CRISTI PUIU, “pictorul” cinematografic al INDUIOSARII, ovationat la Cannes pentru SIERANEVADA. Hipsterimea online a fost scandalizata de o PLEDOARIE PENTRU FAMILIE SI MATERNITATE A MARELUI REGIZOR, nedezlipit de fetita sa nici pe covorul rosu de pe Croazeta: “Cel mai important lucru pe care-l poate face omul pe pământul ăsta este să dea viață. Să fii mamă e o chestie enormă” (VIDEO)

• Stiri pentru viata: Regizorul Cristi Puiu despre privilegiul femeii de a da viață și refuzul ei de a-și mai accepta exclusiv statutul de mamă

Joi, 12 mai, filmul regizorului român Cristi Puiu a deschis competiția de la Festivalul de Film de la Cannes cu proiecția celui mai recent film al său, Sieranevada, în acorduri de muzică populară interpretată de regretatul artist Liviu Vasilică. Regizorul a participat la festival împreună cu Anca Puiu, soția sa, care este și producătorul filmului, și cu cea mai mică fetiță a lor, Zoe, în vârstă de șase ani, care joacă în film (foto sus, încadrați de actorii Mimi Brănescu și Dana Dogaru).

Sieranevada s-a bucurat de un succes important. Criticul de film Eugenia Vodă, într-o corespondență de pe Croazetă, a relatat că pelicula românului, deși s-a proiectat târziu și a durat aproape trei ore, a țintuit în scaune un public cinefil de obicei neiertător cu cei care îi irosesc timpul.

Exact în același timp, în mediile de socializare online din țară, mamele cool, care reușesc să jongleze de minune cu familia și cariera (artistică ori profesională) și sunt mândre de aceasta, se scandalizau din cauza afirmațiilor făcute de regizor într-un interviu recent. În legătură cu o afirmație mai veche a acestuia, în care spunea că fiicele sale, Smaranda, Ileana și Zoe nu vor să-i calce pe urme, jurnalistul Răzvan Chiruță de la platforma culturală Scena9 i-a pus lui Cristi Puiu întrebarea: „De ce nu sunt regizoare de film de succes în România?”

Românul, considerat unul din cei mai radicali regizori actuali, a făcut o afirmație curajoasă, emoționantă și (într-un mod paradoxal) deopotrivă de radicală. El a spus că femeile au cea mai mare vocație, maternitatea, care de obicei mătură din calea ei orice altă preocupare, fie ea intelectuală, artistică sau profesională. Regizorul a mai observat că în ultimul timp femeile nu-și mai acceptă maternitatea ca pe vocația ultimă, căutând și alte ocupații adiacente care, din punctul lui de vedere, nu se ridică la înălțimea chemării maternității, ba chiar adesea intră în conflict cu aceasta:

Cel mai important lucru pe care-l poate face omul pe pământul ăsta este să dea viață. De departe, nu există nimic mai important, mai mare, mai unic. Femeia face chestia asta. Cred că femeile nici nu se mai grăbesc să facă altceva dacă fac copii. E așa o bucurie. Să fii mamă e o chestie enormă. Din păcate, lucrurile au fost luate în răspăr în ultimii ani și femeile ajung să se vexeze pentru faptul că sunt reduse la statutul de mamă. Dacă tu reușești să treci peste preconcepțiile momentului și să te bucuri de statutul de mamă, să îl trăiești plenar, nu cred că îți mai vine în cap să faci tablouri. Multe femei care reușesc în carieră nu au copii sau sunt niște mame lamentabile. Omul se tot străduiește să inventeze lucruri noi și noutatea este, probabil, cea mai serioasă dintre ispitele cu care eu m-am întâlnit. Și cumva frontierele astea ale căutării noutății cu orice preț se extind și mătură viața privată. Dintr-o dată și acolo vrei să fie totul nou. Eu nu înțeleg, nu știu cum e mai bine sau mai rău. Probabil că retrogradul sunt eu…

Despre filmul Sieranevada

La conferința de presă, Cristi Puiu a mărturisit care a fost povestea reală care l-a inspirat pentru acest film văzut din perspectiva unui defunct care își urmărește familia la propriul parastas:

În 2007, când tatăl meu a murit, parastasul, cel ce se ţine imediat după înmormântare, s-a petrecut într-o manieră extrem de bizară. În apartament, în casă, mişunau tot felul de personaje pe care eu nu le cunoşteam, amici cu care bea el câte un păhărel, vecini. Ţin minte că m-am luat la harţă cu un coleg de serviciu de-ai mamei mele apropo de istoria comunismului.

