Semnal de alarma al Coalitiei pentru Familie: DREPTUL COPIILOR LA PROTECTIE FATA DE PORNOGRAFIE – EXISTENT DOAR PE HARTIE/ Lectia suedeza: RETETA DISTRUGERII FAMILIEI/ Noi presiuni pentru EDUCATIE SEXUALA TOTALA/ DUMNEZEU DA COPII, IAR BARNEVERNET II FURA

• Coalitia pentru Familie: Protejarea copiilor față de pornografie, o necesitate urgentă – Coaliția pentru Familie

Într-o solicitare adresată ministrului Comunicațiilor și președintei Autorității Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, două organizații membre ale Coaliției pentru Familie solicită autorităților să pună în pratică dreptul copilului la sănătate și dezvoltare prin facilitarea limitării accesului minorilor la website-urile pornografice.

Prin amendarea, în anul 2013, a Legii privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, legislativul României a recunoscut explicit pericolul pe care consumul de pornografie îl reprezintă pentru dezvoltarea psiho-socială a copilului, introducând în cuprinsul art. 85 alin. 1 al Legii nr. 272/2004 următoarea formulare:

„Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva abuzului, neglijării, exploatării, traficului, migraţiei ilegale, răpirii, violenţei, pornografiei prin internet, (…) etc.”

Acest drept nou stipulat a rămas, din păcate, unul existent doar pe hârtie.

Organizațiile componente ale Coaliției pentru Familie – structură asociativă informală care reunește organizații civice de protecția și promovarea drepturilor și intereselor familiei – sunt de multă vreme preocupate de protejarea copilului contra flagelului pornografiei. Rapoartele și informările la care avem acces sunt, în acest sens, mai mult decât alarmante și arată un consum de pornografie la copii în creștere, de la an la an, cu consecințe dezastruoase pentru viața socială, intimă și familială a viitorului adult.

În actuala legislatură, Parlamentul României a dezbătut 2 propuneri legislative destinate, printre altele, a îmbunătăți cadrul legislativ de protecție a minorilor în fața pornografiei, cu precădere a celei online, protecție care în momentul de față este inexistentă.

Din păcate, ambele au fost respinse. Din analiza rapoartelor comisiilor de specialitate și din concluziile trase de participanții la dezbaterile acestor propuneri legislative, a rezultat clar că aportul și sprijinul organelor administrației centrale, în special al Ministerului Muncii și Familiei prin Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului şi al Ministerului Comunicațiilor și pentru Societatea Informaţională este esențial pentru identificarea soluțiilor tehnice viabile și eficiente, necesare transpunerii acestui drept al copilului de a fi protejat de pornografia prin internet, în realitate.

Printr-o scrisoare remisă ieri, cu ocazia Zilei Copilului Asociația PRO VITA din București și Asociația Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” apelează la autoritatea și competențele ce revin instituțiilor de stat pentru a găsi o soluție la această problemă majoră.

Concret, în scrisoare se propune:

• Formarea unui grup de lucru la care să participe specialiști ai agențiilor de specialitate ale guvernului și reprezentanți ai organizațiilor de părinți și familii;
• Identificarea de soluții tehnice, cum ar fi pentru limitarea accesului la website-urile cu caracter pornografic pe bază de parolă cu verificarea vârstei;
• O nouă inițiativă legislativă, fie sub forma unui proiect de lege, fie a unei propuneri legislative.

Scrisoarea poate fi citită aici.

• Cultura Vietii:

Noi presiuni pentru „educație sexuală completă”, la nivel internațional

Bătălia pentru mințile și inimile copiilor și tinerilor a fost reaprinsă (nu că s-ar fi stins vreo clipă!) în urmă cu câteva zile, când filiala europeană a Planned Parenthood (IPPF European Network) a lansat o nouă campanie de promovare a educației sexuale comprehensive (complete, explicite) intitulată „Know it, Own it! Your Sexual Rights Matter!” („Cunoaște-l, recunoaște-l/exercită-l! Drepturile tale sexuale contează!”)

Spicuim din anunț:

Campania subliniază că educația sexuală în lume este „prea puțină, prea târziu și prea biologică” și arareori acoperă informație științifică completă sau se ocupă de „călătoria” personală, emoțională și culturală a tinerilor, care poate modela felul în care ei aleg să-și trăiască viețile.

Campania îndeamnă guvernele și legiuitorii să întărească politicile privind educația despre sexualitate pentru a îmbunătăți drepturile omului ale tinerilor din lume. Tinerii au nevoie de și merită informații și educație despre sex și sexualitate.

Când ești sigur pe corpul tău, când ești sigur de tine însuți, vei fi fericit și sănătos. Este alegerea TA și dreptul TĂU.

Câteva remarci privind acest anunț:

• conține aceeași mantră cu care promotorii educației sexuale ne-au obișnuit (vei fi fericit dacă faci ce îți spunem noi);
• „prea biologică” = „prea puțin ideologizată”;
• limbajul gravitează exclusiv în jurul dorințelor și sentimentelor tânărului;
• nici o referire la familie și părinți ca educatori ai tinerilor și copiilor;
• apar din nou referințe la drepturi inexistente („drepturile sexuale și reproductive” fiind o invenție a șarlatanilor de tipul Planned Parenthood).

O listă a materialelor emise de International Planned Parenthood Federation (IPPF) legate de „educația sexuală comprehensivă” poate fi găsită aici:http://www.ippf.org/youthhub/CSE.html

Reamintim că activitatea Planned Parenthood ar trebui să fie de prim interes pentru părinții români responsabili. Prin organizația centrală cu sediul în SUA cât și prin filialele sau afiliatele sale (în România, Societatea de Educație Contraceptivă și Sexuală – SECS), PP este principalul agent de promovare a reeducării tinerilor prin intermediul programelor de „educație sexuală”, derulate în parteneriat cu instituțiile de stat sau internaționale din întreaga lume.

