NASTEREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL. Omul dreptatii si mustrarea pentru lipsa pocaintei/ CE DISTRUGE OMENIREA SI LUMEA? Sexualizare vs feciorie

• Doxologia: Predică la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

„Şi tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui” (Luca I, 76).

Biserica creştină prăznuieşte astăzi naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. El se găseşte în ierarhia sfinţilor pe treapta cea mai înaltă, prin cinstirea acordată chiar de Mântuito­rul Hristos, când, vorbind ucenicilor săi despre Sfântul Ioan Botezătorul, care era închis în temniţă de Irod Antipa, zice: „Adevăr vă spun, că dintre cei născuţi din femeie nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei XI, 71).

După căderea primilor oameni, Dumnezeu, în purtarea Sa de grijă pentru mântuirea noastră, a vestit din timp în timp, prin pro­orocii Săi, venirea în lume a Mântuitorului Hristos. Proorocirea lui Daniil, care preciza şi timpul întrupării lui Mesia, a făcut ca la „plinirea vremii” omenirea să aştepte cu nerăbdare pe Mântuito­rul. „Ştim că va veniHristos – zice femeia samarineancă – când va veni ne va spune toate lucrurile” (Ioan IV, 25). Irod întreabă pe arhierei şi cărturari unde avea să se nască Hristos? Iar Magii din răsărituri străbat depărtări mari pentru a găsi şi a se închina lui Mesia. Ultimul act al pregătirii omenirii a fost trimiterea Sfântului Ioan, ca înaintemergător şi botezător al Mântuitorului nostru. Minunată este naşterea Sfântului Ioan Botezătorul pentru că lu­cruri mari şi minunate s-au întâmplat atunci. Mai întâi, trebuie să amintim că în afară de viaţa Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, nici o altă viaţă şi venire în lume a altei persoane nu a fost proorocită, fără numai a Sfântului Ioan, Proorocul şi Înaintemergătorul Domnului. Cu opt sute de ani înainte de naşterea Sfântului Ioan, Proorocul Isaia, vorbind despre el, îl numeşte: „Glasul celui ce strigă în pustie gătiţi calea Domnului, drepte faceţi căile Lui” (Isaia XL, 3). Şi însuşi Mântuitorul, vorbind noroadelor despre Sfântul Ioan, ci­tează din profeţia lui Miheea, care trăise în urmă cu 400 de ani: „El este acela despre care s-a scris: Iată, eu trimit înaintea feţei Tale pe îngerul meu, care îţi va pregăti calea înaintea Ta” (Matei XI, 11).

Istorisirea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul o găsim descrisă de Sfântul Evanghelist Luca, acela care a istorisit şi naşterea şi co­pilăria Mântuitorului Hristos, primind amănuntele chiar din gura Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, care, cum spune evanghe­listul, „păstra toate cuvintele acestea în inima ei” (Luca II, 19).  Naşterea Sfântului Ioan a fost vestită de Arhanghelul Gavriil cu şase luni înainte de a merge la Nazaret ca să vestească Sfintei Fe­cioare că va naşte pe Mântuitorul.

Bătrânul preot Zaharia din ceata lui Avia era căsătorit cu Elisabeta din neamul lui Aaron şi rudenie cu Sfânta Fecioară Măria. Amândoi erau întristaţi pentru că nu aveau copii. „Erau neprihă­niţi înaintea lui Dumnezeu şi păzeau fără pată toate poruncile şi rânduielile Domnului” (Luca I, 6). Când au căzut sorţii să tămâieze Zaharia în templul Domnului şi norodul era afară, i se arată în­gerul Domnului, care-i zise: „Nu te teme, Zaharia, fiindcă rugăciu­nea ta a fost ascultată. Soţia ta Elisabeta va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. El va fi pentru tine o pricină de bucurie şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. El va fi mare înaintea Domnu­lui. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de duh sfânt încă din pântecele maicii sale. El va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul Dumnezeul lor” (Luca I, 13-15). Zaharia preotul se îndoieşte de adevărul celor vestite, din cauza bâtrâneţei şi pentru că Elisabeta soţia lui era stearpă. Pentru această neîncredere este pedepsit: „Eu sunt Gavriil care stau îna­intea lui Dumnezeu şi am fost trimis să-ţi aduc această veste bună şi, iată, vei fi mut şi nu vei mai vorbi până în ziua când se vor în­tâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintelor mele care se vor împlini la vremea lor” (Luca I, 19).