Întrebat de ce acțiunea filmului se desfășoară exclusiv într-un apartament dintr-un bloc comunist, Cristi Puiu a răspuns, citat de OK!:

Acest spaţiu este reflexia lumii, la scară redusă, într-o oglindă. Lucrul cel mai important devine întâlnirea cu Celălalt. Toate acestea au un sens. Acela de a crea o lume alveolară, fără comunicare, unde fiecare individ este închis în fagurele său, fără să ştie că mai există un altul. Pe de altă parte, pornirea aceasta în căutarea celorlalţi poate fi alternativa care schimbă totul.

Opiniile criticilor

Eugenia Vodă:

Până şi cei cărora nu le-a plăcut filmul au recunoscut că „nu te plictiseşte“! Presa (mai ales cea anglo-saxonă) a fost una foarte favorabilă, iar punctajele din diferite clasamente plasează filmul pe primul sau pe al doilea loc în preferinţele criticilor. (…) Spre deosebire de Gide, cu faimosul „Familii, vă urăsc!“, Cristi Puiu ar putea spune „Familii, mă fascinaţi!“

The Telegraph:

Sieranevada este o comedie care apare ca o dramă, sună ca o dramă, dar rămâne cât se poate de serioasă, mai ales prin căutările ei politice, pe toată perioada celor trei ore cât durează. Cu toate acestea, nu există nicio secundă din film care să nu aibă sens. Este o comedie fără ca acest film să conțină niciun moment de exagerare comică.

Sight&Sound:

Puiu se reafirmă ca una dintre cele mai autentic distincte (și fascinante din punct de vedere filosofic) voci regizorale ale secolului 21; în abordarea sa unică și reflexivă a realismului cinematografic, se dovedește deopotrivă riguros și radical fără să epateze.

***

• Scena9: Cristi Puiu: Nu sunt regizor

[…]

Faptul că sunteți Cristi Puiu nu a ajutat?

Nu contează prea mult asta. Are o oarecare importanță pentru unii, dar nu pentru toată lumea. Producătorii de film din Europa Occidentală sunt – fie că o recunosc sau nu – interesați să lucreze cu regizori comozi. Mie mi s-a dus, cumva, vestea că sunt intratabil sub multe aspecte, inclusiv al duratei unui film. Mulți mi-au cerut să mai scurtez și am zis nu. Când am pornit la drum cu filmul ăsta, am avut o discuție în prealabil cu co-producătorul francez și mi-a spus că Wild Bunch, agentul de vânzări internaționale, și-a exprimat această dorință ca filmul să nu depășească două ore. Am zis că nu o să depășească două ore. Dar când am revăzut, înainte de a începe filmarea, cam care sunt modificările pe scenariul inițial și ce implică acele modificări ca durată, le-am spus că sub două ore jumătate nu am cum să îl scot. După ce am terminat filmul, am ajuns la 174 de minute, adică trei ore fără șase minute. La primul montaj avea chiar 200 de minute. Am tăiat.

Ar fi fost un mic record.

Nu știu, dar așa a ieșit. Eu stau, le dozez, nu mă duc niciodată la filmare ca un vătaf pe moșie.

Dar nu vă temeți cumva că durata mare este unul dintre motivele pentru care Aurora, de exemplu, nu a avut succes comercial?

Nu există așa ceva. Durata nu este o problemă. Păi haideți să vedem filmele cele mai vândute, cât durează? Lord of the Rings, de exemplu, are pe fiecare bucată trei ore. Nu durata e problema. Lord of the Rings nu te trage de urechi, povestea de acolo îți este străină, acolo te duci ca să evadezi din lumea asta, să uiți de ale tale. Dacă pierzi zece minute din film, nu pierzi nimic, mare lucru nu se întâmplă. La filmele astea te duci ca la grădina zoologică, când apar animale ciudate. Te duci la cinema ca la bâlci.