România a rămas unul din puținele state europene fără astfel de programe oficiale și obligatorii în școli. Din acest motiv, așa cum relatăm de câțiva ani, presiunea asupra factorilor de decizie pentru introducerea „educației sexuale” în școli crește permanent.

Cine este Planned Parenthood: Planned Parenthood expus

Parteneriatul PP – Uniunea Europeană: Faci comerț cu copii avortați? Nicio problemă, pentru Comisia Europeană

Cum împinge Planned Parenthood „educația sexuală” pe agenda politică din România:

• Cum va arăta „educația sexuală” pregătită la ministerul Sănătății: „Dreptul” copiilor la „plăcere sexuală”, eludarea autorității parentale și obligația Statului de le a facilita copiilor exercitarea unor „drepturi” care nu există
• Dihonia cu „educația sexuală” a intrat și în guvernul Cioloș (I). Planned Parenthood „moderează dezbateri” la Ministerul Sănătății

Aceste subiecte și pericole extrem de reale sunt complet ignorate de mass media.

Lecția suedeză (I) „Rețeta” pentru distrugerea familiei ca unitate socială

Extras din cartea „Războiul împotriva familiei”, de William D. Gairdner,BPS Books, Toronto, Canada, 1992. Traducere și publicare cu acordul autorului de Gabi Voiculescu. Alte articole de același autor aici.

Sumar

Viața tradițională a Suediei a fost modificată, în numai câteva decenii, cu răceală, fără emoții și radical, de sus în jos, de experți în inginerie socială; nu prin discuții în cunoștință de cauză, sau prin decizii democratice, luate de către popor. Același proces a avut loc în Canada, condus de prim-ministrul socialist Pierre Elliott Trudeau. Cum a fost posibil?

Întrebat câțiva ani mai târziu, cum și-a conceput rolul său în toate acestea, Trudeau a răspuns că el s-a văzut ca un căpitan al navei Stat. Toți cetățenii, a spus el, sunt ca pasagerii dormind pe punte. „Am știut că tot ce trebuie să fac este să schimb cursul astăzi un pic, mâine un pic și ei se vor trezi într-un alt port, mii de mile depărtare de cel spre care ei au crezut că se îndreaptă.„ (Pierre Elliott Trudeau – Federalism si canadienii francezi)

______________

Suedia este cu siguranță cel mai clar exemplu pe care îl avem de o țară ce nu este comunistă și care, în mai puțin de o jumătate de secol, a fost transformată în mod intenționat de către elita ei conducătoare dintr-o societate puternic tradițională, bazată pe familie (ceea ce a vrut poporul) într-un Stat paternalist, egalitar și antifamilie (ceea ce elita radicală a vrut).

Scriitori clarvăzători precum Bastiat și Tocqueville în secolul XIX, Robert Nisbet și laureatul Nobel Friederich Hayek în secolul XX au prezis că orice Stat care ar încerca o astfel de schimbare ar fi, în cele din urmă, ruinat.

Schimbarea în Suedia a fascinat Occidentul; țara scandinavă era modelul unei națiuni care părea să fi combinat cu succes o bază capitalistă puternică cu politici egalitare dictatoriale. Cu alte cuvinte, s-a spus despre suedezi că au amestecat cu succes ceea ce eu am numit un sistem stimulant, de jos în sus (în engleză bottom-up bonus system), cu un sistem restricționist, de sus în jos (în engleză top-down handicap system).

Aparentul „succes” al experimentului suedez ─ unul care nu a fost susținut deloc de către popor, ci mai degrabă impus cu forța de către radicali și cadrele lor de specialiști în inginerie socială (cu sprijinul constant al partidului comunist, de-a lungul anilor) ─ a fost datorat în principal lui Gunnar și Alva Myrdal, doi suedezi, el economist și ea sociolog radical feminist. Amândoi au jucat un rol excesiv în dezvoltarea și punerea în aplicare a unor politici economice și sociale radicale, care inițial vizau păstrarea familiei în cadrul unei societăți egalitare.

Cu toate acestea, pe la începutul anilor ’70 aceste politici, și în special cele ale Alvei, au devenit mult mai evident socialiste. Alva a militat puternic pentru ideea de egalitate înțeleasă nu ca „dreptul de a concura în condiții egale”, ci ca o egalitate a rezultatelor ─ adică „reducerea treptată a diferențelor în condițiile de viață” (aducerea tuturor la un numitor comun). Familia nu mai trebuia favorizată în nici un fel. Din contra, Suedia a devenit rapid primul Stat nemarxist care, prin programe politice, economice și sociale, milita deschis împotriva familiei tradiționale. „Toți adulții”, în cuvintele Alvei Myrdal, „urmau să fie tratați în același mod de către societate; fie că trăiau singuri sau într-un aranjament de conviețuire.”

Raportul Myrdal, Criza în chestiunea populației (1934), cerea „independența economică a partenerilor căsătoriți” ca o condiție de bază a egalității prin care se înțelegea că obiectivul central al viitoarei politici sociale urma să fie descurajarea tradiționalei interdependențe din sânul familiei. Familia trebuia dezintegrată în indivizi independenți unul de altul având o nouă dependență, dar față de Stat. (In 1992 mai bine de 60% dintre femeile suedeze care lucrau cu normă întreagă și 45% dintre cele care lucrau cu fracțiune de normă munceau pentru Stat.)

Vederile radicale ale Alvei Myrdal au devenit repede dominante în guvernul suedez; acest lucru poate fi văzut într-o declarație uimitoare publicată în 1968 de către Institutul suedez, considerat un promotor al opiniilor semioficiale ale Statului, sub titlul „Familia nu este sacră„:

„Aș vrea să eliminăm familia ca mijloc de a-ți câștiga existența; să lăsăm adulții să fie independenți unul față de altul din punct de vedere economic și să dăm societății o mare parte de responsabilitate în creșterea copiilor… Într-o astfel de societate noi am putea să o ducem foarte bine fără căsătorie ca entitate juridică„.

