Ce le spune tinerilor de azi numele Constantin Brâncoveanu? În ce măsură se mai regăsesc preocupările lor în idealurile domnitorului creştin? Dar, cel mai important, câţi tineri ar merge până la martiraj împreună cu tatăl lor?
De ce a trebuit să moară?
Brâncoveanu a ajuns la tron după ce Şerban Cantacuzino (cel de al cărui nume se leagă Biblia apărută la noi) a murit în circumstanţe misterioase (otrăvit de către boierii care nu înţelegeau importanţa proiectelor de dezvoltare). A intrat în competiţie cu protectorul său, Constantin Cantacuzino (care dorea sa îşi impună pe tron pe fiul Şerban Cantacuzino). Miza era sprijinul Lordului (sultanului) otoman. Numai că Brâncoveanu era creştin, nu putea să renunţe la credinţa lui pentru interese politice. Nu s-a turcizat, nu L-a trădat pe Dumnezeu, chiar dacă a plătit cu viaţa (a lui şi a băieţilor lui) pentru asta. A preferat să se alieze cu creştini (habsburgii şi ruşii), împotriva păgânilor ameninţători. Am învăţat cu toţii despre Războiul Ruso-Turc (1710-1711) şi despre ajutorul divin primit adeseori de către oastea creştină.
Telenovela balcanică de început de secol XVIII îl are protagonist pe Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, contemporan cu Brâncoveanu în Sud, în Valahia. Cantemir era principalul aliat al ruşilor. Brâncoveanu a primit darurile (de curtoazie) din partea Ţarului Petru cel Mare. Acum, spuneţi şi voi, le putea refuza? Erau pecetluirea unei alianţe. Brâncoveanu îi întimpină pe ruşi la Urlaţi (Prahova County, pe atunci, graniţa valaho-moldovenească), hotărât să meargă împreună contra otomanilor. Doar că este trădat de către proprii boieri, care îşi vedeau doar propriul interes. Rămas singur, fără sprijinul boierilor, Brâncoveanu este nevoit să returneze darurile ţarului şi să încerce să negocieze o pace cu otomanii. Ruşii protejau Moldova lui Cantemir, atât. Fără alianţa cu ruşii, Brâncoveanu era vulnerabil, mai ales că rivalii săi de acasă deja bătuseră palma cu turcii. Sultanul se simte dezonorat şi vrea să dea un exemplu tuturor celor care ar îndrăzni să mai gândească campanii împotriva Porţii. Brâncoveanu este torturat, pentru că nu vrea să devină musulman. La fel cum, peste veacuri, Valeriu Gafencu suferă atrocităţi pentru că nu doreşte să îmbrăţişeze ateismul. La fel cum primii creştini mureau în arenele romane, sfâşiaţi de lei, pentru că nu jertfeau idolilor. Până şi turcii din Istanbul au fost în pragul unei rebeliuni, din cauza injustiţiei ce i s-a făcut lui Brâncoveanu.
De la baladă la acatist
Cantemir îl prefera pe Constantin Cantacuzino, în dauna lui Brâncoveanu, din cauza legăturilor de rudenie ce existau între aceştia. Interesul comun, lupta împotriva otomanilor, nu a fost de ajuns. Baladele ni-l redau pe Brâncoveanu erou de legendă, iar acatistele îl cinstesc ca sfânt autentic. Înainte de moarte, era sigur de crezul său: „Mor creştin, părăsit de toţi, dar merg să mă odihnesc în Dumnezeu”. Acesta este testamentul de credinţă, cel mai important tezaur lăsat nouă, dincolo de contribuţiile culturale sau economice. Balada concluzionează: „Să ştiţi c-a murit creştin Brâncoveanu Constantin!„. Iar Acatistul proclamă: „Bucură-te, Nou Mucenic Gheorghe! Bucură-te, strigă Sâmbăta de Sus, Gura Motrului, Strehaia şi Sadova!”. Prin botezul sângelui, Sfântul Constantin Brâncoveanu a înţeles că Hristos nu S-a făcut om ca să explice suferinţa, ci ca să o umple de prezenţa Sa. A priceput că Hristos ne cere să urâm ticăloşia, dar să îi iertăm pe ticăloşi. A înţeles că Evanghelia este recompensa (prima) pentru o victorie militară sau sportivă de anvergură (biruinţa asupra morţii). A priceput că nu se poate debranşa de la linia iubirii lui Dumnezeu. A înţeles că nu poate trăda puterea infinită a darului curat, a prezenţei în iubire, a disponibilităţii interioare, a smereniei. Priceput-aţi?
***
Există Parohia Patru Fraţi. Glumind puţin, e mai bine acolo decât în Cinci Neveste, cred… Zic asta tocmai pentru că NU E DE ŞAGĂ. Prea luăm în zeflemea credinţa serioasă a înaintaşilor, fără să aprofundăm deloc mesajul transmis peste zeci de generaţii. Brâncoveanu Constantin a decriptat codul iubirii evanghelice: până la capăt, în veşnicie, doar cu Hristos!
Chiar în faţa necazurilor, Iisus Înviat ne va întări până la capăt. Vodă Brâncoveanu a înţeles gândirea paulină: toate sunt ale noastre, iar noi suntem ai lui Iisus Înviat. De aceea, mărturisim Evanghelia, fără să căutăm profit. Biserica NU este corporatistă, ci tocmai ALTERNATIVA. Toate le facem pentru Iisus Înviat, ca să avem parte cu El. Iubirea sinceră nu se umflă în pene, ci se desfată de adevăr. Iisus Înviat ne-a dat biruinţa (certitudinea unui sfânt), să rămânem statornici (chiar în faţa călăilor). În lumea sfinţilor, mângâierea harului este deplină.