Dar poveștile de actualitate, mai ales când vorbim despre România, îi deranjează pe români, pentru că-i obligă cumva să își pună niște probleme. Multă lume fuge de răspundere, fiind ăsta unul dintre sporturile noastre naționale, iar când vii tu să îi spui o poveste, auzi replica „Asta văd în fiecare zi, nu mă interesează”. Întrebarea este: vezi în fiecare zi, oare? Sau, dacă se întâmplă să vezi, te uiți? Dacă vezi niște probleme, intervii cumva sau nu? Filmele americane pot fi și de actualitate, și de science fiction, de orice fel. Câtă vreme vin din America, America este un tărâm care nu are nici o legătură cu România. Tu poți evada în lumea aia, te poți minuna, „Mamă, gangsteri în America”, mafie, trafic de droguri, abuzuri, poliție. Nu empatizezi, e tot o evadare, îți este ceva străin.

De ce ați ales, pentru Sieranevada, povestea unei familii care se reunește în jurul unui praznic de 40 de zile?

Răspunsul stă în filmele anterioare. Mă interesează foarte mult moartea, sub toate aspectele. Momentul ăla în care dispărutul nu mai e și doar memoria lui se întrezărește printre crăpături este un moment important și este un capitol din această poveste a morții. Ai apărut aici, născându-te pe planeta asta, și la un moment dat pleci și rămâne ceva în urma ta. Iar ce rămâne face parte tot din povestea ta, cumva. Este poate partea cea mai tristă a poveștii noastre, a poveștii omului, lucrul despre care se vorbește cel mai puțin, praznicul. Până la urmă, dacă povestea este una normală, asta însemnând că omul pleacă din viața asta la o vârstă înaintată, urmând traiectoria naturală, de multe ori este o binefacere pentru familie. Dacă a fost suferință, iarăși este o binefacere. Dacă a fost tânăr, nu mai este o binefacere, este o tragedie. Eu am ales ca personajul meu să fie un om în vârstă, un tată de familie, care a suferit poate, nu știu. Taică-miu a murit în 2007, iar parastasul de după înmormântare și ăla de 40 de zile, și în 2014 cel de șapte ani au fost pe undeva așa… Nu a fost primul parastas la care am participat, au murit și bunicii, au mai murit oameni din viața mea, dar a fost prima dată când am fost depășit de situație. Chiar nu am înțeles nimic din asta. Când li se întâmplă celorlați, te uiți cu mai multă înțelegere. Când mi se întâmplă mie, nu înțeleg, efectiv.

Cumva, poți închide ciclul ăsta al parcursului terestru al individului atunci când li se întâmplă celorlalți. Căci ai o poziție de relativ spectator. E nasol, e trist, dar eu nu sunt atins, pot evalua oarecum la rece. Dar când mi s-a întâmplat mie, atunci cu taică-miu, chiar nu am înțeles. Și s-a întâmplat foarte urât, taică-miu s-a chinuit, era bolnav. Eu a trebuit să mă duc la Cannes, eram în juriu la Un certain regard, am zis că nu o să moară când sunt eu plecat, dar chiar așa s-a întâmplat. Era un film uruguyan, eram în juriu, în sală, mi-am închis telefonul. Când am ieșit, am văzut nouă apeluri de la frate-miu. Am zis, gata, a murit. Altceva nu putea fi. M-am suit în avion, am ajuns acasă. Moartea tatălui meu s-a întâmplat, pentru mine, cumva de la distanță. Apoi a fost și distanța din povestea parastasului. Nu știu cum, dar există un soi de pudoare,  un soi de respect pentru cel dispărut, să nu începi să pisezi povestea lui. Amintești o dată, de două ori, dar după aceea treci la ale tale. Nimeni nu are dispoziție – vorbesc despre parastasul care se ține imediat după înmormântare. Apoi, la 40 de zile lucrurile se mai relaxează puțin, la șapte ani și mai tare.

Aveți un sentiment de vinovăție că nu ați fost acolo când a murit tatăl dumneavoastră?