Aceasta a fost rețeta pentru pulverizarea familiei ca unitate socială în indivizi ca entităti politice și cu ea transformarea Suediei într-o adevărată democrație totalitară dependentă de asistență socială, în genul Republicii lui Platon.

În Suedia, sentimentele morale tradiționale, mai ales despre lucruri cum ar fi sexul, au fost aproape complet răsturnate de o avangardă de intelectuali radicali, ceea ce face din anii ’60 un „deceniu de orientare stângistă”. Mulți suedezi au rămas profund nemulțumiți de ceea ce ei au descris ca fiind „egalitarism radical”; dar, odată ce pârghiile puterii, educația, birocrația și mass-media au fost capturate, oamenii nu au mai putut face nimic.

Activiștii au devenit solicitanți de granturi profesionale, ceea ce este întotdeauna tendința, extrăgând în mod expert mijloacele de a pune în aplicare fanteziile lorasupra întregii societăți. Rezultatul a fost ca întotdeauna: un guvern mai mare, mai multe programe sociale, mai multi „clienți” pentru psihologii Statului, mai multe familii destrămate. Savanții Heclo și Madsen au rezumat consecințele pentru Suedia atunci când au spus că „în nici o altă țară un partid reformator de stânga nu a acaparat într-un asemenea grad aparatul de Stat și percepția publică asupra opțiunilor politice.”

Politicienii suedezi și factorii de decizie politică au îmbrățișat cu entuziasm această idee coercitivă nouă după care „egalitate” înseamnă o justificare cinică pentru transformarea noțiunii liberale clasice de guvern dintr-o instituție care stabilește regulile jocului dar niciodată nu joacă, într-una care stabilește regulile, joacă, și apoi impune restricții celor care refuză să joace după aceste reguli. Această schimbare fățișă de la o simplă egalitate a oportunităților la o egalitate a rezultatelor, care a necesitat ─ chiar a impus ─ o invazie la scară largă a vieții personale și de familie, a marcat începutul tiraniei democratice în Occident. Tocqueville ne-a avertizat despre această condiție finală a democrației, așa cum a făcut Bastian, Schumpeter și Nisbet. Nu i-am luat în seamă.

Este de mirare că un astfel de Stat nu se năruie mai repede. Motivul pare să fie că în timp ce o afacere în stare de faliment este forțată să-și închidă porțile, un Stat poate da faliment cu ușile deschise. O afacere este alimentată de clienții săi care sunt liberi să refuze să-i cumpere produsele, dar un Stat dădacă (în engleză Nanny State) se hrănește de la contribuabilii săi care sunt obligați să-i plătească pentru ceea ce Statul insistă că ei au nevoie, indiferent dacă sunt de acord sau nu.

Rezultatul este că declinul intern poate fi în curs de desfășurare, chiar foarte avansat, dar camuflat de mărirea lentă a taxelor, creșterea deficitelor și a datoriilor totale, de devalorizarea monedei, de rigidizarea tranzacțiilor comerciale printr-o grămadă de regulamente, precum și de transformarea inexorabilă a legilor economice, de muncă și sociale care favorizau producerea de bogăție în legi care favorizează redistribuirea acesteia. Legile radicale de muncă sunt, în acest sens, un exemplu clasic; permițând lucrătorilor obișnuiți să închidă o întreagă uzină și interzicând proprietarilor să angajeze mână de lucru în timpul unei greve, aceste legi duc la creșterea securității salariale pentru forța de muncă, dar la un risc suplimentar pentru antreprenori; un act pur de declin.

Dar cel mai grav efect ale declinului, și de multe ori primul, se vede în domeniul privat, intim, al familiei și al vieții morale ─ în „cultură”, vorbind în general. Aici există semne inconfundabile de distrugere a comunității tradiționale, a familiei, și a obligațiilor morale care țineau împreună societatea cu o autoritate nerostită, dar acceptată în mod obișnuit și transmisă cu mândrie.

Până în septembrie 1991, când guvernul său socialist a căzut, Suedia a fost singurul caz de socialism pe care oricine îndrăznea să-l citeze. Strict vorbind, Suedia nu este un Stat socialist, adică unul care deține totul, ci este un Stat dădacă, adică unul care controlează totul. Dar distincția este minoră. Promotorii colectivismului, de orice nuanță ar fi ei, nu trebuie să dețină nimic pentru a colectiviza o națiune. Ei trebuie pur și simplu să controleze și să reglementeze absolut totul. Aceasta a fost, de asemenea, metoda utilizată de către național-socialiștii din Germania, sub Hitler.

Până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Suedia a fost una dintre societățile cele mai tradiționale de pe pământ. Dar de atunci partidul său social-democrat (vechi eufemism pentru socialism) a reușit să obțină controlul asupra fiecărei pârghii importante de putere și influență. Social-democrații au introdus nenumărate programe radicale, astfel încât conceptele morale tradiționale au fost aproape complet răsturnate. La începutul anilor ’70, sub influența unei avangarde de ‘gânditori’ radicali, climatul intelectual a devenit unul de relativism moral total.

Dacă există vreo lecție de învățat, este aceasta: că orice societate poate fi schimbată în mod dramatic de un număr foarte mic de activiști radicali care au învățat să manipuleze procesul democratic, mass-media, precum și mecanismele de finanțare guvernamentală. În Suedia, această radicalizare a unei întregi națiuni a avut loc rapid între anii 1960 și 1985.