Într-adevăr, limba preotului Zaharia se dezleagă după nouă luni, adică la naşterea pruncului său, mai precis, la tăierea împre­jur a opta zi, când cerând o tăbliţă, scrise numele ce se va da pruncului: Ioan, va fi numele lui. Dar până atunci, un alt fapt minunat arată spusa îngerului că Ioan avea să fie „plin de Duh Sfânt încă din pântecele maicii sale”, şi anume: îndată ce Sfânta Fecioară primi Bunavestire de la acelaşi Arhanghel Gavriil care o linişteşte spre încredinţare cu cu­vintele: „Iată şi rudenia ta, Elisabeta a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe, ea căreia i se zicea stearpă este acum în a şasea lună, căci nimic nu este cu neputinţă înaintea lui Dumnezeu” (Luca I, 36), a plecat spre Hebron unde locuia ruda sa Elisabeta. Şi istori­seşte Sfânta Evanghelie că, atunci când a auzit Elisabeta închină­ciunea Mariei, a săltat pruncul cu mare bucurie în pântecele ei „Şi s-a umplut de Duh Sfânt Elisabeta şi a strigat cu glas mare: „Bine­cuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău şi de unde mie cinstea aceasta ca să vie la mine Maica Domnului meu, căci, iată, când ajunse la urechile mele glasul închinării tale, mi-a săltat pruncul în pântece de bucurie” (Luca I, 41). Deci, Sfântul Ioan Botezătorul, în pântecele maicii sale fiind, re­cunoaşte pe Mântuitorul, cel de curând întrupat în Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, iar Sfânta Elisabeta, fiind inspirată de Sfântul Duh, grăieşte oarecum: „Tu eşti Maica Domnului, iar eu maica omului, tu Maica Stăpânului, eu maica robului, tu Maica îm­păratului, eu maica ostaşului, tu Maica Dătătorului legii, eu a împlinitorului legii, de unde pentru mine atâta cinste ca să vii tu la mine?!”

Un alt fapt minunat petrecut la naşterea Sfântului Ioan a fost, cum am amintit în treacăt, dezlegarea limbii tatălui său, Zaharia, care, tot sub insuflarea Duhului Sfânt, prooroceşte: „Şi tu, prun­cule, vei fi chemat prooroc al Celui Preaînalt. Căci vei merge îna­intea Domnului ca să pregăteşti căile Lui”. Şi mai arată Sfântul Evanghelist încheind istorisirea naşterii Sfântului Ioan, că „prun­cul creştea şi se întărea în duh. Şi a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel” (Luca I, 80).

Sfânta Tradiţie arată că atunci când Irod a ucis pruncii, fiind amăgit de magi, Sfânta Elisabeta a fugit cu pruncul Ioan în pustie şi, murind ea după puţină vreme, iar Zaharia fiind omorât din po­runca lui Irod în templu, Sfântul Ioan – pruncul a rămas în pustie, hrănindu-se cu lăcuste şi miere sălbatică. La vârsta majoratului, a ieşit la predică, şi veneau la el noroade multe din Ierusalim, din Iudeea şi din toate împrejurimile Iordanului, care, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi în râul Iordanului (Matei III, 5-6). Din naşterea minunată şi viaţa plină de virtuţi mari şi de sfinţe­nie a Sfântului Prooroc şi Înaintemergător Ioan, se cuvine să luăm învăţături pentru viaţa noastră, cum zice Sfântul Apostol Pavel despre sfinţi, că „privind la felul cum şi-au săvârşit viaţa, să le urmaţi credinţa” (Evrei XIII, 7).  Fie-ne pildă de urmat: caracterul său neînfrânt şi viaţa trăită în modestie şi adâncă smerenie. Vorbind despre aceasta, Mântuitorul spunea noroadelor: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie, o trestie clăti­nată de vânt, un om îmbrăcat în haine moi? Aceia sunt în casele împăraţilor. Un prooroc? Iată mai mult decât un prooroc” (Matei XI, 7-10).

