REZISTENTA PRIN CREDINTA. Adevar si creatie in inchisorile comuniste/ ORA DE RELIGIE SAU ISTORIA RELIGIILOR?/ Chemare la pocainta/ SFINTII CASATORITI/ Vai celor ce fac pe duhovnicii!/ Ce inseamna A MURI PENTRU SINE?

• Ziarul Lumina:

Simpozion naţional interdisciplinar la Liceul „Dimitrie Gusti“ din Bucureşti. „Credinţă, adevăr, creaţie în închisorile comuniste“

La Liceul „Dimitrie Gusti“ din Bucureşti s-a desfăşurat sâmbătă, 25 aprilie, a IV-a ediţie a Simpozionului naţional „Credinţă, adevăr, creaţie în închisorile comuniste“, care face parte din proiectul „Să ne cunoaştem trecutul pentru a ne proiecta viitorul“.

Proiectul este realizat în parteneriat cu Liceul Teoretic „Ion Barbu“ (partener principal) şi instituţii naţionale: Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Fundaţia „Academia Civică“ şi locale: Uniunea Scriitorilor – filiala Bucureşti Proză, Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti – Sector 5, Primăria Sector 5. În cadrul acestui proiect naţional s-au desfăşurat dezbateri, excursii la Fortul 13 Jilava şi Închisoarea Tăcerii de la  Râmnicu Sărat, Concursul naţional „Rezistenţa anticomunistă“.

Simpozionul adresat elevilor şi profesorilor din şcoli gimnaziale şi licee a avut ca scop scoaterea din uitare a suferinţelor îndurate în închisorile comuniste de o întreagă generaţie aflată la răscruce. Această generaţie a lăsat moştenire o mărturisire jertfelnică pentru ţară, neam, credinţă şi poate constitui un model spiritual şi cultural pentru tineri.

La simpozionul naţional au participat elevi şi profesori din Capitală şi din 26 de judeţe ale ţării. Invitatul de onoare al întâlnirii a fost Mariuca Vulcănescu, fiica filosofului-martir Mircea Vulcănescu, alături de care au participat foşti deţinuţi politici: Ion Radu, Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Emil Mihăilescu, Aurora Dumitrescu, Nina Moica, Simona Popa Gyr, fiica lui Ragu Gyr, şi Demosteni Popa.

Proiectul se încadrează în domeniul literatură deoarece pleacă de la memorialistica de detenţie şi de la poezia închisorilor (creaţii realizate după gratii, păstrate în memorie), urmărind cunoşterea istoriei recente prin intermediul acestor opere ale universului concentraţionar.

Cu ocazia simpozionului, s-a vernisat Expoziţia „Semnal“ cuprinzând lucrări plastice ale participanţilor la Concursul naţional „Rezistenţa anticomunistă“, care a avut anul acesta temele: „Rezistenţa din munţi“ şi „Rugul Aprins“. Au fost expuse şi volume din „Biblioteca arestată“, constituită din donaţiile instituţiilor partenere ale invitaţilor, ale Editurii Curtea Veche şi ale Fundaţiei Culturale „Memoria“. S-a lansat volumul simpozionului, apărut la Editura Docucenter din Bacău, care cuprinde în cele 332 de pagini mărturii ale invitaţilor, interviuri, lucrări premiate la concursul naţional şi lucrările participanţilor la simpozion, la secţiunile: „Literatură“, „Istorie-Ştiinţe sociale“, „Religie“ şi „Familia mea în comunism“. (Marilena Istrate)

Ora de Religie sau Istoria religiilor?