Iată alte date privind „modelul de Stat suedez” spicuite dintr-o varietate de surse. Cei interesați de experimentul social forțat al Suediei și care doresc să-l studieze ca pe o avanpremieră a direcției unde ne îndreptăm sunt încurajați să se familiarizeze bine cu munca profesorului de filozofie Eric Brodin, un nativ suedez care este acum un american naturalizat. De asemenea ar trebui citite The New Totalitarians (1971) de Roland Huntford și, în special Disturbing the Nest (1988) de David Popenoe:

• dintre toate popoarele lumii, suedezii plătesc cele mai ridicate taxe. Din 1985, rata maximă a impozitului pe venit a fost de 72%. Aceasta fost redusă recent la 50%, într-un efort de a stopa fluxul de capital și antreprenori ce părăseau țara.
• Mai mult de 66% din produsul intern brut se duce la cheltuieli guvernamentale.
• Suedia are un TVA sau taxă pe valoarea adăugată de 22% care taxează bunuri și servicii în fiecare etapă în care se adaugă o valoare. Toate Statele care oferăasistență socială recurg la această taxă în efortul lor de a „se hrăni.”
• În orice zi, 10% din forța de muncă a Suediei (până la 20%, în zilele de luni și vineri), este în mod legal absentă de la locul de muncă într-un fel sau altul de concediu subvenționat totalizând patru milioane de zile de muncă pierdute pe an. Absenteismul suedez este un scandal național. Suedezul mediu nu muncește pe motiv de „boală” 23,4 zile pe an; 500.000 de suedezi ─ cunoscuți sub numele de „pensionari timpurii” ─ pretind o boală fizică sau psihică pentru a se pensiona mai devreme; o treime dintre ei sunt sub 49 de ani. Firmele suedeze majore raportează un absenteism zilnic de 21% ─ dublu pentru femei (Financial Post, 2 octombrie 1989)
• O treime din forța de muncă suedeză este angajată de guvern.
• Între 1976 și 1982, Suedia a avut deprecieri valutare majore (în valoare totală de 45%) și, în același timp, a acumulat o datorie externă mare (nota traducătorului: un trillion în dolari americani la sfârșitul anului 2012), nu pentru a finanța dezvoltarea viitoare sau a infrastructurii, ci ca să plătească pentru consumul de valută.
• Doar 33% din populația Suediei lucrează în sfera productivă, cu salariile rezultate și impozitele lor ajutând restul populației.
• „Suedia, altădată un paradis al bunăstării pe pământ, este acum omul bolnav al Europei ” – Goran Abinsonn Bruhner, în Svenska Dagblat, ianuarie 1990). Dacă utilizezi cardul tău MasterCard ca să plătești dobânda la cardul tău Visa, și vice-versa, pentru un timp foarte lung, poți crea într-adevăr, un „paradis pe pământ” (idealul utopic al materialismului). Dar realitatea proceselor economice și morale inerente în toate Statele de asistență socială le erodează în cele din urmă.

În ciuda acestei imagini economice deprimante ─ una în mare măsură determinată de ingineria socială egalitaristă și antifamilie ─ experimentul suedez a fost cel mai amplu efort în lumea modernă de a instala de sus în jos un Stat dădacă, fără ajutorul vreunei constrângeri fizice folosite în mod obișnuit în Statele comuniste. Cu toate acestea, alte forme de control social și de constrângere au fost încercate: de la politicile fiscale, la spălarea creierului prin „educație”, la reglementarea excesivă, la controlul gândirii (versiunea neoficială a acestuia face ravagii în universitățile lumii occidentale sub numele de „corectitudine politică”, sau P.C.).

Dar adevărul gol-goluț este că experimentul egalitar cel mai pașnic din lume a avut rezultatul previzibil al distrugerii comunității locale, a sentimentului de caritate, a asociațiilor voluntare spontane, a bisericii și a familiei.

Rădăcina acestui eșec este dependența suedezilor de iluzia raționalismului ─  idee liberală extraordinar de superficială, bazată pe ego-ul uman și pe mândrie, că cele mai profunde înțelesuri și motive ale vieții sunt doar cele supuse rațiunii și planificării raționale; că ființele umane pot fi făcute fericite într-o societate materialistă planificată, numai dacă diferențele dintre ele (moștenite, naturale, sau materiale) pot fi eliminate.

Experimentul suedez este rezultatul final logic al ideilor lui Platon și Rousseau că mai mult control exercitat de guvern ne face liberi.

Să explic cum s-a ajuns la această idee:

• toți membrii societății se asociază în mod voluntar unor structuri sociale intermediare aflate sub jurisdicția Statului: familia, biserica, asociațiile voluntare, corporațiile, etc. Apartenența la aceste structuri competitive, generează inegalități de viață și de statut.
• dacă Statul ar putea controla toate aceste afiliații și să le înlocuiască cu un singur set de obligații (către Stat), aceleași pentru toți ─ atunci indivizii vor trăi într-o lume stabilă, descătușati de condițiile sociale moștenite sau diferențele economice, o lume în care nimeni să nu se simtă vulnerabil sau la risc și în care, în cele din urmă, să fie liber să-și exprime bunătatea lui naturală.

Prost trebuie să fie cel care, asemenea marinarului care crede că vârful aisbergului este totul, aranjează hărțile și instrumentele de navigație în consecință. Pentru că orice ‘navă’ care dirijează cursul vieții fără a fi atentă la părțile ascunse ale aisbergului ─ istorie, tradiții, loialități spontane naturale și de familie, instituții moștenite, sfaturi și înțelepciune acumulate și verificate de-a lungul secolelor de către predecesorii noștri privind marile mistere ale universului ─ cu siguranță se va scufunda.