Vodă putea alege ultra all-inclusive, renunţând la Crez. A preferat să fie cu Prietenul Bun. Nu s-au trădat niciodată. Cam în aceeaşi perioadă Shabbatai Zevi (Şabtai Izvi) preferă varianta soft, renunţând la pretenţiile mesianice, scăpând de ştreang şi bucurându-se vreme de încă 17 ani de pensie, ca un bun otoman. Acte de apostazie au fost multe şi sunt încă cu duiumul, doar că ele nu sunt reperul nostru. Noi copiem modelul brâncovenesc, plin de dârzenie, curaj şi pace interioară. În faţa unui martir, mii se mântuiesc în jurul lui.
Pelerinajul lui Vodă nu s-a sfârşit nicidecum tragic, deoarece nu s-a sinucis. S-a terminat creştineşte, plin de înflăcărare, după modelul iniţiat de către primul martir, arhidiaconul sfânt Ştefan. Iar martirajul continuă printre creştinii din Orient.
Vodă a găsit fericirea la capătul pelerinajului, pentru că Prietenul Bun i-a descoperit-o. Botezul sângelui este jertfa totală de sine, purificarea pentru salvarea altora. Duhovnicul domnitorului, părintele Ioan de la Hurezi, avea să lase testament despre efemeritatea tuturor: „Şi fu şi trecu şi parcă nici nu fu„. Liniştea sfinţeniei este profundă, te inundă pe de-a-ntregul şi te luminează, te trezeşte din prosteală. Dar această isihie trebuie dorită, căutată şi păstrată, indiferent de trend-ul efemer al politicii de conjunctură.
Crucea sfinţilor este pod către Înviere, certitudine a veşniciei, o regăsire a fericirii. Şi câtă nevoie avem AZI de un Brâncoveanu sau de un Neagoe….
***
Cu trădarea nu trebuie să ne acomodăm. Nu trebuie să ne fie ruşine să ne mărturisim trădările, trebuie să ne fie ruşine să le facem. Paşnici cu cei din jur, declanşăm războiul cu trădările din noi. Trădarea este o nelegiuire, duce la autodistrugere şi nu poţi construi nimic bun pe ea. Dar atenţie: Nimic nu îmbată atât de tare cât vinul trădării…
Ideile şi mentalităţile care s-au format şi s-au perpetuat de-a lungul secolelor ne ajută să înţelegem azi cine suntem şi cum am devenit cine suntem. Despre modelele de ieri şi de azi, despre felul în care poţi fi tolerant, dar, în acelaşi timp, ferm în privinţa credinţei şi a identităţii de neam, având reper întru aceasta pe Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, am vorbit cu istoricul Filip-Lucian Iorga, doctor în istorie al Universităţii din Bucureşti, autor al mai multor cărţi de istorie.
Rămas orfan de tată la vârsta de un an, Constantin Brâncoveanu a fost crescut într-o familie cu pretenţii genealogice imperiale, o familie în care s-au întâlnit idei şi mentalităţi pământene cu cele orientale de sorginte bizantină şi otomană şi cu cele occidentale. Cum au contribuit aceste influenţe la educarea viitorului domn al Ţării Româneşti?
Constantin Brâncoveanu a fost crescut şi educat în mediul intelectual al familiei sale materne, Cantacuzino, vechi şi ilustru neam constantinopolitan, cu pretenţii de descendenţă din marea familie imperială bizantină a Cantacuzinilor şi împământenit de ceva vreme în Ţara Românească, prin înrudirile cu vechile familii pământene. Pe lângă educaţia aleasă, viitorul domnitor a primit de la unchii lui Cantacuzini şi accesul către arta conducerii. Este o teorie la care ţin, chiar dacă nu se încadrează în canoanele actuale ale corectitudinii politice. Este foarte greu, dacă nu imposibil, să fii un maestru în arta conducerii de la prima generaţie. Pe timpuri, ca şi azi, e nevoie de mai multe generaţii pentru ca o familie să dea mari conducători. Dacă geniul artistic nu are nevoie neapărat de sedimentarea aceasta pe parcursul mai multor generaţii, adică poate să apară, de exemplu, într-o familie de ţărani săraci, cu oamenii politici, cu marii dregători, e altă poveste. Acolo este nevoie de o tradiţie în familie, pe care Brâncoveanu a avut-o şi prin familia lui paternă, vechi neam boieresc autohton, şi prin familia maternă. Astfel, tânărul Constantin Brâncoveanu are o evoluţie importantă şi rapidă pe scara dregătoriilor, graţie în special Cantacuzinilor, unchii lui. Fratele mamei sale a fost Şerban-Vodă Cantacuzino. În epocă, naşterea te plasa în societate, nu prea puteai ieşi din canoanele stratificării sociale determinate de rangul familiei în care te năşteai şi erau destul de rare exemplele de „self made man“. Asta aducea o stabilitate a structurilor sociale, dar, în acelaşi timp, epoca în care a trăit Vodă Brâncoveanu a fost şi una a schimbărilor, a traumelor, a secretelor şi intrigilor de familie. Elitele conducătoare erau obişnuite cu vremile schimbătoare şi cu pericolele pe care le presupuneau demnităţile pe care le aveau. Dar erau oameni care se gândeau nu numai la moşia lor de familie, la interesele înguste de familie sau de grup, ci şi la ţara lor ca moşie. Exista o conştiinţă naţională incipientă, care e evidentă începând din epoca marilor cronicari.
„Vremile schimbătoare“ sunt, în general, provocate nu numai de schimbările mentalităţilor din interiorul unui stat, ci mai ales de contextul politic internaţional.