În agora românească, pentru prima oară în istoria noastră postdecembristă, s-au confruntat direct şi zgomotos forţele anticlericale, seculariste, şi forţele creştine, bisericeşti. Miza imediată a acestei lupte a fost ora de Religie, o temă cu pretinse aere cruciale şi cruciate, dar implicaţiile sunt cu mult mai mari şi cu efecte în timp încă dificil de estimat. Mutanţii ideologici ai tranziţiei postcomuniste, camuflaţi în umanişti, adunaţi într-un grup ultraminoritar şi foarte agresiv, au cerut în repetate rânduri înlocuirea orei de Religie din şcolile publice româneşti cu o formă neutră şi neconfesională ca Istoria religiilor.Parcă auzim în subtextul acestei propuneri că Religia este «opiumul popoarelor», în timp ce Istoria religiilor ar fi eliberatoare. Adică propria istorie şi tradiţia le sunt dăunătoare copiilor noştri, în timp ce istoria celorlalţi este lămuritoare. Personal, nu cred într-o predare strict obiectivă, rece, neangajantă. Cum ar putea fi predată Religia ca o istorie a unor credinţe şi practici diverse, ca un inventar de idei şi obiceiuri cultivate de diferi­te popoare? Ce putere de inspiraţie asupra unui copil ar avea un alt fel de mod obiectiv şi pretins tolerant pentru toată lumea? Formarea unui copil presupune o anume matcă, care are delimitările proprii. Susţinătorii Istoriei religiilor se reclamă intimidaţi, incomodaţi, ofensaţi şi discriminaţi de simbolurile întâlnite la ora de Religie. După acest raţionament, copiii stresaţi de orele de geografie şi chimie sunt îndreptăţiţi să ceară îndepărtarea hărţilor şi a tabelului lui Mendeleev din clasă! Ce Curte Constituţională ar putea arbitra astfel de dileme?

Pentru un copil care încă nu-şi cunoaşte bine propria-i credinţă (sau a familiei din care face parte) este extrem de derutant să se deschidă către atâtea credinţe câte au fost şi sunt pe faţa pământului. E ca şi cum am decide că un copil orfan trebuie să fie adoptat de mai multe familii şi crescut pe rând de fiecare, pentru ca, la maturitate, să aleagă din care familie doreşte să facă parte. Sau, revenind în spaţiul disciplinelor şcolare, e ca şi cum am scoate matematica din şcoli deoarece lezează sentimentele celor care nu ştiu să socotească şi am înlocui-o cu istoria matematicii, studiind exclusiv despre viaţa lui Pitagora, Arhimede etc. Când copilul va avea discernământ, va alege singur între profilul uman şi real.

În lumina acestei comparaţii, propunerea seculariştilor este echivalentă cu a nu mai avea clase de limba română, ci de istoria lingvisticii, urmând ca elevii să fie liberi să îşi aleagă ei limba pe care să o înveţe ulterior, după ce vor parcurge istoria tuturor limbilor vorbite (dar şi a celor aşa-zis „moarte”) ale lumii, pentru că altfel le-am îngrădi libertatea dacă îi aruncăm direct într-o anume limbă maternă. A învăţa despre alţii este ulterior parcurgerii propriei culturi, la fel cum nu poţi învăţa o limbă străină înainte de a şti limba română. În caz contrar, nu vei şti nici limba maternă, nici limba străină.

Dar asta o cer de regulă cei care nu au nici o credinţă şi cred că viaţa e ca o tarabă. Credinţa, părinţii, familia, valorile proprii nu pot fi studiate relativist, ca pe tarabă. Prin urmare, ora de Religie şi Istoria religiilor sunt lucruri diferite. Religiile nu pot fi prezentate într-o manieră strict neutră. Neutralitatea înseamnă şi neutralizarea, adică re­lativizarea şi devalorizarea lor. Cui prodest? Vom trăi şi vom vedea. (Pr. Vasile Creţu)

• Doxologia:

Unul pe altul îndemnaţi-vă spre pocăinţă!

Să ne asemănăm şi noi femeii celei din Samaria şi să nu ne ruşinăm a mărturisi oamenilor păcatele noastre. Că, dacă ne vom ruşina să ne descoperim la oameni păcatele noastre, pentru mântuire, apoi în ziua Judecăţii, nu înaintea unuia sau a doi oameni, ci înaintea întregii lumi, care va privi la noi, vom da răspuns şi vom fi certaţi. Că Dumnezeu, acum, ne ajută pe noi, că nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.

Deci, să ne aducem aminte cum a venit Natan la David, prooroc la prooroc, fiindcă şi David prooroc era; ci precum şi doctorii, când se îmbolnăvesc, apoi de alt doctor au trebuinţă, că boala pierde meşteşugul, la fel şi aici, toate descoperindu-se, se arată la lumină şi se vindecă. Şi precum o bubă, până este ascunsă şi acoperită, nu se tămăduieşte, ci când iese deasupra, la arătare, atunci se vindecă fără osteneală, tot aşa şi păcatul, până ce este tăinuit şi ascuns, nu se iartă.