În acest sens, ne putem gândi la adepții colectivismului ca la niște lași și, prin urmare, ca la niște agresori ai speciei umane. Confruntați cu aceleași necunoscute ca toți ceilalți, ei adresează incertitudinile rezultante, naturale, nu direct și cu curaj, ci unindu-se cu alți lași de aceeași teapă și complotînd pentru a-și asigura viitorul lor personal punând mâna în primul rând pe resursele altora. În scopul de a atinge acest obiectiv cu un sentiment de demnitate, ei au dezvoltat o listă lungă de justificări legate de dreptate și planificare socială.

Iată cuvintele unui profesor de etnografie, tipic suedez, Ake Daun, pe această notă:

„Sursa mândriei noastre naționale este țara pe care ne-am construit-o din anii treizeci încoace, bazată pe o puternică credință în rațiune și entuziasm pentru știință și planificare socială”

(Toronto Star, 24 aprilie 1991).

Astfel de scorneli sociale sunt sortite eșecului pentru că a utiliza numai instrumentul rațiunii pentru orișice ar fi la fel de prost ca a folosi o șurubelniță, foarte bună pentru a înșuruba, pentru a picta un perete.

G.K. Chesterton a înțeles această realitate atunci când a remarcat că „nebun este omul care a pierdut totul, cu excepția rațiunii sale.” Cu alte cuvinte, rațiunea pură, care ignoră experiența și înțelepciunea acumulate de-a lungul vieții, va produce rezultate nebune ─ susținute de rațiune.

Lecția suedeză (II). „Rețeta” pentru distrugerea familiei ca unitate socială

CONSECINȚE PENTRU FAMILIA OCCIDENTALĂ

„Familia suedeză de astăzi… s-a depărtat de familia tradițională mai mult decât familia în oricare altă societate.„ ─ David Popenoe, Perturbarea Cuibului (Disturbing the Nest)

Cu Suedia ca ghid al nostru, avem două opțiuni: să ne resemnăm cu declinul familiei în viitor, sau să rezistăm și să eliminăm politicile care au provocat acest declin.

Să trecem în revistă câteva fapte culese din Perturbarea Cuibului și să ne întrebăm dacă asta este ceea ce ne dorim ─ și dacă nu, cum putem preveni.

• Suedia este cea mai orientată spre apartament societate de pe pământ. În anul 1980, 33% din toate gospodăriile din Suedia erau locuite numai de către o singură persoană [nota traducătorului: în 2015 acest procent a fost de 47%]; 63% dintre locuitorii din Stockholm, capitala Suediei, locuiau singuri. Aceasta este cu siguranță un semn al succesului Statului-dădacă în transformarea unității sociale de bază (familia) într-o unitate politică de bază (persoane fizice autonome).
• Statele care se bazează exclusiv pe rațiune și materialism descurajează în mod activ răspândirea oricăror valori spirituale care ar putea să apară mai înalte decât cele ale Statului. Astfel, ca o chestiune de instinct, aceste State se străduiesc să controleze Biserica vie. In Suedia Biserica (luterană) este deținută de Stat (la fel ca în Norvegia și Germania), iar angajații săi sunt funcționari publici. Această situație este ca și cum te-ai împărtăși de la un agent fiscal. Astfel a fost interzisă religia în fosta URSS din 1917, anul când socialismul modern și-a găsit forma finală, până în 1989, anul când socialismul a murit. Fără a fi surprinzător, Suedia este democrația cea mai atee de pe pământ: în 1983 credința îi întărea doar pe 27% dintre suedezi și doar 5% dintre ei frecventau biserica, în comparație cu 79% dintre americani pe care credința îi întărea și aproximativ 40% care mergeau săptămânal la biserică. [Nota traducătorului: în anii scurși de la scrierea articolului, declinul credinței a continuat și s-a accentuat.]
• Suedia are numeroase politici fiscale și sociale concepute special pentru a dezmembra familia simplă (numită și familie nucleară), iar Statul intervine în mod specific în viața de familie. În 1981, autoritățile finlandeze au luat 552 de copii de la părinții lor, pentru „abuzuri raportate asupra copiilor”. Dar, în același an, în Suedia, cu o populație de doar 1,7 ori mai mare, autoritățile au luat 22.000 de copii de la părinții lor ─ și au fost criticate la nivel internațional pe motiv că această acțiune a fost un abuz de un alt soi: controlul de Stat al familiei ─ abuzul asupra copiilor de către Stat. [Nota traducătorului: procentul copiilor suedezi deprimați s-a triplat în ultimii 20 de ani.]
• Suedia este națiunea occidentală care are cea mai mare parte a alegătorilor săi dependenți de fondurile publice ─ și, prin urmare, legați de mâna care îi hrănește.
• Voluntarismul și caritatea privată au dispărut aproape cu desăvârșire.
• Suedia a fost marcată, de asemenea, de un extraordinar proces de „stratificare pe vârste”, prin care vechile interdependențe familiale pe verticală au devenit stratificări orizontale, fiecare grup uman separat de un altul, cocoloșit și răsfătat de Stat, ca într-un cocon de vierme de mătase, de la naștere până la moarte („from womb to tomb”), adică:
  • cei foarte tineri sunt în grădinițe subvenționate de Stat (jurnalista suedeză Anna Wahlgren spune că mulți copii sunt, în mod obișnuit, sub medicație, drogați);
  • elevii sunt toți în școlile de Stat;
  • multe cupluri trăiesc în locuințe subvenționate de Stat;
  • bătrânii trăiesc în case de bătrâni subvenționate tot de Stat.

Fiecare grup este izolat efectiv de celelalte de către Statul super-protector; dar cel mai important, fiecare grup este separat, în esență, de tradițiile, înțelepciunea, îngrijirile și valorile pe care le-ar putea primi sau transmite mai departe, sau de bucuriile și necazurile pe care le-ar putea impărtăși. În momentul când astfel de State își dau seama că nu-și mai pot permite programele pe care le promit, că în mod neintenționat consecințele morale ale unor astfel de programe sunt potrivnice valorilor autentice și costurile financiare sunt exorbitante, oamenii și-au pierdut deja simțul lor de familie și de comunitate locală. Toate filozofiile utopice sunt similare prin modul în care distrug sistematic procesele naturale ale vieții umane.