Nu, nu e absolut deloc un sentiment de vinovăție. Atunci eram în mod real depășit de evenimente, inclusiv la capitotul ăsta că nu am fost acolo. Nu locuiam împreună, dar ar fi fost altceva dacă eram acolo, lucrurile s-ar fi întâmplat altfel, oricum altfel.

Am un sentiment de vinovăție din alte motive, dar nu din cauza asta. Sentimentul de vinovăție este dat de faptul că nu am vorbit niciodată cu el. Adică să spui lucruri, să afli lucruri. Părinții se duc și constați că lucrurile cele mai importante, care erau de discutat, nu s-au întâmplat. Tu nu ai ajuns să îl cunoști pe omul ăla. Asta da, e un sentiment de vinovăție. Când suntem copii, ne grăbim să-i judecăm pe părinți, întotdeauna noi avem soluții mai bune decât ei, întotdeauna ei greșesc și noi nu, noi doar suportăm consecințele greșelilor lor. Noi suntem curați, ei nu. E o mare sminteală. Te lași păcălit de fel de fel de ispite. Vine și îți ciripește Ucigă-l toaca la ureche că tu ești mișto, ăilalți sunt de fapt răi. Apoi, când se întâmplă să moară, indiferent de câte povești urâte sunt legate de ei, ireparabilul s-a produs și nu mai poți lămuri ce aveai de lămurit, dacă aveai ceva de lămurit. Asta se întâmplă destul de brutal atunci când se întâmplă. Taică-miu avea 67 de ani, mi s-a părut întotdeauna că a murit tânăr. Și mi se pare în continuare așa. Era un om cu foarte mult umor, foarte plin de viață și foarte galant. Nu prea rima cu moartea. Apoi s-a întâmplat și povestea aia de la parastas, faptul că ne-am adunat la masă fel de fel de oameni, rude și prieteni, a arătat foarte bizar. Eu țin minte cam tot ce s-a întâmplat acolo, fratele meu nu ține minte nimic. M-am certat atunci cu colega maică-mii, tanti Evelina, pe chestiuni legate de comunism. Ea fusese secretar de partid la școală la maică-mea – și maică-mea fusese prin anii ‘70 secretar de partid la școala ajutătoare numărul 2. Tanti Evelina era foarte pro Iliescu și pro FSN, din ‘90 încoace, iar atunci s-a redeschis discuția asta, mi-a spus mie că ar trebui să le mulțumesc comuniștilor că am ajuns regizor. Ăsta a fost începutul.

Dar care era legătura?

Pentru că au făcut posibil accesul la școală și eu am putut învăța. În fine, chestia asta a explodat și a ieșit altceva în loc de parastas. Frate-miu nu mai ține minte nimic. A fost o ceartă de proporții și frate-miu a șters-o din memorie. Asta e iarăși foarte interesant în ce fel ne afectează pe fiecare un eveniment. Poți să înregistrezi, poți să nu înregistrezi, creierul tău alege.

Sieranevada nu ar fi trebuit să apară anul ăsta, din câte am înțeles. Ați anunțat inițial că lucrați la alt film, La conac, pe care l-ați amânat. De ce ați făcut rocada asta?

Nu am avut bani, nu avem bani. Am primit foarte puțini bani de la CNC-ul din România și nu am reușit să strângem bani din alte părți. E un film de epocă și e scump. În plus, nu am găsit locul. Am căutat conace și nu am găsit. Alea care sunt renovate costă mai mult să le închiriezi, dar proprietarii nu sunt dispuși să le închirieze pentru un film.

De ce?