Ţările Române au fost prinse, în epocă, între interesele unor mari imperii şi puteri influente. A fost Imperiul Otoman, care după eşecul asediului asupra Vienei din 1683 se afla în regres în Europa, devenind din ce în ce mai agresiv cu supuşii lui şi mai suspicios la tot ce putea însemna „hainire“, adică trădare. A fost Imperiul Habsburgic, care dorea să avanseze cât mai mult în Balcani, pentru a reface posesiunile regatului maghiar medieval, dar sub stăpânire austriacă. Şi, nu în ultimul rând, a fost Imperiul Ţarist, care începea să devină din ce în ce mai puternic şi să se apropie de graniţele Ţărilor Române. Este marea dramă despre care tot vorbim: aşezarea Ţărilor Române la intersecţia intereselor unor mari puteri. Dar Brâncoveanu nu este un fatalist, ci încearcă să obţină cea mai bună poziţie, atât pentru familia sa, cât şi pentru ţară, manevrând raporturile între aceste mari puteri, tocmai pe fondul acesta de instabilitate. Era un joc foarte complicat şi periculos, dar nici nu se putea altfel.
Dintre toate aceste mari puteri, totuşi elitele conducătoare româneşti au preferat, în majoritatea lor, „turbanul otoman“, precum bizantinii în faţa atacului cruciaţilor din anul 1204 asupra Constantinopolului. De ce nu au coalizat cu puterile creştine, în speţă cu Imperiul Habsburgic şi cu Imperiul Ţarist, împotriva Porţii Otomane?
Este o discuţie care merită să fie purtată şi pe teritoriul mentalităţilor. Deşi se aflau sub influenţa Imperiului Otoman, Ţările Române au păstrat o largă autonomie: am avut domnitori, boieri, ne-am putut păstra credinţa şi Biserica, adică ne-am păstrat identitatea şi statalitatea. Acest fapt ne desparte de Bulgaria sau de Serbia, care nu au mai avut o nobilime până în secolul al XIX-lea, când, de exemplu, unele dinastii sârbeşti s-au ridicat din familii de negustori de porci. Fiindcă familiile nobile fuseseră anihilate în Evul Mediu de către turci. Deşi noi am fost obişnuiţi să privim Imperiul Otoman ca pe un duşman absolut, totuşi Imperiul Otoman nu a fost numai agresorul păgân, nemilos. A fost şi o forţă care a asigurat un oarecare echilibru în Balcani. Nu degeaba s-a vorbit despre „pax ottomana“. Cei mai mulţi reprezentanţi ai elitei politice româneşti au preferat turbanul sultanului pentru că le garanta o mai largă autonomie, le proteja totuşi credinţa, structurile sociale, spre deosebire de celelalte puteri vecine, mai dornice să schimbe totul. Aşa s-a întâmplat cu boierimea şi cu restul populaţiei oltene, care au fost refractare la încercările austriecilor de a organiza lucrurile potrivit normelor lor, în timpul scurtei ocupaţii de la începutul secolului al XVIII-lea. Faţă de Habsburgi exista şi reticenţa confesională, fiindcă aceştia erau catolici.Sigur că a existat în secolul al XVIII-lea şi o puternică partidă filo-rusă, iar adepţi ai ei au fost şi Cantacuzinii, mari apărători ai Ortodoxiei, care priveau spre Rusia ca spre o putere salvatoare, „a treia Romă“, deşi, culmea, prin Petru cel Mare începe de acum în Rusia procesul de occidentalizare forţată şi de diminuare a rolului Bisericii în societatea rusă.
Spaţiul european, potrivit istoricului literar francez Paul Hazard, trecea printr-o criză a conştiinţei. Cum s-a manifestat sau cum a influenţat această criză mentalul românesc?
Ceea ce numim „stil brâncovenesc“ ne ajută foarte mult să citim mentalităţile epocii. El ne explică fazele prin care a trecut societatea românească în timpul lui Brâncoveanu. Contactele lui Brâncoveanu cu Occidentul sunt în primul rând de natură politică şi diplomatică, dar el are şi un interes cultural foarte viu. Aduce în Ţara Românească oameni cultivaţi din diverse colţuri ale Europei, pentru a învăţa de la ei, pentru a fi cunoscut de aceştia, pentru a ieşi din relativa izolare în care Imperiul Otoman împinsese Ţările Române. Este un interes cultural, o preocupare de tip renascentist.
Stilul brâncovenesc este o sinteză între tradiţia autohtonă, adică tradiţia venită pe filieră bizantină, influenţele venite din Occident şi cele orientale. Dar preponderente sunt influenţele occidentale, renascentiste. Vedeţi, noi, fiind la o margine a Europei, preluăm modelele culturale şi stilurile occidentale cu întârziere. Dar când lucrurile ajung în fine şi la noi, ele sunt sintetizate, amalgamate, nu au timpul să se dezvolte în ritmul în care se dezvoltă mai tihnit în Europa Occidentală.
Sensibilitatea barocă, prezentă în curentul apărut ca reacţie a catolicismului faţă de reforma protestantă, mizează pe emoţie, pe impresii, pe o muzică şi o artă plastică strălucitoare, de mare frumuseţe, care să atragă şi să cucerească. Această strălucire o regăsim şi în arta brâncovenească. Mediul politic contribuie şi el la inserarea acestei sensibilităţi baroce, noi fiind mereu sub vremi, în permanenţă ameninţaţi că totul stă să piară, că nimic şi nimeni nu are garanţia că va dăinui. „Fortuna labilis“, caracterul schimbător al sorţii e cu acuitate resimţit în Ţările Române, la nivelul elitelor. Tocmai această instabilitate naşte nevoia de durabil, de a lăsa ceva în urmă care să dăinuiască, să impresioneze, să emoţioneze. Constantin Brâncoveanu ţinea la ascendenţa bizantină imperială, se considera urmaş al osului domnesc al Basarabilor, era uns al lui Dumnezeu, era protector al creştinilor din Imperiul Otoman, cel mai bogat şi mai puternic om din Ţara Românească, dar, în acelaşi timp, era şi rob al sultanului. Simţea, probabil, cu foarte multă tărie paradoxul acesta: fastul aşezat alături cu umilinţa. Este interesant că, deşi Constantin Brâncoveanu domneşte într-o epocă frământată şi sfârşitul lui e aşa de tragic, stilul brâncovenesc pare să ne vorbească despre o lume senină şi foarte conştientă de sine, sigură şi zâmbitoare. O arhitectură, o artă deschisă şi către ceilalţi, dar şi către ea însăşi, o marcă identitară validă şi azi.