Politica de locuințe suedeză promovează în mod oficial locuințe de tip apartamente cu chirie, în scopul de a descuraja locuințele private de familie, pe care le asociază cu capitalismul și valorile individualiste. Unitățile de locuit sunt în mod intenționat construite prea mici pentru a acomoda rude. (Suedia are cea mai mică suprafață locuibilă medie pe gospodărie).

Politica educațională în Suedia a trecut cu mult timp în urmă la una de tip „progresist”, subliniind alegerea studentului, permisivitatea, un accent pe „ajustarea” socială, alungarea religiei din școli, și o campanie încă fără succes pentru a elimina total notele.

Suedia, de asemenea, a devenit prima societate occidentală ce a încercat să schimbe rolurile sociale și în cadrul familiei atât ale femeilor cât și ale bărbaților, argumentând că rolul bărbatului „trebuie să fie lărgit radical”.

Pentru a elimina ‘egoismul de familie’, familia tradițională nu mai este favorizată în nici un fel de către guvern; pentru a oferi protecție „altor forme de conviețuire,” au fost create legi și autonomia economică a devenit noul standard național al bunăstării.

Un cititor atent va vedea în acest „model” incercarea fantezistă a Statului de a prelua responsabilități la fiecare ocazie. În același mod, legea fiscală suedeză în 1971 a fost „reformată” pentru a interzice impozitarea comună, astfel încât femeia care dorea „doar să fie casnică” era la un dezavantaj financiar real. Este unanim recunoscut că interzicerea impozitării în comun a fost un punct de cotitură în chestiunea egalității genurilor în Suedia.

Dr. Eric Brodin, originar din Suedia, spunea că guvernul suedez vede mamele casnice ca „paraziți”. Pe scurt, prin manipularea politicii fiscale de către politicieni radicali și birocrați, Statul a reușit să subvenționeze destrămarea familiei ─ ceea ce suedezii nu au dorit-o deloc.

Iritat de faptul ca tații sunt reticenți în a lua un „concediu parental” generos, plătit timp de un an (doar 5% dintre tați îl iau), Statul suedez consideră acum să le impună acest lucru. Această situație este reprezentativă pentru umanitarismul impus cu forța de către Statul dădacă. Pentru că în Suedia politica de familie este văzută ca un instrument care poate fi utilizat de către guvern pentru a încerca să schimbe diviziunea tradițională a muncii între sexe… ideea de liberă alegere în această chestiune a fost mai mult sau mai puțin abandonată.

Ideea de familii libere, interdependente și responsabile precum și de indivizi liberi creând propria lor bunăstare, în conformitate cu propriile valori, credință și standarde de familie, fără nici o intervenție din partea Statului a fost astfel abandonată cu totul și înlocuită cu un stil de viață pentru toți, igienizat, autorizat de către Stat și corect din punct de vedere politic.

Noi recunoaștem compromisul pe care apaticii suedezi sunt pregătiți să-l facă: libertate personală, responsabilitate și risc vor fi cedate pentru o presupusă egalitate a condiției materiale; presupusă, pentru că egalitatea pură este iluzorie; indiferent cât de asemănători devenim ─ nu contează cum o măsuram ─ diferențele rămase vor părea întotdeauna umilitoare pentru adepții colectivismului.

Pe de altă parte, oamenii liberi nu-și fac prea multe griji despre inegalități, atâta timp cât ei sunt liberi să fie egali sau inegali după cum doresc; dacă tu nu esti liber să fii mai rău, atunci nu ești liber să fii mai bun. Dar, într-un Stat dădacă, pe măsură ce ne pierdem treptat libertatea de a controla propriile noastre vieți ghidati de propriile noastre valori, începe să ne pese foarte mult despre inegalități. Vom începe să folosim „drepturile” noastre abstracte pentru a șunta alte grupuri sociale. Tribunale vor fi stabilite pentru a judeca acest proces de șuntare, cu reguli atât de abstracte încât să permită deciziilor să încline încotro bate vântul corectitudinii politice. „Drepturile” abstracte acum înrădăcinate în lege devin magnet, atrăgând oameni și grupuri care le folosesc pentru a–și satisface nemulțumirile lor personale.

Acest întreg proces este total străin tradițiilor noastre care sunt ancorate în dreptul comun concret (Common Law) și nu în conceptele abstracte ale unui Cod (Charter Law). De fiecare dată când legea este convertită de la primul la al doilea, oamenii compară în mod inevitabil starea lor în viață potrivit conceptelor abstracte, ale căror detalii materiale și morale sunt furnizate de către propriile lor minți. Astfel începe neliniștea, și începem să invidiem sau chiar spionăm vecinii noștri de teamă că au fost capabili de a obține mai mult decât noi din ‘fântâna’ drepturilor. Animalele libere să hoinărească în căutarea unei hrane abundente nu se vor lupta pentru niște bucățele ce le sunt aruncate dar, odată închise într-o cușcă unde alții le furnizează hrana, uită repede fosta lor libertate și se luptă violent pentru acele resturi.

Dacă viața este în mod inevitabil inegală din cauza felului in care oamenii liberi și familiile lor doresc să-și exprime diferențele lor naturale, atunci hai să avem libertate și maximă mobilitate politică, economică și socială. Chiar și intelectuali de stânga inveterați precum sociologul Barrington Moore, Jr. de la Harvard, au arătat că așa-numita egalitate care a fost mult timp justificarea limitării libertății umane, și, spre oroarea lumii moderne ─ a anihilării practice în Statele socialiste nu a unui inamic extern, ci a „dușmanului intern” ─ nu este diferită în socialism față de democrațiile capitaliste; același tipar uman de inegalitate apare, dar pe fondul unei sărăcii acute.