Pentru că atunci când vine cinematografia vine prăpădul, distruge echipa tot. E nasol cu echipele de filmare. De asta îi sfătuiesc pe toți oamenii care sunt întrebați dacă vor să închirieze să se gândească de două ori înainte de a spune da unei echipe de filmare. Sunt foarte mulți oameni iresponsabili. Noi când am filmat Sieranevada s-au întâmplat tot felul de chestii ciudate. Am găsit un apartament într-un bloc din zona Sebastian, din București. Dar era renovat și asta nu ne ajuta. I-am întrebat pe proprietari dacă în blocul ăla există un apartament identic, dar nerenovat. Era foarte bună distribuția camerelor pentru ce mă interesa pe mine. Avea 100 de metri pătrați, cel mai mare apartament comunist pe care l-am văzut eu. Mi-au spus că mai e la etajul al doilea, că a murit domnul Cotescu și e liber apartamentul. Am fost a doua zi să-l văd, era în weekend și ei făceau parastasul de 40 de zile pentru taică-su. Exact ca în film, unde are loc un parastas de 40 de zile. Domnul Cotescu locuia într-un apartament de patru camere, nerenovat, cu două pisici. Oana Giurgiu, care a fost producătorul executiv, mi-a spus că are sentimentul că a intrat în apartamentul lui Lăzărescu. Erau pisicile și ăla era dispărut, ca în filmul cu Lăzărescu.Multe similitudini. Domnul Cotescu era pasionat de cinema, colecționar de timbre, de tablouri, multe cărți. Puține obiecte am adus noi acolo, ca să aranjăm apartamentul. Ce a făcut scenografia a fost incredibil, apartamentul a fost reinventat, dar foarte multe dintre obiectele ce apar în film sunt ale domnului Cotescu. Am găsit două cărți poștale cu fotografii și autograf, una cu Jean Constantin și una cu Sergiu Nicolaescu. Avea un caiet cu filmele pe care le văzuse. Când am făcut contractul,  ni s-a spus că dacă trăia domnul Cotescu, ne lăsa să filmăm gratis, că era cinefil. S-a ajuns și la chestii de paranoia. A fost o actriță care zicea: „Nu suntem singuri aici, se aud tot felul de chestii”.

Era domnul Cotescu.

Normal (râde). S-a născut o întreagă mitologie. Băiatul domnului Cotescu a fost extraordinar de generos. Proprietarii conacelor nu sunt generoși, iar fiul domnului Cotescu a fost. Locuia pe același palier, nu a vrut să ne ia bani, dar i-am spus că nu se poate, și ne-a oferit și apartamentul lui, pentru echipă. A acceptat să se mute două-trei luni într-un alt apartament, cu chirie. A fost extraordinar de emoționant. Dar s-au întâmplat și alte lucruri. Pe 20 decembrie a murit Sorin Medeleni, care joacă în film un rol important și nu a apucat să-l vadă lansat. Undeva pe 27 ianuarie am început noi producția filmului, adică la fix 40 de zile de la moartea lui. Dacă acum un an mi-ar fi spus cineva chestia asta, cum aș fi luat-o?

Când va fi lansat filmul în România?

El trebuie să își urmeze circuitul tradițional, să ajungă la un festival, apoi pe piața românească în toamnă.

Declarați într-un interviu din 2014 că fetele dumneavoastră nu sunt interesate să facă film și foarte bine că e așa. E așa de rău să faci film?

E overrated cinema-ul. În intervalul ăsta de zece ani de la Moartea domnului Lăzărescu încoace, adică după ce un film românesc a ajuns, cu multe peripeții, să ia un premiu la Cannes, a înnebunit lupul.  Au urmat apoi Porumboiu, și Mungiu cu Palme D’or, care e cea mai râvnită distincție, dacă mai urma un Oscar, chiar ne ieșeam din pepeni. Lumea a început să își imagineze că e o treabă asta cu cinema-ul, așa cum au făcut pe vremea Nadiei Comăneci, când părinții își împingeau progenitura spre gimnastică. Mi se pare că oamenii se grăbesc și socotesc cumva pripit că cinema-ul este un domeniu ca toate celelalte. Nu este un domeniu ca toate celelalte, de asta foarte mulți își rup gâtul. Drumul către cinema trece pe sub alte arcade. Nu ai cum să ajungi la cinema după ce termini liceul. Adică, ai cum, dar asta o fac doar copiii minune, care sunt rarități. Norma ar fi ca, până să ajungi să faci film, să înțelegi ceva despre felul cum se întâmplă viața. Și ca să ajungi la asta, trebuie să fii prins în viață, să crești puțin, să te maturizezi cumva, să muncești, să crești un copil, să studiezi mecanică, inginerie, jurnalism. Altceva.

Să înțelegi viața înainte de o reda.