Dincolo de actele lui politice şi de ctitoriile sale, atunci când evocăm figura lui Constantin Vodă Brâncoveanu, ne gândim în primul rând la martiriul său.
De fapt, aici avem probabil cel mai remarcabil aspect al mentalităţilor din epoca brâncovenească: martiriul lui Constantin Brâncoveanu şi al membrilor familiei sale pentru credinţă. Dincolo de faptul că şi-a strâns averi, că a negociat cu unii şi cu alţii, că a fost nehotărât, în anumite momente vanitos, refuzul lepădării de credinţă şi asumarea curajoasă a consecinţelor ultime reprezintă ceva ce nouă, astăzi, mai ales în lumea occidentală, pe care o numim civilizată, ne e poate cel mai greu de înţeles.
Făcându-ne un examen de conştiinţă profund şi sincer, mă întreb câţi dintre noi am avea o astfel de tărie de credinţă? Lumea lui Brâncoveanu era o lume în care sufletul era mai important decât bunurile lumeşti şi decât confortul, chiar mai important decât viaţa însăşi, ceea ce nu mai putem spune despre lumea în care trăim noi. Astăzi, de prea multe ori, trupul cu nevoile lui şi interesele materiale trec înaintea reflecţiei asupra sufletului şi asupra mântuirii. Este o modificare radicală a mentalităţilor, care s-a produs treptat în Europa, pe parcursul câtorva secole.
Aici este important să nuanţăm, pentru că se vorbeşte des acum despre fanatismul religios, care a supravieţuit în lumea islamică. Chipurile, credinţa religioasă puternică ar fi semn de înapoiere. Dar una e să-ţi aperi credinţa ta sacrificându-te, aşa cum a făcut Brâncoveanu, şi alta e să-i omori pe alţii pentru că nu au aceeaşi credinţă cu tine, murind şi tu încercând să faci asta, aşa cum procedează islamiştii fanatici. La Constantin Brâncoveanu e un sacrificiu pentru salvarea propriului suflet, nu e un sacrificiu al unui fanatic pentru a-i distruge pe cei care nu au aceeaşi credinţă ca el. Ceea ce a făcut Constantin Brâncoveanu depăşeşte cu mult definiţia formală de mentalitate. Martiriul este ceva mult mai profund, ţine de ordinea dumnezeiască a lucrurilor, nu de cea intelectuală sau culturală.
Astăzi, societatea românească trece şi ea printr-o criză a conştiinţei: există o confuzie în privinţa reperelor morale, credinţa slăbeşte, toate decad. Poate fi martiriul Sfântului Constantin Brâncoveanu un model pentru noi în vremurile acestea?
Pe lângă faptul că gestul lui exprimă spiritul unei epoci în care credinţa era mult mai puternică şi mai profundă, putând duce chiar către sacrificiul ultim, e şi unic în istoria noastră, prin tăria exemplului. Gestul lui devine exemplar pentru că ne oferă un model. Sigur, ne rugăm la Dumnezeu să îndepărteze de la noi astfel de încercări extreme. Ar fi o lipsă de smerenie să ne comparăm cu Sfântul Constantin Brâncoveanu. Putem totuşi să-i urmăm exemplul la nivelul nostru şi cu slabele noastre puteri. Să ne apărăm credinţa astăzi, când suntem supuşi unor presiuni mult mai puţin ameninţătoare decât cele cărora Brâncoveanu le-a rezistat. Dacă el a privit sacrificiul propriilor copii şi a renunţat la propria viaţă ca să-şi salveze sufletul, am putea şi noi măcar să nu ne ruşinăm de Dumnezeu, să nu ne ferim de a ne mărturisi credinţa, să nu fim indiferenţi atunci când e nevoie să ne apărăm patrimoniul religios, fiindcă acesta este parte din identitatea noastră. În general, să fim mai curajoşi atunci când credinţa ne este batjocorită, interzisă sau pusă la îndoială. Suntem privilegiaţi şi Dumnezeu ne-a dat o şansă extraordinară, aceea de a avea libertatea credinţei. Din fericire, trăim într-o ţară în care nu suntem omorâţi sau prigoniţi pentru că suntem creştini, aşa cum s-a întâmplat pe vremea comuniştilor sau cum se întâmplă chiar şi astăzi, în Irak sau Siria. Acum cine ne mai îngrădeşte? Noi înşine ne îngrădim această libertate din interes, din ignoranţă sau din laşitate. Iată, Vodă Brâncoveanu nu a renunţat la credinţa lui şi a murit pentru a se mântui. De ce ne-am abandona astăzi credinţa, când ne e mai uşor decât le-a fost bunicilor şi părinţilor noştri?