Suedia a evitat cele mai multe dintre aceste orori și a împins logica societății raționale prin inginerie socială mai departe decât oricine a fost în stare să o facă fără violență exterioară. Dar, trebuie să ne amintim cuvintele poetului Goethe: „Nimeni nu este mai rob decât acela care se crede liber, fără a fi cu adevărat liber.”

Ceea ce uimește în toate acestea este indiferența letargică a suedezilor de a vedea, dincolo de aceste teorii care sună frumos, ideologia narcisistă din spatele lor și manevrele cinice ale Statului de a obține mai mulți bani, putere și loialitate prin ruperea legăturilor naturale din cadrul societății.

Această conversie, inteligent gândită și planificată minuțios ─ chiar ingenioasă ─ a unei comunități autentice și libere într-o construcție artificială la scară natională, „Casa Poporului” cum le place social-democraților suedezi să o numească, este ceva deprimant de normal pentru colectiviștii utopici. Platon a propus-o pentru „Republica” sa; Rousseau și-a dorit-o; Marx a gândit-o ca un paradis utopic, Hitler a numit-o „Patria” (Fatherland), Franklin D. Roosevelt[1], „Noul Pact” („New Deal”), Lyndon B. Johnson[2], „Marea Societate” și Pierre Trudeau[3] „Societatea Justă”.

Practic, toți adepții colectivismului visează la această transformare insidioasă a comunităților naturale, sau case, într-un singur Stat „casă”, sau comunalism (nume nou pentru comunism), fie prin intermediul unor politici și strategii de câștigare a votului înșelătoare, ca în democrațiile noastre occidentale, sau prin revoluții sângeroase ca în Statele polițienești.

Distrugerea cu succes a familiei tradiționale este o condiție prealabilă pentru reușita acestei campanii. Atâta timp cât familia este puternică, agenții colectivismului nu pot să-și atingă obiectivele. Ei știu asta. Cei mai mulți dintre noi nu știu. Dar TREBUIE.

Iată alte exemple de inițiative distructive și rezultatele lor, așa cum le vedem în Suedia:

În cazul în care numele de familie al copilului nu este „în mod oficial” înregistrat, copilul preia automat numele mamei (jos cu patriarhatul, sus cu poliarhia[4] ─ ca regulă de Stat).

„Noii săraci” în Suedia (și Canada și Statele Unite) sunt de două feluri:

• familii intacte tradiționale cu o mulțime de copii și
• părinți singuri (mai ales femei) cu copii, care, dacă nu trăiesc ca persoane căsătorite, devin dependenți de Stat ca un substitut de părinte sau soț.

În scopul de a forța și mai mult asupra familiilor private rolul Statului, Suedia a introdus în 1973 legislația pentru „drepturile copilului”, iar în 1979 a adoptat o lege care interzice părinților să-și supună proprii lor copii la „pedepse corporale sau alte tratamente umilitoare”. Această lege „împotriva chelfănelii” („antispanking” law) a atras mânia organizațiilor internaționale și a provocat ziarul german Der Spiegel să eticheteze Suedia un „Gulag pentru copii”. Toate acestea au fost combinate cu legi extrem de liberale privind pornografia; și bineînţeles cursuri de „educație sexuală” controlate de către Stat, și care ocoleau efectiv autoritatea parentală, au fost instituite în toate școlile.

Toate democrațiile occidentale s-au îmbarcat de acum în acest program pentru a satura copiii cu o igienă sexuală aprobată de Stat. Acest program aparent inocent are ca obiectiv restructurarea tuturor valorilor sociale. În vreme ce în primele manuale de educație sexuală (1930-1960), Suedia sublinia faptul că „scopul implicit al educației sexuale este viața de familie și succesul ei”, manualele curente pun accentul pe „intimitatea sexuală” ca fiind „unul dintre obiectivele esențiale ale existenței umane” (nici o mențiune despre viața de familie sau caracterul sacru al căsătoriei în școlile de Stat).

Unul dintre cele mai timpurii semne de dezintegrare a comunității pe care aceste politici l-a provocat a fost creșterea masivă a delincvenței juvenile (conform Proiectului Metropolitan, din 7000 de băieți născuți în Stockholm în 1953, mai mult de 30% au fost în contact cu poliția pentru încălcarea legii înainte de a împlini 26 de ani).

Suedia are cea mai scăzută rată de căsătorie în lumea occidentală, și cea mai mare rată de „cupluri dizolvate”. În 1980, din totalul de nou-născuți vii, 50% s-au născut în afara căsătoriei. [Nota traducătorului: în 2015, acest procent a fost de peste 76%!]

După ce a atins un punct culminant în 1950, rata căsătoriilor în Suedia a scăzut cu circa 40% până în 1975 (pentru femeile intre 20-24 de ani, această rată a scăzut de la 194 la 91 pe mia de femei, adică cu mai mult de 50%). Astăzi practic toate cuplurile suedeze locuiesc împreună înainte de căsătorie (o alternativă la căsătorie acceptată acolo). Dar teoria coabitării premaritale ca preambul al unei căsătorii fericite s-a dovedit a fi greșită pe ici pe colo. Statistici bazate pe viața a 4300 de femei suedeze ─ arată că „rata divorțurilor pentru cuplurile cu un singur copil care trăiesc împreună a fost, în medie, de trei ori mai mare decât rata divorțurilor pentru cuplurile căsătorite comparabile”. Cu alte cuvinte, căsătoria legală este un puternic factor de coeziune care protejează copiii. Din păcate, victimele reale ale declinului familiei, oricât am dori să ignorăm adevărul, sunt copiii, pe care puțini par să-i apere. 70% din divorțurile suedeze sunt inițiate de către femei.