Drept aceea, să nu te temi că vei primi canon de la un om, că şi dezlegare tot de la om primeşti. Căci dacă de la om nu vei primi să faci canon, atunci eşti în primejdie a te lega, în munca cea veşnică, cu legături nedezlegate, unde nu mai este cu putinţă să ne pocăim. Deci, iubiţilor, rogu-vă pe voi, unul pe altul îndemnaţi-vă spre pocăinţă, ca toţi să întâmpinăm faţa lui Dumnezeu, prin mărturisirea noastră. Dumnezeului nostru, slavă! (Sfântul Ioan Gură de Aur)

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 312-313)

Arhim. Mihail Daniliuc: Cei căsătoriți pot deveni sfinți?

În duminica a cincea din perioada pascală, numită a Samarinencii, Sfânta Biserică, prin pericopa evanghelică citită la dumnezeiasca liturghie, ne amintește de întâlnirea Domnului Hristos cu o femeie samarineană la fântâna lui Iacob. Nesocotind atât partenența sa la un neam detestat de evrei, cât şi viața ei dezordonată – se căsătorise de cinci ori, trăind acum nelegitim cu un al șaselea bărbat – Hristos, îndelung răbdător și milostiv, a vindecat-o de starea păcătoasă în care-și ducea existența. Memorabila întâmplare biblică ne oferă un bun prilej de a medita mai îndeaproape asupra rolului familiei creștine și a drumului ei către cer.

Mulţi credincioși consideră sfințenia un deziderat specific lumii monahale, gândind că mântuirea se poate dobândi doar – sau mai ușor – în mănăstire. Cum lesne se înțelege, respectivele opinii sunt greșite, căci chemarea la mântuire, la sfințenie nu se adresează doar monahilor, clericilor, ci tuturor credincioșilor, deci și căsătoriților.

Nu există o rețetă singulară de a dobândi mântuirea. Privind în Viețile Sfinților, ne uimește diversitatea căilor prin care sfinții s-au făcut „casnicii lui Dumnezeu”, după cum îi numește Pavel, Apostolul. Unii s-au retras în pustie, alții au viețuit în mănăstiri, o seamă și-au asumat jugul căsătoriei. La fel de impresionantă este proveniența socială și profesională a sfinților. Parafrazând o veche zicală românească, am putea afirma că Dumnezeu a chemat la sfințenie „de la vlădică până la opincă”. Dacă am întocmi o ipotetică listă a categoriilor de sfinți și a modului de dobândire a mântuirii, rezultatul ar apărea extraordinar: martiri, sfinți cuvioși, ierarhi, voievozi, mame creştine, bărbați evlavioși, eroi jertfiți pentru apărarea dreptei credințe, slujbași, țărani, bogați, săraci, călugări şi călugărițe retrași din frământarea acestei lumi, dar și familiști convinși (soț, soție, uneori împreună cu pruncii lor).

Așadar, căutarea sfințeniei nu reprezintă apanajul vreunei categorii sociale sau profesionale, nici nu este rezervată doar cinului monahal ori vreunui ins în chip individual. Porunca Domnului „fiți sfinți” nu se adresează doar clericilor, cinului monahal, nici nu se referă la un singur popor. Indiferent de națiune, etnie, apartenență socială ori profesională, independent de situația economică și culturală, sfințenia este, de fapt, sensul deplin al vieţii omului pe pământ, împlinirea umanului, după cum afirma unul din marii noștri teologi.

Cu atât mai mult noi, monahii, se cade să privim cu luare aminte la aceste aspecte. Nu trebuie să ne erijăm în preferații Domnului. Hristos nu are preferați: tuturor ne adresează chemarea, tuturor ne întinde mâna, pe toți ne așteaptă. Îmi amintesc de o zicere, aparent utopică, a unui teolog rus, Paul Evdochimov. El susținea că un monah poate înțelege cel mai bine valoarea deosebită a chemării monahale învățând să respecte și să prețuiască sfințenia căsătoriei. În același mod, nici cei căsătoriți nu vor putea descoperi frumusețea propriei chemări, până nu vor cinsti, deopotrivă, viața monahală. Din spusele cunoscutului teolog rus, deducem că ambele chemări, călugăria și căsătoria, nu se arată potrivnice una alteia, ci întregitoare, căci fiecare o susține pe cealaltă.