Nu zic că nu sunt lucruri de remediat, de discutat, de explicat şi de primenit în Biserica noastră, dar nu ne putem lipsi de creştinism nici la nivelul identităţii naţionale, nici în cadrul construcţiei instituţionale europene. Avem nevoie de credinţă ca indivizi, în vieţile noastre de zi cu zi, dar şi ca societate. Eu nu cred că ar putea exista o Europă fără creştinism sau, dacă va exista aşa ceva, nu va mai fi Europa. Chiar şi valorile laice ale toleranţei s-au născut sub pelerina creştinismului. De ce am renega acum moştenirea creştină a Europei şi de ce am opune-o toleranţei? Creştinismul nu e opus toleranţei, creştinismul este toleranţă, e religia în care Dumnezeu Se sacrifică pentru oameni.
Alexandru Paleologu spunea foarte frumos şi foarte plastic: „Biserica Creştină este construită pe sperjurul Petru şi pe securistul Pavel“. Oameni păcătoşi ca şi noi, dar care au avut credinţă, speranţă şi iubire în Dumnezeu, cum a avut şi Constantin Brâncoveanu, care a trecut peste pragul acesta supraomenesc al martiriului şi care ne oferă un exemplu ce merită urmat în viaţa de zi cu zi, chiar dacă nu ne vom întâlni niciodată cu o astfel de probă. Dar fiecare zi ne oferă prilejuri, încercări mai mici sau mai mari, pe care le putem depăşi gândindu-ne la sfinţi, la un sfânt precum Constantin Brâncoveanu.
Să nu ne ruşinăm de cine suntem. Cum suntem se poate desigur schimba în bine, dar pentru ceea ce suntem le datorăm mult şi lui Constantin Brâncoveanu şi altor figuri importante din istoria noastră. Merită să ne amintim cine suntem. Dacă ştii cine eşti, mai greu vei fi călcat în picioare şi, în acelaşi timp, te vei lăsa mai greu impresionat de discursuri sforăitoare şi patriotarde. Falsul patriotism e la fel de rău ca pusul cenuşii în cap fără motiv. Trebuie să păstrăm un echilibru, să luăm din istorie lucrurile benefice construcţiei noastre identitare şi să o facem cu decenţă.
Apropo de decenţă şi de teama de a recunoaşte că eşti creştin. Pare să fi devenit foarte şic să iei peste picior sfintele moaşte şi manifestările exterioare ale credinţei. Astfel de manifestări ar fi primitive, lumea s-ar îmbrânci etc. Sigur că mai multă disciplină nu ne-ar strica. Dar eu am participat la procesiunea din 21 mai, de la Bucureşti, cu sfintele moaşte ale Sfântului Constantin Brâncoveanu şi mi s-a părut o ceremonie de o decenţă extraordinară, liniştită, simplă şi bine-venită. Sfintele moaşte sunt un vehicul al credinţei, ne întăresc credinţa. Nu trebuie să ne ferim de astfel de manifestări. Sigur, orice exces trebuie evitat. Credinţa trebuie să se manifeste şi în viaţa de zi cu zi, în felul în care ne purtăm, nu numai la astfel de manifestări. Dar asta nu înseamnă că trebuie respins apelul la istorie, la memorie, la întâlnirea cu strămoşii noştri. Sfântul Constantin Brâncoveanu ne-a arătat că poţi fi un om foarte tolerant, cu o mare deschidere către ceilalţi, dar şi cu o mare fermitate în privinţa propriei credinţe, fără să fii agresiv cu celălalt. Acesta este modelul care poate fi aplicat şi în societatea contemporană.
„Fiii mei! Iată, toate avuțiile și tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem însă și sufletele! Stați tare și bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă de moarte.”
Acestea sunt cele mai cutremurătoare cuvinte din istoria poporului român, consemnate de ambasadorul plenipotențiar al Veneției la Țarigrad, Andrea Memno. Le-a rostit Constantin Brâncoveanu pe 15 august 1714, de marea sărbătoare a creștinătății care este Adormirea Maicii Domnului, ziua când voievodul împlinea 60 de ani.
Sultanul Ahmed al III-lea nu a ales-o întâmplător: și-a dorit o demonstrație de forță, umilindu-l pe domnitorul Țării Românești, obligându-l să se lepede de creștinism în fața întregului corp diplomatic al Europei creștine.
Brâncoveanu, împreună cu copiii săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și cu ginerele său, Ianache Văcărescu, fuseseră arestați în Săptămâna Patimilor și veneau după patru luni de torturi cumplite: întinși pe roată, capetele strânse în cercuri de metal, arși cu fierul înroșit, înțepați în mâini și picioare, bărbile și unghiile smulse.
Muftiul le prezintă ghiaurilor oferta: se leapădă de Hristos și își scapă viața, iar Constantin își recapătă tronul; refuză, și atunci își pierd capetele.
Momentul este epic și doar faptul că în el este vorba de Hristos a făcut să nu devină subiect pentru Hollywood! Șase bărbați și copii stau în picioarele goale și în cămăși albe în fața elitei politice a lumii. Pentru domnitorul de 60 de ani, unul dintre cele mai luminate spirite ale epocii sale, acest „Monarh Cultural”, cum avea să fie numit, obișnuit mai degrabă cu finețurile duhului decât cu oțelul armei, are de făcut o alegere cumplită. Dacă ar fi fost vorba doar de el, atunci ar fi fost ușor. Are însă el dreptul de a le cere fiilor săi (dintre care cel mai mic încă stă pe lângă poalele maică-sii) să-l urmeze în Moarte? Coșmarul acestei întrebări l-a chinuit luni de zile mai mult decât caznele turcilor.
