la fel precum a permite unei răni să sângereze în continuare, fără a o bandaja”, a spus Suveranul Pontif, dedicând liturghia victimelor.

Imediat, turcii au respins comentariile.

„Îl condamn pe Papă şi aş vrea să-l avertizez să nu mai facă vreodată astfel de greşeli. Atunci când politicienii şi clericii fac pe istoricii, ceea ce iese la lumină nu este adevăr, ci, cum s-a întâmplat acum, absurditate”, a tunat preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan.

În cea mai mare parte, Turcia refuză să recunoască genocidul pentru că asta ar însemna despăgubiri uriaşe de achitat şi proprietăţi de retrocedat. „Indiferent ce decizie va lua Parlamentul European, ne va intra pe o ureche şi va ieşi pe cealaltă pentru că Turciei îi este imposibil să accepte un asemenea păcat sau crimă”, a continuat Erdogan, vorbind înainte ca Parlamentul European să adopte rezoluţia de la 15 aprilie. 

Poziţia oficială a Turciei este că în jur de 500.000 de armeni – nu 1,5 milioane – au murit în perioada aceea, pe fondul tulburărilor obişnuite din timpul unui război, dar şi că s-au omorât între ei, că au murit de foame din cauza penuriei specifice războiului, 

Fix pe 24 aprilie, turcii sărbătoresc, pentru prima dată, campania militară de la Gallipoli, în urma căreia s-a remarcat Ataturk şi a apărut Turcia modernă. Ofensiva a durat aproape un an şi nu este legată prin nimic special de 24 aprilie.

Legile umanităţii, legile oamenilor

La sfârşitul Primului Război Mondial, în timpul căruia s-a desfăşurat cea mai mare parte a acestui program de epurare etnică şi religioasă, s-a înfiinţat o comisie internaţională pentru crime de război, care a recomandat crearea unui tribunal pentru „aceste încălcări ale legilor umanităţii”.

SUA au respins însă referirea la „legile umanităţii” drept imprecisă, astfel că despre genocid s-a mai vorbit abia după Al Doilea Război Mondial. Atunci, procesele de la Nuremberg au însemnat şi primele condamnări pentru „crime împotriva umanităţii”. […]/ integral pe adevarul.ro