Trebuie să recunoaștem că sfinții monahi abundă în calendarul nostru, dar, cercetând cu atenție, vom descoperi numeroşi sfinți căsătoriți. Doar că despre ei nu s-a scris și nu s-a vorbit atât de des. Oprindu-ne, bunăoară, asupra lunii în care ne aflăm, vom descoperi suficiente familii de sfinți: pe 3 mai îi proslăvim pe Sfântul Mucenic Timotei și pe soția sa, Mavra; pe 13 mai cinstim pe Sfântul Serghie și pe soția sa, Irina; în ziua de 17 mai îl pomenim pe Sfântul Andronic și pe soția sa, Iunia; pe 30 mai ne amintim de Sfânta Macrina cea bătrână și de soțul ei Vasilie, bunicii Sfântului Vasile cel Mare. La fel de multe exemple găsim în întregul nostru calendar ortodox. Toate ne încredințează că țelul suprem al căsătoriei este ca soțul și soția să se ajute unul pe altul spre a intra în Împărăția Cerurilor. Prin dragostea lor reciprocă, manifestată și prin iubirea copiilor zămisliți, uneori chiar înfiați, soțul și soția sunt chemați să se aducă unul pe altul și împreună cât mai aproape de Hristos.

Ar fi de mare folos duhovnicesc ca tinerele familii de astăzi să cunoască și să citească viețile sfinților căsătoriți. Întrucâtva, existența lor seamănă uimitor cu cele ale familiștilor din zilele noastre: au avut și ei griji, copii, obligații sociale, profesionale, au vândut, au cumpărat, s-a îngrijit de educația pruncilor, au construit case, acareturi ori altele asemenea. În pofida tuturor greutăților, s-au dovedit capabili să-și împlinească nu doar inerentele responsabilități familiale, ci să se dăruiască în așa măsură împlinirii cuvântului lui Dumnezeu, încât au devenit sfinți.

Bine, bine, vor spune unii, dar există familii în care soțul ori chiar soția se asemănă oarecum femeii samarinence din cunoscuta pericopă evanghelică, în sensul că duc o viață dezordonată. Alții nu-L cunosc și nu-L iubesc atât pe Dumnezeu, încât să-și dorească a-I urma voia, complăcându-se într-o existență promiscuă. Ba unii bărbați se poartă chiar violent, încercând să îngrădească viața religioasă a consoartelor. Cu credință nezdruncinată, cu îndelungă răbdare se poate dobândi mântuirea și în atare situații. Descoperim în calendar câteva exemple de sfinți căsătoriți, care au avut o viață conjugală grea (să ne gândim doar la Sfânta Muceniţă Tomaida – 14 aprilie – ori la Sfântul Manuil Criteanul – 5 martie.). Însă sinaxarele ne prezintă destule alte situații asemănătoare celor de astăzi, în ceea ce privește anumite aspecte ale vieții de familie, care nu au împiedicat pe cei ce-și doresc cu adevărat mântuirea să lupte și să fie încununați cu darul sfințeniei. Mă gândesc aici la sfinții ai căror părinți au fost oameni răi, necredincioși; la sfinții rămași orfani, care nu au crescut într-un mediu familial armonios. Nici această mare lipsă nu i-a îndepărtat de la calea mântuirii.

Așadar, cei căsătoriți pot deveni sfinți. Doar să-și facă din aceasta țelul suprem al căsniciei lor și să nu uite că Sfântul Ioan Gură de Aur numește căsătoria „taina dragostei”. Iar, dragostea, ne încredințează dumnezeieștile slove, „nu cade niciodată”.

Să facem alegeri corecte în viață, indiferent de părerile răutăcioase

Dacă tinerii creştini vor auzi o înjurătură sau discuţii pe teme indecente, să se adâncească cu mintea în rugăciunea iui Iisus. Respectarea anumitor principii morale constituie una din formele de mărturisire a credinţei creştine în lume. De cele mai multe ori, în dorinţa de a le respecta, ne ciocnim de batjocurile şi glumele celor din jur. Experienţa, însă, ne arată că cei care trec cu succes acest test sunt respectaţi şi au autoritate chiar faţă de cei care nu demult îi criticau. Fermitatea a fost întotdeauna la mare cinste. Fiţi atenţi ce cale urmaţi!

(Preot Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, p. 232)

Pr. Constantin Sturzu: Prezent sau absent din viaţa mea?