Să înțelegi din ce e făcută. Vorbesc aici de cinema narativ, nu vorbesc de cel experimental. Dacă te interesează strict forma, poți să pornești de la șapte ani cu asta, nu e nevoie să treci prin viață. Deși, nici cu asta nu sunt de acord. Dacă vrei să faci cinema, trebuie să lași puțin să se așeze lucrurile în tine. Nu este o regulă, nu este o lege, un decret pe care îl emit eu aici, este o observație din propria mea experiență. Când eram tânăr, eram mai tâmpit. Făceam pictură și pictura era un mijloc de exprimare pentru mine, un mod de exprimare care îmi era pe măsură. Sunt un om impulsiv, iar la pictură ești foarte activ pe toate palierele, tu îți faci culorile, tu îți pregătești pânza, e ceva de muncă. Eu m-am dus către cinema din curiozitate, pentru că am făcut școala aia la Geneva și era secția de cinema acolo unde eu studiam pictura. Îmi plăcea cinema-ul, dar nu am fost un cinefil. Am descoperit cinema-ul târziu ca artă.

De ce nu sunt regizoare de film de succes în România?

Cel mai important lucru pe care-l poate face omul pe pământul ăsta este să dea viață. De departe, nu există nimic mai important, mai mare, mai unic. Femeia face chestia asta. Cred că femeile nici nu se mai grăbesc să facă altceva dacă fac copii. E așa o bucurie.  Să fii mamă e o chestie enormă. Din păcate, lucrurile au fost luate în răspăr în ultimii ani și femeile ajung să se vexeze pentru faptul că sunt reduse la statutul de mamă. Dacă tu reușești să treci peste preconcepțiile momentului și să te bucuri de statutul de mamă, să îl trăiești plenar, nu cred că îți mai vine în cap să faci tablouri. Multe femei care reușesc în carieră nu au copii sau sunt niște mame lamentabile. Omul se tot străduiește să inventeze lucruri noi și noutatea este, probabil, cea mai serioasă dintre ispitele cu care eu m-am întâlnit. Și cumva frontierele astea ale căutării noutății cu orice preț se extind și mătură viața privată. Dintr-o dată și acolo vrei să fie totul nou. Eu nu înțeleg, nu știu cum e mai bine sau mai rău. Probabil că retrogradul sunt eu, dar sunt foarte multe lucruri pe care nu le înțeleg. Nu doar legat de familie, ci și de cinema, de politică.

[…]

• Lumea Credinței: «Lumea nu poate fi concepută fără Dumnezeu» – Interviu cu regizorul Cristi Puiu

Regizorul Cristi Puiu m-a surprins plăcut văzându-l şi auzindu-l într-un interviu luat de doamna Eugenia Vodă în deja celebra sa emisiune Profesioniştii de la TVR1, atunci când acesta a afirmat că îşi doreşte să se raporteze la modelul lui Iisus Hristos. Cunoscându-l personal, am constatat că în multe privinţe acesta a reuşit să se raporteze la modelul divin. Sinceritatea discursului, corectitudinea şi modestia de care dă dovadă marele nostru cineast Cristi Puiu îl creioneză ca pe un bun creştin, de la care mulţi alţii ar putea lua aminte.

La început a fost pictura…

Născut în Bucureşti pe 3 aprilie 1967, Cristi Puiu mărturiseşte: „Am picat la admiterea de la Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza la treapta I şi singurul criteriu care-mi mai rămăsese la alegerea liceului era să fie cât mai aproape de casă. M-am dus la Liceul de Chimie Industrială nr. 5, care era cel mai apropiat”. În 1990, Cristi Puiu, care a studiat pictura de la 10 ani, a participat la o expoziţie în Lausanne (Elveţia), împreună cu alţi tineri artişti români. Doi ani mai târziu, a luat examenul de admitere la “Ecole Superieure d’Arts Visuels” din Geneva, actuala “Haute Ecole des Beaux Arts”, departamentul Pictură. La finalul primului an a abandonat cursurile de pictură, pentru a le începe pe cele de film, la aceeaşi şcoală, absolvind-o în 1996.