Dar Vodă Constantin alesese. Iar mașinăria satanică se pune în mișcare: „Te lepezi de Hristos?” „Nu!” Primul cap, al tânărului Constantin, este retezat. Apoi al doilea. Al treilea. O singură clipă de ezitare: Mateiaș, de 12 ani neîmpliniți, se roagă de Sultan să-l ierte. Cu voce aspră, tatăl intervine: „Mai bine să mori în legea creștinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câțiva ani mai mult pe pământ!”, consemnează Memno. Micuțul se scutură ca de un vis urât și zice: „Vreau să mor creștin. Lovește!” Securea cade. Urmează grabnic și Ianache.
La sfârșit, ca o ușurare, cade și capul domnitorului și se rostogolește în țărâna însângerată până lângă capul copilului celui mic, „părând a-l îmbrățișa”, noteaz[ venețianul înduioșat. Totul a durat un sfert de oră. Un sfert de oră astral.
Ambasadorii creștini au cu toții lacrimi în ochi. Dar unul nu a zis nimic. Unul nu a avut minimul gest de demnitate de a se ridica, refuzând să asiste la masacru. Au rămas în numele unei diplomații pervertite.
Urmașii diplomaților prezenți în piața Ialikiač din Istanbul sunt cei care l-au scos pe Hristos din Constituția europeană, în numele Corectitudinii Politice. Cei care astăzi se dau încă o dată deoparte din fața Semilunii.
Romanii nu au incredere in politicienii care nu cred in Dumnezeu, un procent de 63% dintre repondentii celui mai recent studiu IRES cu privire la perceptiile populatiei din Romania asupra religiei si comportamentul religios afirmand ca acestia nu sunt potriviti pentru a ocupa o functie publica. Acelasi sondaj mai arata ca 70% dintre cei chestionati platesc o cotizatie anuala catre biserica/parohia careia ii sunt arondati, iar peste trei sferturi (77%) sustin ca fac donatii atunci cand merg la biserica, sumele variind de la sub 50 de lei (25%) pana la peste 200 de lei (11%).
Sondajul a fost realizat in perioada 13-14 august 2015, pe un esantion de 1.001 indivizi de 18 ani si peste, multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel national. Eroare maxima tolerata este de ± 3,1%. Interviurile s-au desfasurat prin metoda CATI.
Mai mult de un sfert dintre participantii la studiul IRES (26%) sustin ca au fost cel putin o data intr-un pelerinaj, 21% dintre ei de mai multe ori. Mormantul lui Arsenie Boca (Prislop) (21%), Manastirile din Moldova (18%) si Manastirea Nicula (jud. Cluj) sunt locurile de pelerinaj in care au fost pana acum cei mai multi dintre cei chestionati.
44% dintre cei care merg in pelerinaje fac acest lucru cu ocazia unor sarbatori religioase. Pe langa sarbatorile inchinate Fecioarei Maria, romanii mai merg in pelerinaje si de Paste, de Sarbatoarea Sfintei Parascheva, de Craciun sau cu ocazia hramurilor bisericilor sau manastirilor.83% dintre respondentii care au fost cel putin intr-un pelerinaj sustin ca intentioneaza sa faca acest lucru si in viitor, printre destinatiile pe care si le doresc respondentii sunt: mormantul lui Arsenie Boca + Prislop (18%), Manastirile din Moldova (15%), Ierusalim/Israel (11%).Perceptia si raportarea romanilor la religie si Biserica:
77% dintre cei chestionati sunt de acord cu ideea conform careia religia inseamna adevar (77%), alti 17% nu sunt de acord cu aceasta idee.Pentru 89% dintre cei chestionati religia a fost considerata importanta in familia lor, in perioada copilariei.Aproape trei sferturi dintre respondenti (72%) il considera pe Dumnezeu foarte important in viata lor, in timp ce alti 22% declara ca este important.In ceea ce priveste rolul Bisericii, 86% sunt de acord ca Biserica ofera raspunsuri pentru nevoile spirituale ale oamenilor, 76% cred ca aceasta ofera raspunsuri pentru problemele morale, 72% pentru problemele din viata de familie, 61% pentru problemele tinerilor, iar 59% pentru problemele sociale.69% dintre participantii la studiu se roaga cel putin o data pe zi, 27% de mai multe ori pe zi, iar 42% o data pe zi. 13% au acest obicei de cateva ori pe saptamana, in timp ce 6% de cateva ori pe luna, iar restul mai rar. 3% dintre respondenti spun ca au acest obicei. 83% dintre respondenti spun ca rugaciunea i-a ajutat de-a lungul vietii in mare si in foarte mare masura;Mai mult de jumatate dintre respondentii crestini sustin ca obisnuiesc sa se spovedeasca, jumatate dintre acestia (51%) de cateva ori pe an, iar un sfert o singura data pe an. 8% recurg la spovedanie mai rar de o data la zece ani. 1% spun ca se spovedesc in fiecare saptamana, iar 3% sustin ca fac acest lucru o data pe luna.Schimbarea religiei este un fenomen izolat in Romania, doar 4% dintre participantii la studiu declarand ca si-au schimbat, de-a lungul timpului, confesiunea.Participarea la evenimentele religioase este ridicata: 45% dintre cei chestionati participa cel putin o data pe luna la slujbe sau alte evenimente religioase, 31% participa de cateva ori pe an, 5% cel mult o data pe an, 13% mai rar decat o data pe an. Doar 5% dintre respondenti spun ca nu merg niciodata la slujbe sau alte evenimente religioase.70% dintre cei chestionati platesc o cotizatie anuala catre biserica/parohia careia ii sunt arondati, iar peste trei sferturi (77%) sustin ca fac donatii atunci cand merg la biserica, iar sumele variaza de la sub 50 de lei (25%) pana la peste 200 de lei (11%).In ce mai cred romanii in 2015?