Singurele clipe care merită, cu adevărat, trăite, sunt acelea în care am o stare de prezenţă în viaţa mea, cu Dumnezeu. În fapt, sunt singurele care străpung timpul şi se înveşnicesc. Aceste clipe sunt porţile prin care omul iese din timp şi intră, deja de pe pământ, deşi nu încă la modul definitiv, în viaţa veşnică.

Dar cum trăim noi, de obicei? Cel mai adesea, cum se spune, pe pilot automat. Nu spunem noi că nici nu ştim când a trecut şi ziua de astăzi, sau cât de repede a trecut postul acesta sau anul acesta? Nu trebuie noi să facem mari eforturi spre a ne aminti ce am făcut nu acum un an sau o lună, ci chiar şi acum trei zile? Momentele de rutină înregistrate de-a lungul vieţii noastre, acelea în care noi nu am fost cu toate ale noastre acolo, pe acelea cu anevoie le păstrăm în memorie. Pe când cele trăite la intensitate maximă − un eveniment neaşteptat, moartea cuiva drag, o mare surpriză sau un şoc, o bucurie sau o iubire ce ne-au copleşit − iată tot atâtea amintiri care nu ni se şterg lesne din minte şi din memoria afectivă. De ce? Pentru că le-am trăit cu toată fiinţa noastră sau, altfel spus, pentru că – de voie sau de nevoie – am fost extrem de prezenţi în viaţa noastră cea de atunci. Această stare de prezenţă este condiţia absolut necesară spre a ne putea întâlni cu Dumnezeu; nu e suficientă în sine, mai e nevoie şi de altceva, dar e indispensabilă. Părintele Arsenie Papacioc insista adesea, deloc întâmplător, nu pe componenta ascetică, ci pe a avea o“stare de prezenţă” atunci când dorim viaţă duhovnicească, adică viaţă în şi cu Dumnezeu. Iar Părintele Mitropolit Antonie de Suroj ne explică, în volumul“Şcoala rugăciunii”, faptul că, uneori – sau mai degrabă adeseori! – rugăciunile noastre sunt “sterile” pentru că le rostim cu gura sau cu mintea, dar nici măcar noi nu suntem atenţi la ceea ce spunem. Am dori ca Dumnezeu sau sfinţii să ne asculte, dar nici măcar noi înşine nu luăm aminte la cuvintele noastre, suntem cu gândurile în toate părţile, numai la rugăciune, nu.

Lipsa această de prezenţă plenară în propria-i viaţă este caracteristică omului căzut, care a pierdut raiul. Întrebarea lui Dumnezeu, adresată omului după ce acesta a gustat din pomul cunoştinţei binelui şi răului – “Adame, unde eşti?” (Facerea 3, 9) – nu urmărea o localizare a acestuia în spaţiul edenic, ci era mai degrabă o atenţionare a protopărintelui nostru că rupsese relaţia cu divinitatea, că-şi ieşise din sine, din lăuntrul său, plasându-se acolo de unde nu-L mai putea percepe pe Dumnezeu ca iubire, ci ca pe un Stăpân de temut (şi, pe cale de consecinţă, de la faţa căruia trebuie să te ascunzi). Ceva asemănător fac şi astăzi profesorii când atenţionează pe câte un elev mai distrat, mai neatent la ore:“Popescule, pe unde umbli (cu mintea)?” sau “Ionescule, eu aici sunt. Tu unde eşti?”.

Omul care este prezent în ale sale, cu duhul său, cu ceea ce îi este lui mai adânc, mai interior, îşi creează premisele unei reale întâlniri cu Dumnezeu. Unii folosesc anumite meditaţii spre a se concentra la ei înşişi – în fapt spre a se confrunta cu o falsă imagine pe care şi-o “croiesc” în modul acesta, cu o mare (dez)iluzie. Întâlnirea cu adevăratul nostru eu nu e posibilă decât dacă în această stare de prezenţă Îl chem şi pe Dumnezeu, Cel ce S-a definit pe Sine prin cuvintele: “Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşirea 3, 14). Doar în El mă pot oglindi, mă pot vedea sau cunoaşte cu adevărat şi eu, omul. Dacă omul poate să fie absent din propria-i viaţă, Dumnezeu nu lipseşte niciodată. Dumnezeu este tot timpul prezent, de aceea El ne spune: “Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Nu spune că a bătut o dată sau de mai multe ori la uşă şi apoi a plecat; acţiunea Sa este una permanentă.