Un timid structural…

Cristi Puiu se autodefineşte ca fiind structural un om timid. Acest timid şi-a înfrânt timiditatea şi a debutat ca regizor în 2001 cu filmul Marfa şi banii, film care a obţinut deja mai multe premii internaţionale. Unii critici de film consideră că acesta este filmul care a inaugurat noul val românesc în cinematografie. Dar “lovitura” a dat-o cu al doilea film de lung-metraj, Moartea domnului Lăzărescu (2005), după celebrul – din păcate – caz real al lui Constantin Nica, cel care în zorii zilei de 23 aprilie 1997 a fost abandonat pe un trotuar din Capitală. Acest pacient de 52 de ani a fost dus toată noaptea cu Salvarea de o asistenta la nu mai puţin de patru spitale, care refuzaseră internarea lui. Omul a murit, acolo, pe caldarâm, în faţa casei la adresa de pe buletin… cu perfuzia înfiptă în venă.

“Cazul Constantin Ni­ca” a năucit la vremea lui opinia publică, pentru care sistemul medical din România era deja mai bolnav decât cei mai bolnavi pacienţi. Filmul Moartea domnului Lăzărescu a rulat aproape pe tot mapamondul, fiind distribuit şi în Statele Unite ale Americii.

Dle Cristi Puiu, este greu să faci film în România?

Este greu să faci film peste tot. În România este şi mai greu. România ar trebui să primească un premiu suplimentar, pentru că energia pe care o consumă un regizor atunci când face film este dublă faţă de ceilalţi regizori din lume. E foarte greu să-i motivezi pe oamenii cu care lucrezi. Uitaţi-vă ce se întâmplă cu românii în general. Ei par a fi complet demotivaţi. Ce se întâmplă cu românul, în general, tot aşa se întâmplă cu românul din cinematografie. E foarte greu să faci un film dacă oamenii nu sunt motivaţi. Gândiţi-vă doar la meşterii pe care îi angajaţi să vă lucreze în casă. Sau meşterii care construiesc o casă în România. Cât de motivaţi sunt ei ca să facă un lucru de calitate?!

Sunteţi coleg de serviciu cu soţia dvs la aceeaşi Casă de producţie de filme, Mandragora…

La toate filmele mele lucrăm împreună, dar la departamente distincte. Eu mă ocup de regie şi ea este şefă de producţie, iar eu fac tot posibilul să nu mă întâlnesc cu ea niciodată pe teritoriul regiei. Anca nu produce numai filmele mele. Ea produce fel şi fel de filme care nu au legătură cu mine. Eu nu mă implic acolo, nu mă amestec. Nici nu am timp, nici nu mă interesează. Dacă îmi cere cineva părerea i-o dau, dacă nu îmi cere, nu i-o dau.

Aveţi trei fete: Smaranda, Ileana şi Zoe. Ele vă împărtăşesc pasiunea pentru film?

Nu… şi bine fac. Au pasiunea să se uite la filme. Şi asta e bine. Mai mult de atât, nu. Ileana a jucat în Aurora într-un rol cu o pondere mai mică în film. A mai jucat într-un scurt-metraj al unui prieten, dar nu-i place. Smaranda a jucat în Moartea domnului Lăzărescu unde apare şi soţia mea un pic, pe la începutul filmului. Zoe, cea mică, are 4 ani nu prezintă vreun interes pentru asta. Smaranda este anul doi la Medicină, Ileana trece acum la liceu, dar nu o interesează, nu-i place lumea asta, deşi ar putea fi o actriţă foarte bună.

De la Cannes la Bran

Ştiu că recent aţi fost în vizită la Schitul Bran din judeţul Braşov cu domnul Mihai Vacariu, care a scris cartea Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei.

Da, cu Mihai sunt prieten. Sunt şanse să avem proiecte comune. El este mai aproape de filozofie, iar eu sunt mai aproape de film. Între noi avem controverse „fructuoase”, ca să zic aşa. Am fost împreună pentru prospecţii, deoarece lucrăm la un nou film care să redea şi floralul de pe pământ. Am vizitat schitul deoarece căutăm un loc deosebit, ceva de genul ”Pe un picior de plai, pe o gură de rai…” undeva în România.

Vă invit să veniţi la Covasna, deoarece şi aici găsiţi sigur „un picior de plai şi chiar o gură de rai”. După unii specialişti, balada Mioriţa s-ar fi născut în zona Covasna – Breţcu, aici, în curbura arcului carpatic, unde se găsesc câteva variante locale ale Mioriţei. Uitaţi-vă pe hartă şi observaţi că aici se învecinează Ardealul cu Moldova şi Vrancea.