Sfântul Ioan Botezătorul se hrănea puţin şi se îmbrăca într-o haină de păr de cămilă şi era încins cu o curea. Viaţa ascetică şi sfântă i-a dus vestea până departe şi veneau noroadele la el, unii socotindu-l Mesia. El însă nu-şi atribuia ce nu avea şi nu se lăuda nici cu ce era. Unei delegaţii de preoţi şi leviţi, trimisă să-l întrebe cine este, îi răspunde: „Nu sunt eu Hristosul!” Şi l-a întrebat: „Eşti Ilie?” Şi a răspuns: „Nu!”, „Eşti proorocul?”, „Nu!”. „Dar cine eşti?” „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie, neteziţi căile Domnului, cum a zis Isaia Proorocul” (Ioan I, 19-23).

Nu se socotea nici prooroc şi nici măcar om, el era un glas care striga în pustie şi pregătea calea Domnului. „Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru este unul pe care voi nu-L cunoaşteţi, acela vă va boteza cu Duh Sfânt, acela vine după Mine şi este înaintea mea, şi eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui” (Ioan I,  26-27).

Iată smerenia Sfântului Ioan. Dar el mustră fărădelegile oame­nilor şi pe toţi îi cheamă la pocăinţă: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. Cărturarilor şi fariseilor le strigă: „Pui de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi roade vrednice de pocăinţă; să nu credeţi că puteţi zice în voi: avem tată pe Avraam, că vă spun: Dumnezeu şi din pietrele acestea poate să ridice pe fiii lui Avraam” (Matei III, 7-10). Cuvântul său mustrător nu cruţă nici pe regele incestuos Irod, care trăia cu cumnata sa şi căruia, din închisoarea unde îl aruncase, Sfântul Ioan îi striga: „Nu ţi se cade să ai pe soţia fratelui tău!”. După cum ştiţi, această tărie de caracter îi aduse şi martiriul prin tăierea capului. Pentru virtuţile lui mari, s-a învrednicit să spună despre el Mântuitorul că este mai mult decât un prooroc şi că „din cei născuţi din femei, nu este nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul”. Tot pentru aceasta, el se învredniceşte a boteza pe Mântuitorul Hristos în Iordan şi a fi martor ocular al arătării Prea Sfintei Treimi.

Predica şi învăţăturile Sfântului Ioan Botezătorul pot servi şi astăzi spre îndrumarea noastră.

Exemplul virtuţilor Sfântului Ioan Botezătorul, viaţa şi predica lui despre pocăinţă să înfrângă egoismul, trufia, luxul, linguşirea şi alte patimi şi obiceiuri care înjosesc firea noastră. Făcând roade vrednice de pocăinţă, vom dobândi împărăţia cerească, pentru ru­găciunile Prea Curatei Maici şi ale Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului. Amin.

Sursa: Pr. Octavian Popescu, (Glasul Bisericii nr. 5-6, 1967).

• Ziarul Lumina:

Nașterea smerită

Deoarece mulţi s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând, ca să te încredinţezi despre temenicia învăţăturii pe care ai primit-o. Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia din ceata preoţească a lui Abia, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta. Şi erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului. Dar nu aveau nici un copil, deoarece Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în zilele lor. Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului. Iar toată mulţimea poporului, în ceasul tămâierii, era afară şi se ruga. Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii. Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit. Şi a zis Zaharia către înger: După ce voi cunoaşte aceasta? Căci eu sunt bătrân şi femeia mea înaintată în zilele ei. Şi îngerul, răspunzând, i-a zis: Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Şi am fost trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc acestea. Şi iată vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor. Şi poporul aştepta pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Şi ieşind, nu putea să vorbească. Şi ei au înţeles că a văzut vedenie în templu; şi el le făcea semne şi a rămas mut. Şi când s-au împlinit zilele slujirii lui la templu, s-a dus la casa sa. Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea. Şi după ce s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu. Şi au auzit vecinii şi rudele ei că Domnul a mărit mila Sa faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea. Iar când a fost în ziua a opta, au venit să taie împrejur pruncul şi-l numeau Zaharia, după numele tatălui său. Şi răspunzând, mama lui a zis: Nu! Ci se va chema Ioan. Şi au zis către ea: Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta. Şi au făcut semn tatălui său cum ar vrea el să fie numit. Şi cerând o tăbliţă, el a scris, zicând: Ioan este numele lui. Şi toţi s-au mirat. Şi îndată i s-a deschis gura şi limba şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu. Şi frica i-a cuprins pe toţi care locuiau împrejurul lor; şi în tot ţinutul muntos al Iudeii s-au vestit toate aceste cuvinte. Şi toţi care le auzeau le puneau la inimă, zicând: Ce va fi, oare, acest copil? Căci mâna Domnului era cu el. Şi Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duh Sfânt şi a proorocit, zicând: Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său;

Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui.

Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul.

Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel. (Luca 1, 1-25, 57-68, 76, 80)

 

***

Sfânta Evanghelie ne mărturiseşte despre două naşteri: cea minunată a Domnului Iisus Hristos şi cea smerită a Sfântului Ioan Botezătorul; cea a Izbăvitorului şi cea a Înaintemergătorului. Ioan, cel numit Botezătorul, a pregătit lumea pentru venirea Fiului lui Dumnezeu. Sfântul Ioan s-a născut ca rod al rugăciunilor preotului iudeu Zaharia şi ale soţiei sale Elisabeta. Viaţa lui a fost una a rugăciunii, a ascezei şi a aşteptării smerite a venirii lui Mesia, Cel promis de Dumnezeu. Mesajul său era simplu, dar profund: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu!” Cuvintele sale răsună în întreaga lume cu aceeaşi tărie şi sunt mereu actuale. Şi noi suntem într-o perpetuă aşteptare a venirii Domnului Hristos şi a Împărăţiei Sale. Aşteptarea Sa naşte în noi nădejdea mântuirii. Sfântul Ioan a fost un om al dreptăţii. Când a mustrat pe regele Irod pentru viaţa păcătoasă pe care o ducea, Ioan a fost martirizat. Aşa să ne rugăm: „Sfinte Ioane, roagă-te pentru mântuirea sufletelor noastre!”

Pr. Dumitru Paduraru: Adevărata pocăință

Dar cu cine voi asemăna neamul acesta? Este asemenea copiilor care şed în pieţe şi strigă către alţii, zicând: V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu v-aţi tânguit. Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, şi spun: Are demon. A venit Fiul Omului, mâncând şi bând şi spun: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor. Dar înţelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei. Atunci a început Iisus să mustre cetăţile în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, căci nu s-au pocăit.(Matei 11, 16-20)

***

Domnul Iisus Hristos a mustrat pe locuitorii din Capernaum sau Horazin care, deşi au fost martori ai multor minuni săvârşite de El, nu s-au dezis de viaţa păcătoasă pe care o duceau. Cei care nu s-au pocăit în ziua judecăţii vor fi îndepărtaţi de la faţa lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă să trăieşti veşnic în „întunericul cel mai din afară”, acolo unde „este plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Dacă Domnul Hristos ar trece astăzi prin satele şi prin oraşele în care locuim şi ar privi la faptele noastre, oare ce cuvinte ar avea de spus? Ne-ar privi cu bunătate sau suntem pasibili de mustrare? Precizăm că atunci când vorbim de pocăinţă nu ne referim la cei care se autointitulează pocăiţi, la cei care fac paradă şi spectacol dintr-o falsă pocăinţă. Pocăinţa înseamnă spovedanie sinceră, renunţare la păcatele săvârşite şi angajarea într-o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Un om care se pocăieşte va arăta acest lucru lui Dumnezeu prin frângerea inimii şi prin părerea de rău pentru păcatele săvârşite.

Nicusor Deciu: Fecioria, păcatul și pierderea omenirii

Virtutea fecioriei este oare un subiect care să mai prezinte interes în epoca consumerismului fără limite, caracterizat printre altele de un libertinaj mediatizat la cele mai înalte cote? Se pare că da, aş zice, mai cu seamă din două motive. Primul, deoarece în tradiţia Bisericii fecioria a fost o formă de vieţuire stabilă şi neîntreruptă de la întemeierea ei şi până astăzi, nemediatizată, ce-i drept. Apoi, întrucât fecioria pare să revină cu stringenţă în actualitate, în replică la sexualizarea aberantă a societăţii moderne, ce pune în pericol chiar existenţa speciei umane, şi vom vedea de ce.