Cei mai multi romani (96%) cred in Dumnezeu
89% cred ca exista suflet
89% cred in pacat
85% cred in ingeri
75% cred in Rai
66% cred in Diavol
66% cred in Iad
64% cred in viata de dupa moarte
In acelasi timp insa, 63% dintre cei chestionati cred ca un politician care nu crede in Dumnezeu nu este potrivit pentru a ocupa o functie publica.
Foamete mare pentru presa care-şi hrăneşte muşteriii cu subiecte anti-Biserică. Drept pentru care unii s-au gândit să inoveze în domeniu, modificând formule mai vechi şi furnizându-le consumatorilor ca noutăţi absolute. Mai jos aveţi trei reţete ce pot alcătui un meniu complet pentru un prânz de afaceri de tot felul.
Felul I. Supă de lingură de unică folosinţă
Mai întâi se filmează scena împărtăşirii dintr-o biserică ortodoxă, provocând preotul să împărtăşească un copilaş cu o lingură de unică folosinţă. Scos din pepeni (că tot e sezonul lor), preotul va explica de ce toată lumea se împărtăşeşte dintr-o aceeaşi linguriţă, explicând, aşa cum e lesne de anticipat, cum el însuşi a împărtăşit mii de persoane de la care nu a luat nici un fel de boală, atunci când a consumat, cu aceeaşi linguriţă, cele ce rămân în potir.
“Fanaticul nu-şi pune întrebări, nu are dubii. El este stăpânit de certitudini. El ŞTIE; lui i-a fost revelat Adevărul (întotdeauna cu a mare!)”. Până şi un ajutor de bucătar se prinde că aici se face trimitere la maestrul Andrei Pleşu, care afirma recent: “Prostul ŞTIE. E sigur. E un om care exhibă competenţe şi e sigur de ele. Dacă crezi că ştii ceva, trebuie să vezi dacă nu treci printr-o criză de prostie”. Or, nu despre A ŞTI este vorba aici. Preotul din filmuleţul cu pricina CREDE că se hrăneşte cu Trup şi Sânge dumnezeiesc, ceea ce e dintr-o cu totul altă carte de bucate. Iar ceea ce ŞTIE, expune chiar într-un mod destul de ştiinţific (prin inducţie), invocând o statistică reală, nu versete din Scriptură: în urma atâtor sute de împărtăşanii, nu s-a ales nici măcar o dată cu vreo boală, nici măcar cu o banală răceală.
Această “supă de lingură de unică folosinţă” se poate reîncălzi oricând. Ea este servită ca “fierbinte”, spre exemplu, de hotnews.ro (pe o farfurie din 31 iulie 2015); acest site e, de altfel, ca o firmă de catering ce poate livra o largă paletă de produse concepute după reţete anticlericale şi anticreştine (de la cele mai rafinate, de sorginte franţuzească, până la unele specialităţi junk food de peste Ocean).
Felul II. Ardei umpluţi cu forţa
După o supă uşoară, vine felul principal. Se ia ceva cu mare greutate, ceva cutremurător, cum ar fi violul unei fete de către şapte tineri din Vaslui.Chiar dacă nu are o legătură directă cu Biserica, se poate inventa imediat ceva, cu puţină fantezie culinară. Spre exemplu se pleacă de la premisa că cei şapte “au studiat, probabil, 8 ani de zile religia în şcoală”, “ba chiar auzirăm că unii frecventau biserica”. Apoi trânteşti în cuptor concluzia silogismului: violul este un “efect” al orelor de religie şi al educaţiei ortodoxe din biserici. Cu alte cuvinte, nu presa care promovează, într-o proporţie covârşitoare, o sexualitate deşănţată, nici legislaţia care este atât de permisivă cu materialele pornografice. Nu. Vinovată e Biserica ce ar fi trebuit să facă ceva care să stopeze astfel de nenorociri, precum violurile, traficul de persoane, violenţa domestică etc. E ca şi cum am da vina pe restaurantele raw vegan pentru obezitatea copiilor care frecventează periodic fast-food-urile. Chiar publicaţia în care apare, pe 23 iulie 2015, reţeta semnată de Mihai Copăceanu, adică “Adevărul”, are – la momentul la care scriu – postat lângă articolul său, un video provocator, cu titlul: “Să pună sau să nu pună mâna. Reacţia doamnelor în faţa unui bărbat bine dotat”. Adică exact genul de materiale din care îşi alimentează fanteziile sexuale şi cei ce ajung să violeze.
Felul III. Prăjitura copilăriei lui Onan
Ca desert, presa recentă propune ceva care să îmbine dulcea vârstă a copilăriei cu nefericitele gusturi ale adultului onanist. Reţeta e simplă, combină doar două ingrediente: pe de o parte se ia educaţia religioasă care s-ar face la grădiniţă, pe de alta se ia un îndreptar de spovedanie pentru adultul care frecventează biserica, adică un soi de ghid în care acesta este îndemnat să reflecteze asupra păcatelor de tot felul, inclusiv asupra celor de natură sexuală (cum ar fi vizionarea de pornografie, onania, zoofilia). Nu are nici o importanţă că cele două nu se întâlnesc în nici o mâncare (Îndreptarul nu face parte din bibliografia orei de religie de la grădiniţă), ele sunt amestecate de persoana din spatele iniţialelor M.N. cu totul forţat, cât să ne şocheze pupilele gustative: “N-o să-ţi vină să crezi ce lucruri şocante învaţă copiii de grădiniţă la ora de religie: «Nu cumva faci păcatul onaniei? »”. Acesta este titlul unui articol din ediţia din 11 august 2015 a publicaţiei Cancan. Aşa e: n-o să-ţi vină să crezi (sau o să-ţi vină, după cum arată presa ultimilor ani), dar titlul nu are absolut nici un fel de justificare, nu conţine nici măcar o mică doză de adevăr. Nimic. Nada. Tipota. Nicevo. Nothing.