Am să mă interesez…

Ce sentiment vi se pare mai deosebit de evidenţiat în arta cinematografică? Dar în opera dvs?

Înduioşarea… Înduioşarea este maximul pe care îl poţi obţine.

Aş fi vrut să vă pun şi alte întrebări, dar am observat că ele v-au mai fost puse şi de alţii. Ştiu că nu vă place să vă repetaţi răspunzând la ele, dar am citit undeva că şi sfinţii apostoli au fost nevoiţi să se repete de multe ori la diferite mulţimi de oameni…

Da, dar ei spuneau adevărul, iar noi căutăm adevărul în timp ce răspundem la întrebări. Adevărul rămâne neschimbat, iar apostolilor nu li se luau interviuri. Ei se duceau în misiune. Ei aveau datoria să spună adevărul.

Oare actorii şi cei care fac filme nu au datoria să spună adevărul?

Ba da, dar ei nu deţin adevărul. Ei sunt într-o căutare… Ei se întreabă mereu. Datoria ta ca artist este să-ţi mărturiseşti căutarea.

Prin filmele dvs aţi încercat să transmiteţi mesaje sau mărturisiri, eventual şi unele experienţe religioase?

Aşa sunt filmele mele cu mesaje, cu mărturisiri, altfel nu aş face film. Filmele mele reprezintă rodul unui parcurs şi sunt la fel de incomplete, la fel de imperfecte pe cât de imperfect sunt eu şi pe cât de imperfect este parcursul… Eu nu sunt apostol.

Dar aţi putea deveni…

Nu… nu cred. Mi se pare aşa o dovadă de vanitate să mă gândesc la poziţia aceasta.

Sunteţi practicant religios?

Nu sunt practicant… Încerc şi eu să cred, aşa păcătos cum sunt. Încerc şi eu să înţeleg ce este una şi ce e alta…

La ce foloseşte arta cinematografică, dle Cristi Puiu?

Cinematograful funcţionează doar în măsura în care acesta poate deveni o scrisoare pe care tu o trimiţi undeva în neant şi de acolo îţi vin nişte răspunsuri şi nişte oameni primesc nişte confirmări. Este de fapt un gest de solidarizare. Nu eşti singur.

Când aţi conştientizat existenţa lui Dumnezeu?

Eu văd că lumea fără Dumnezeu nu poate fi concepută. Eu sunt un om raţional, ştiţi asta… Eu nu fac decât să observ limitele gândirilor şi atunci îmi spun că este imposibil să nu existe Dumnezeu. Surpriza mea ar fi, ştiu eu, ca la un moment dat să realizez că nu există Dumnezeu. Asta ar fi o surpriză, nu faptul că El există. Faptul că există Dumnezeu mi se pare că este… logic. Există o logică în toate, chiar dincolo de tot ce are legătură cu actul credinţei. Raţional nu pot să înţeleg lumea fără Dumnezeu. Mie aşa mi se arată: că există Dumnezeu.

Interviu realizat de Matei Schinteie

Iconar.ro

A debutat în filmul de lung-metraj cu Marfa şi banii (2001), iar în 2004, produce filmul Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea cu Victor Rebengiuc cu care obţine Ursul de Aur pentru cel mai bun film de scurt-metraj la Festivalul Internațional de la Berlin. Al doilea film de lung-metraj, Moartea domnului Lăzărescu (2005), face parte dintr-un proiect de șase povestiri scrise de Cristi Puiu în anul 2003. Acest film i-a adus Marele Premiu Un certain regard, la Festivalul de Film de la Cannes. Cea mai recentă producţie a regizorului este pelicula Aurora cu durata de 3 ore, care a avut premiera mondială la Cannes, ediţia din 2010, în care a interpretat personajul principal (Viorel). În prezent, lucrează la viitorul film: Sierra Nevada, o coproducţie Mandragora (România) şi Spiritus Movens (Croaţia), proiect cinematografic pentru care a primit o finanţare de la Centrul Audiovizualului din Croaţia (HAVC).