Omul care se obişnuieşte să trăiască în afara propriei sale vieţi ajunge să-şi transforme existenţa într-un adevărat coşmar – acesta e starea de iad, “întunericul cel mai din afară” în care va fi aruncat (Cf. Matei 6, 23 şcl.). Pentru că ne iubeşte şi vrea să ne venim în fire, să fim prezenţi în viaţa noastră, în ultimă instanţă Dumnezeu îngăduie suferinţa omului. În suferinţă omul este foarte, foarte viu, devine extrem de atent la el însuşi. Cu cât durerea îi este mai mare, cu atât omul este mai greu de distras de cele din jur sau de propriile sale gânduri: e cu totul preocupat de chinul pe care-l încearcă, se conştientizează pe sine până la cea mai adâncă fibră. De aceea suferinţa este o şansă, nu un blestem, este locul unde ne putem (re)întâlni – dacă alegem asta – cu noi înşine şi cu Dumnezeu.

O bună pregătire pentru a dobândi starea de rugăciune – adică predispoziţia pentru dialogul real, viu cu Dumnezeu – este aceea de a lua mereu aminte la ceea ce fac, la ceea ce sunt, ce simt, ce gândesc… Să fiu pur şi simplu atent şi prezent în viaţa mea, la cele mai banale sau complicate aspecte ale ei. Să nu mă las grăbit şi furat de val, chiar cu riscul de a rata împlinirea anumitor lucruri ce par a fi presante şi extrem de urgente. Să-mi iau, sistematic, câteva minute sau măcar câteva zeci de secunde de pauză în care să mă “scanez”, să conştientizez ce e cu mine, unde mă aflu, ce fac… Şi, bineînţeles, să-L chem pe Dumnezeu în această “pauză”, Lui să-I împărtăşesc ceea ce conştientizez despre mine. Să fiu cu multă luare aminte inclusiv la lucrurile mărunte din jur, la o frunză care se mişcă într-un copac, la fel cum gesticulez sau respir (de altfel, cea mai profundă rugăciune, cea a inimii, se face pe ritmul respiraţiei). Toate acestea pot fi exerciţii de conştientizare, de ancorare în realitate, care ne ajută să ne reorientăm către lăuntrul nostru, către locul unde ne întâlnim la modul nemijlocit cu Însuşi Dumnezeu. Vom vedea că, în timp, rugăciunile noastre – atât cele rostite din cărţi, cât şi cele pe care le rostim repetat în minte – cum ar fi“Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)” – se preschimbă într-un dialog viu şi ne aduc, în timp, copleşitoare bucurii şi minunate schimbări. Nu mă credeţi? Încercaţi şi singuri.

Să nu ne „afirmăm” impunându-ne realizările în fața celorlalți

Hristos ne cheamă să murim nouă înşine. Ce înseamnă oare aceasta? Afirmaţia este ambiguă, precum toate cele ce se spun despre moarte. Să însemne oare o autodistrugere? Mulţi presupun că aşa ar fi, şi caută s-o aplice în acest sens. Din fericire, ei greşesc, dar rămân afectaţi de teroarea ei. Înţeles cum se cuvine, „a muri pentru sine” înseamnă acceptarea acestui proces de stingere treptată a ceva ce există în noi, realizând că în noi există un sine profund şi real aparţinând veşniciei şi un sine superficial care trebuie să se dizolve. Trebuie să renunţăm la acest sine superficial, pentru a trăi la modul cel mai deplin. Mulţi simt că nu pot fi conştienţi de propria lor existenţă decât dacă se afirmă, cerând să fie recunoscuţi; iar alţii reacţionează, încercând să se apere împotriva acestei agresivităţi. Dacă am avea credinţă, am putea accepta să nu ne afirmăm impunând altora această conştientizare forţată a faptului că existăm; şi am putea avea certitudinea că suntem iubiţi şi afirmaţi prin ceilalţi. Trebuie să învăţăm a fi mai mult decât suntem. Nu ne este de ajuns să ştim că Dumnezeu ne iubeşte şi că El ne afirmă. Avem nevoie să fim afirmaţi de către aproapele nostru, de cel puţin o persoană care să ne spună; „Contezi pentru mine în sensul cel mai profund şi mai adevărat”.