De tot felul…
De fapt, reţetele de mai sus nu sunt decât o mică pagină din istoria indigestă a neamului omenesc, o infimă parte dintr-o lucrare (lucrătură?) mai amplă ce ar data, conform unor surse, de acum vreo 7.523 de ani. Titlul acestui nefericit best-seller al tuturor veacurilor este “Cum să ne hrănim cu iluzii”. Coordonatorul lucrării, cum bine se ştie, şi-a atribuit titlul de MasterChefMonstru şi este considerat un adevărat Lucifer al gastronomiei pământeşti. De menţionat că primii clienţi ai acestui pseudobucătar au fost Adam şi Eva, îndemnaţi să se autoservească din fructul oprit, fapt ce a produs o gravă intoxicare a fiinţei lor, urmată de o mutaţie ontologică severă. Acum două mii de ani a fost vindecată această boală congenitală de către Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, pacienţii care aleg să se interneze în Spital pentru tratament continuu, fiind hrăniţi din Cina cea de taină…
În fine, că tot e de sezon, îndrăznesc să întreb şi eu pe domnii “bucătari”: da’ produse de post negru nu aveţi?
Persecuțiile creștinilor din Orientul Mijlociu constituie un subiect față de care Europa creștină manifestă un autism îngrijorător. La fiecare două-trei zile apar pe internet filmări sau fotografii care surprind scene martirice greu de privit, iar după alte câteva zile de prezenţă anemică pe rețelele de socializare, dispar fără să producă nici o reacție semnificativă. Presa le ignoră deoarece nu prezintă potențial de audiență, iar autoritățile de stat îşi manifestă solidaritatea în asemenea cazuri doar în mod selectiv şi eminamente diplomatic. „Martirii” de la Charlie Hebdo au adunat la Paris conducători și reprezentanți ai aproape tuturor statelor UE, îsolidarizaţi” spontan într‑un marş de proporţii. În schimb, cazurile martirilor din Orientul Mijlociu trec neobservate, ca și cum n‑ar exista.
Europa e prea ocupată să implementeze o agendă ideologică străină de etosul și istoria ei, o agendă în care sunt înscrise cu literă roşie şi cu majusculă: legalizarea căsătoriilor între persoanele de același sex şi supraextinderea drepturilor minoranţelor sexuale, eliminarea simbolurilor religioase din spaţiul public şi a educaţiei religioase din învăţământul de stat, reducerea drepturilor cultelor religioase etc. În fond, Europa e preocupată de propria secularizare. Nu este nici o noutate faptul că există demnitari la nivelul instituţiilor europene şi al statelor naţionale al căror mandat vizează exclusiv desacralizarea sistematică a vieţii publice și scoaterea lui Dumnezeu din conștiința socială. Nu e ceva nou nici activismul secularist de tip ong‑ist, foarte vocal şi influent.
Ce legătură există totuşi între procesul de secularizare prin care trece Europa și persecuțiile asupra creştinilor, respectiv creșterea extremismului religios, din Orientul Mijlociu? Aparent, nici una. “Fiecare colț al pământului cu drama lui!”, ar putea spune cineva. Atunci întreb: De ce mii de tineri europeni, născuţi creştini, iau calea Orientului și se înrolează în armata grupării islamice radicale ISIS (Statul Islamic)? Ce îi determină să lase confortul Occidentului și să intre în taberele de pregătire militară teroriste? De ce își sacrifică viața în atentate pentru un dumnezeu sângeros care nu are nici o legătură cu adevăratul islam?
Comisarul european pentru justiţie, Věra Jourová, anunţa în luna aprilie a acestui an că numărul europenilor care au plecat în Siria pentru a se alătura armatei ISIS se apropie de 6.000, îngrijorată de faptul că 1.450 dintre ei sunt cetăţeni francezi. Motivul lor, din perspectiva ei: îDorința de aventură, plictiseala, nemulțumirea cu situația lor în viață”. Adevăratul motiv: vidul spiritual în care au crescut, prin îgrija” activiștilor seculariști, începe să le devină insuportabil! Sufletul lor, vitregit de valori spirituale şi culturale perene, țipă după un strop de spiritualitate şi resimte acut nevoia de consistență interioară. Firea umană simte în mod natural setea de supranatural. Nici un surogat ideologic nu poate păcăli la nesfârșit această sete ontologică de sacralitate a omului. La un moment dat, această năzuință latentă spre spiritualitate crapă crusta împietrită a surogatelor și țâșnește din adâncul omului în căutarea Celui năzuit.
Din păcate, acest moment de cotitură din viața persoanei umane, într‑un context socio‑cultural alienat prin ideologii obscure, poate fi uşor manipulat, iar omul îmbrățișează pseudo‑spiritualități sau forme extremiste de religiozitate. Tinerii occidentali, suprasaturați de presiunea vidului spiritual din viaţa lor, caută forme spectaculoase de spiritualitate, cărora li se dedică plini de entuziasm şi devotament. Islamismul de tip radical pare a fi potrivit pentru a satisface această dorință simultană de spectaculos şi spiritualitate (deturnată). Prozelitismul islamist în scopuri teroriste atrage suflete pustiite, promițându‑le simulacrul unui sens al vieții, care le‑a fost confiscat în mediul civilizat occidental și după care au tânjit îndelung.
Acum îşi dau viaţa în atentate sinucigaşe şi îi ucid pe creştini pentru un sens existenţial falsificat. Se pare că secularizarea, pe care unii o consideră unica şansă a progresului civilizator, îşi cere tributul ei… eşalonat. Prima tranşă cerută Europei: 6.000 de tineri transformaţi în necreştini pentru a ucide creştini!
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Comentarii