Fiind o formă de vieţuire foarte cuprinzătoare, fecioria s-a bucurat de atenţia deosebită a Părinţilor Bisericii, care au scris pe această temă, trasând anumite norme de conduită, astfel încât doritorii să izbândească mai lesne exercitarea acestei virtuţi. Unul dintre aceşti îndrumători în arta fecioriei a fost şi Sfântul Ioan Gură de Aur, autorul unei lucrări speciale în acest sens, din care vom cita în continuare. El vede fecioria drept virtutea prin excelenţă a creştinilor. Deşi fecioria apare şi în alte culturi, ba chiar şi în mişcările creştine eretice, adevărata feciorie se află doar în Biserica lui Hristos. Motivând această idee, Sfântul Ioan desluşeşte totodată caracteristicile şi practica fecioriei.

Aşadar, adevărata feciorie reprezintă asumarea unui mod de viaţă ales din dragoste pentru Hristos şi din dorinţa de a urma pilda vieţii Lui. De asemenea, fecioria, fiind o stare de desăvârşită curăţie sufletească şi trupească, nu poate fi regăsită, aşa cum am spus, decât la creştinii drept-slăvitori, întrucât simpla feciorie trupească nu-l poate mântui pe cel care are sufletul stricat de dogmele eretice.

Fecioria nu se manifestă din ură faţă de căsătorie sau faţă de făptura lui Dumnezeu, aşa cum apare ea la unii gnostici şi manihei. De aceea, subliniază Sfântul Ioan: „Cel ce huleşte căsătoria răpeşte slava fecioriei”.

Căsătoria este bună şi de la Dumnezeu, dar fecioria este o treaptă superioară căsătoriei, constituind înaintarea de la bine spre un bine mai desăvârşit. Aceasta, pentru că fecioria este o petrecere îngerească, ba chiar superioară îngerilor: „Pot merge încă şi mai departe şi să spun ceva mai mult, anume că fecioria este superioară şi stării îngereşti. Îngerii într-adevăr nu se însoară, nici nu se mărită, dar nu sunt alcătuiţi din trup şi sânge, nu locuiesc pe pământ, nu ţin piept unei mulţimi de patimi… nu-i poate atrage frumuseţea oamenilor, nu-i poate vrăji nimic”.

În opinia Sfântului Ioan, pe care şi-o formulează totdeauna explicând Scriptura, fecioria este sta­rea primordială a protopărinţilor şi, de asemenea, starea bărbatu­lui desăvârşit. El vede o cale ascendentă a omenirii de la vârsta copilăriei (starea de după păcat), până la maturizarea deplină, ce de­butează odată cu vremurile eshatologice, inaugurate de venirea Mân­tuitorului Hristos, Care este şi prototipul vieţuirii desăvârşite.

Este foarte interesant răspunsul la obiecţia adversarilor fecioriei: nu cumva din pricina fecioriei, dacă toţi o vor îmbrăţişa, se va stinge neamul omenesc? „Te întreb şi eu – zice Sfântul Ioan -, Adam şi Eva cum s-au născut? Prin căsătorie?” „Dacă Adam ar fi ascultat de porunca lui Dumnezeu, n-ar mai fi fost nevoie de căsătorie pentru înmulţirea neamului omenesc”. Căsătoria este dată de Dumnezeu ca leac împotriva morţii şi este proprie stării actuale a lumii, în vreme ce fecioria este o petrecere cerească.

Din perspectiva fecioriei, promovarea educaţiei sexuale revendicată astăzi de anumite cercuri, care reduc existenţa omului la satisfacerea instinctelor, nu reprezintă nimic altceva decât o invitaţie explicită la construirea premiselor pentru o ulterioară distrugere a stirpei omeneşti, aşa cum reiese şi din tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur:

„Potopul de pe timpul lui Noe, care a făcut să dispară de pe faţa pământului oameni şi animale şi într-un cuvânt toate vieţuitoarele, ne-a dovedit că păcatul, împreunările ruşinoase, şi nu fecioria, au dus la pieirea neamului omenesc. Pustiirea aceea grozavă n-ar fi venit peste oameni dacă fiii lui Dumnezeu ar fi pus frâu poftelor lor ruşinoase… Păcatul duce la desfiinţarea neamului omenesc, nu fecioria”.

Iată că responsabili pentru distrugerea omului şi a lumii sunt păcatul necredinţei, adulterul, sodomia, iar nu fecioria, care este mijlocul potrivit omului pentru a ajunge la desăvârşirea la care îl cheamă Ziditorul său şi-l face asemenea îngerilor.