Gabriel Marcel spunea într-una din cărţile sale că a spune unui om Te iubesc este echivalent cu a-i spune Nu vei muri niciodată, înţelegând prin aceasta: „Contezi atât de mult pentru mine, încât voi da mărturie pentru tine înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă nimeni altcineva nu o va mai face în afară de Dumnezeu şi cu mine”. Am putea dobândi mult, dacă am fi capabili să ne recunoaştem unii pe alţii ca fiind fraţi pe calea spre mântuire şi să spunem: „Da, sunt gata să mărturisesc pentru tine, chiar dacă nu sunt sigur că pot să o fac în mod deplin, din moment ce existenţa ta este pentru mine aşa o provocare; chiar dacă mă tem s-o fac, totuşi te voi afirma atât cât îmi va sta în putinţă” – în acest mod am putea creşte la o maturitate care ne va îngădui să-l afirmăm pe celălalt proclamând valoarea lui fundamentală, oricare ar fi preţul. Cel care este afirmat astfel, poate uita de sine însuşi şi trăi în chip deplin. Aceasta este calea pe care suntem chemaţi să mergem.Trebuie să avem curajul de a lupta cu straturile de teamă sedimentate în noi, pentru a ne mărturisi unii pe alţii întru veşnicie, luptând cu frica şi depăşind-o.

Trebuie la fiecare pas să renunţăm la noi înşine, astfel încât celălalt să poată fi. După cum Sfântul Ioan Botezătorul se vedea pe sine scăzând, pentru ca Celălalt să poată creşte (Ioan 3, 30), în acelaşi fel suntem chemaţi să murim pentru noi înşine, ca celălalt, aproapele, să poată trăi.

Astfel că a muri înseamnă a nu păstra nimic altceva în noi, afară de ceea ce este esenţial pentru plinătatea vieţii.

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, pp. 148-150)

Păcatul personal și efectul său asupra comunității

„Frate, nu ţi-am spus decât atât să faci! Nu te descuraja!” Lupta mare este să fie în fiecare zi prezent, în fiecare clipă, dacă se poate. Nu o să se poată. Dar lupta este să se poată.

Pentru că v-o spun şi ca duhovnic: când ştiu că printr-o vorbă aşa de simplă se salvează pentru totdeauna fiinţa asta care vine şi se spovedeşte cu lacrimi sau, în sfârşit, cu evlavie, desigur că îmi dau seama de momentul mare pe care îl trăieşte, momentul acesta al spovedaniei… Dar aceasta se poate răsfrânge la un neam întreg, pentru că neamurile, ştie Dumnezeu (Psalmi 9, 19-20; Matei 25, 32), vor veni la judecată. Însă fiecare persoană va veni cu răspunderea ei, va avea răspundere şi va fi întrebată de faptele ei. Fiecare om, care de fapt reprezintă o lume întreagă. Să nu ne amăgim că, dacă am făcut ceva milostenie, putem acoperi desfrâul, furtul, clevetirea sau lenevirea. Domnul Hristos, într-o Evanghelie, spunea: „Acestea se cădea să le faceţi şi acelea să nu le lăsaţi” (Matei 23, 23).

(Părintele Arsenie Papacioc, Despre Spovedanie și Împărtășanie, Editura Elena, Constanța, 2013, pp. 23-22)

Pocăința se așterne greu în sufletul zbuciumat

În ceea ce priveşte canoanele pe care le dau duhovnicii, cred că fac o greşeală atunci când opresc exagerat de la împărtăşanie ori canonisesc cu nevoinţă care copleşeşte puterea fiecăruia. Este o greşeală deoarece credincioşii ori nu le fac, fiind o serie de împrejurări familiale, sociale, istorice care îi opresc, ori este o lipsă de trăire, şi atunci este mai bine să le dea un canon de simţire. Dar şi în aceste condiţii, după o astfel de spovedanie, suntem departe de a ne însuşi o pocăinţă adevărată. Dar să fim pe drum şi ne ajută harul lui Dumnezeu.

Altfel, ne caută harul şi nu ne găseşte. Dacă nu-ţi poţi iubi vrăjmaşii, ţi-ai pus măcar problema să-i iubeşti sau ştii asta doar din literatură? Asta-i viaţa: crucea, suferinţa cu orice chip. Te spovedeşti de pe poziţia de a nu mai face păcate. Că se întâmplă să cazi în păcate, este un accident; dar nu este dorinţa şi deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu este pocăinţă falsă, făţarnică şi ipocrită. Când te pocăieşti cu adevărat, te duci ca să nu mai faci. Altfel, eşti vinovat de participare (premeditare), nu de accidentare.

(Părintele Arsenie Papacioc, Despre Spovedanie și Împărtășanie, Editura Elena, Constanța, 2013, pp. 57-58)

Vai celor ce fac pe duhovnicul și omoară sufletele celor ce se mărturisesc!

Grijă mare așadar, pentru căutarea doctorilor experimentați care pot să vindece rănile sufletului rănit de păcate. Grijă urgentă din pricina caracterului acut al rănilor și al feluritelor patimi. Grijă intensă pentru primejdia amară, fiindcă așa cum medicul neiscusit pe mulți îi trimite la porțile iadului, la fel și duhovnicul neînțelept și nepriceput multe suflete va trimite în iad. O! cât de înfricoșător rău este să afle cineva moartea acolo unde caută vindecare! Cine poate să aprecieze mărimea uriașei nenorociri? Cine poate să plângă o asemenea pierzanie! Ochii lui trebuie să se transforme în izvoare de lacrimi ca să plângă pe măsură nenorocirea. Vai! Vai! celor ce fac pe duhovnicul și omoară sufletele celor ce se mărturisesc! Vai celor care pretind bani în locul străpungerii și zdrobirii inimii și împăcării lui Dumnezeu prin viață virtuoasă spre iertarea păcatelor. Vai celor ce caută ca în schimbul plății să vândă iertarea faptelor rele! Vai celor fățarnici și celor ce fățărnicesc evlavia spre înșelare și căutarea câștigului, celor ce fac pe evlavioșii pentru bani! Vai celor ce făgăduiesc în schimbul banilor rugăciuni și cereri pentru cei ce păcătuiesc! Vai neguțătorilor de suflete care vând pentru câteva monede sufletele creștinilor demonilor! Vai celor ce învață minciuna! Partea lor va fi cu tatăl lor diavolul, tatăl minciunii!

Iubiți creștini! Dumnezeu nu este nevoiaș, El nu are nevoie de nimic, fiindcă nu este lipsit de nimic. Așadar, să nu aduci rugăciuni străine și cereri pentru satisfacerea dumnezeieștii dreptăți rănite de tine pentru împăcarea lui Dumnezeu cel mâniat, fiindcă nimic nu vei folosi. Ai păcătuit? Simți povara păcatului? Ai mustrări de conștiință? Poartă de grijă ca să te ușurezi, poartă de grijă să înceteze mustrarea de conștiință. Numai duhovnicul este doctor. Caută leacurile mai degrabă decât rugăciunile și cererile altora. Dar chiar dacă le cauți și pe acestea, nu trece cu vederea leacurile. Așa cum atunci când suntem bolnavi, cum ne învață Sfântul Apostol Iacov căutăm rugăciunile, dar ne ungem și cu untdelemn[1], la fel și aici, caută mai întâi leacul și dacă ești bogat dă sfinților să se roage pentru tine, rugându-te și tu împreună cu ei. Iar rugăciunea celor ce se roagă să fie expresia dorului arzător pentru împăcarea cu Dumnezeu, altminteri nu îți este de nici un folos plata și rugăciunile altora, dacă tu ești nepăsător, fiindcă tu cu nimic nu ai devenit mai bun din punct de vedere moral.

Iubiților, este vorba aici de renașterea morală, este vorba despre viața creștină, este vorba despre petrecerea cuvioasă și virtuoasă, este vorba de însușirea a ceea ce este dumnezeiesc. Este vorba despre desăvârșire și sfințenie. Fiindcă astfel devenim părtași vieții veșnice[2]. Dacă noi nu luptăm, nimic nu isprăvim, deșarte sunt și rugăciunile duhovnicului, deșarte sunt și paraclisele pe care le plătim, deșarte și cele 40 de liturghii pe care le plătim pentru cel ce nu se pocăiește și nu satisface dumnezeiasca dreptate și care încă trăiește în păcat. Să ne mântuim prin zdrobirea inimii și prin adevărată spovedanie.
(Sfântul Nectarie, Despre Sfintele Taine, vol al VI-lea – Opere complete, Editura Doxologia, 2015)

[1] Iac. 5, 14-15.
[2] Evr. 3, 1.