Situația în Canada este asemănătoare cu cea din Suedia ─ același război civil al valorilor ─ cu formarea unei societăți de consumatori, în care cetățenii sunt în cea mai mare parte clienții unui mare grup de angajați publici care se îngrijesc de ei pe tot parcursul vieții lor.

Odată ce un Stat trece la o politică de a plăti, cu taxele extrase de la publicul larg, pe cei care altădată efectuau muncă de caritate, respectivul Stat este pe panta descendentă. De ce? În primul rând, atunci când Statul impozitează activitatea productivă a unora ca să plătească pentru munca neplătită anterior a altora, va exista o diminuare decisivă și de durată a bogăției. În al doilea rând, există și întotdeauna a existat mult mai multă muncă de caritate, efectuată în toate societățile decât s-ar fi putut plătit de orice bază de impozitare imaginabilă. Canadienii, de exemplu, fac aproximativ un miliard de ore de muncă voluntară anual, ceea ce echivalează cu 530.000 de locuri de muncă cu normă întreagă în fiecare an. Dar pe măsură ce Statul preia din ce în ce mai mult astfel de activități, iar oamenii își pierd, în consecință, interesul și abilitatea pentru un astfel de devotament voluntar, criza se intensifică.

După cum Popenoe a explicat:

„În loc să se bazeze pe un fond de resurse de familie, familia suedeză de astăzi cedează Statului o mare parte din aceste resurse, iar membrii săi devin dependenți din punct de vedere economic de Stat, și nu de familie. Nu toate aceste resurse sunt redistribuite de la bogați către familiile sărace; am putea spune că o mare parte sunt redistribuite de către Stat înapoi la aceeași familie în diferite stadii ale ciclului de viață”.

Popenoe identifică patru „ideologii” majore ca fiind responsabile pentru destrămarea familiei: secularismul, feminismul, ideologia terapeutică[5] și socialismul radical. Dar, practic, toate cele patru ar putea fi desemnate sub eticheta unică de umanitarism coercitiv, sau utopism, pentru că fiecare se bazează pe iluzii(vom reveni intr-un articol separat asupra acestor illuzii), și fiecare ideologie este un complement al celeilalte.

Iată, din nou, din cartea lui Popenoe Perturbarea Cuibului, un rezumat corect al gândirii radicale antifamilie, ce a dictat într-o măsură așa de mare politicile publice în Suedia (și în multe alte democrații occidentale), cu toate că ele nu sunt susținute de mulți suedezi; aceste politici nu sunt naturale (altfel oamenii ar ajunge la ele în mod voluntar) și pot fi puse în aplicare doar prin forță de către elite care au reușit să pună mâna pe pârghiile puterii:

„Astfel realizarea socialismului impune… extinderea a ceea ce este bun în viața de familie pentru a cuprinde comunitatea în sens larg și, în același timp, îndepărtarea a ceea ce este „rău” în familie. Pentru a distruge capitalismul și tot ce reprezintă el trebuie de aceea distrusă familia în general, sau cel puțin familia așa cum a existat de-a lungul istoriei.

Pentru a ajunge la idealul radical-socialist, este necesar:

• să se elimine căsătoria (care asigură suportul juridic major pentru forma de familie curentă);
• să se interzică moștenirea averii familiei de către copii;
• să se opună rezistență la atracțiile vieții domestice, private (ea distrage de la viața publică);
• să se reducă presiunile (în special economice) care îi obligă pe oameni să trăiască în familii și
• să se dezvolte alternative la familie (cum ar fi comunitățile), care pot asigura securitate psihică și sprijin material.” […]

Pata neagră a campaniei „fără frică” sau altfel despre mișcarea homosexuală

Despre semnificații ale sloganului și simbolului sub care s-a desfășurat recentul eveniment organizat de comunitatea de homosexuali din Basarabia, Fără frică. Preluare integrală de la Duhul Vremii.

De la marșul „comunității lgbt” au trecut cîteva zile. Cei care au urmărit mai atent sau chiar și mai puțin atent mișcările propagandistice din ultima săptămînă pe care le-au efectuat activiștii homosexuali răsădiți în RM, cunosc despre campania manipulatoare și insistent promovată denumită post-modernist „Fără frică”. Nu vom scotoci acum toate pretextele, falsurile și pretențiile liberaste pe care le impun, prin această campanie, societății noastre încă „întunecate” și „medievale” mercenarii lgbt prin mass-media iubitoare de patologii. Vom atrage atenția însă la un singur aspect: simbolul/logo-ul acestei campanii – pătratul negru pe fundal alb care ne-a urmărit de la TV în ultimele zile pe noi, „fricoșii” iubitori de normalitate.

Vulgul nu prea cunoaște că acest „simplu” pătrățel negru pe fundal alb se numește, de fapt, „pătratul negru, suprematist, al lui Malevici”. Dar și mai puțini cunosc că acest simbol este, de fapt, un simbol ocult, chiar satanist în esența lui. Vom aduce în fața cititorului interesat cîteva aspecte relevante pe marginea acestui simbol și a autorului său.

Simbolul respectiv a fost adus la viață în 1915 după mai multe luni de reflecții îndelungi ale pictorului revoluționar Kazimir Malevici. Ideea acestui simbol însă a apărut mai înainte: atunci cînd acest Malevici gîndea picturile pentru o piesă de teatru cu o denumire grăitoare: „Victoria asupra Soarelui”.

După ce și-a terminat capodopera, Malevici a spus: „Mult timp nu am putut nici să mănînc, nici să dorm, și singur nu înțelegeam ce am realizat în esență. […] Această lucrare am făcut-o inconștient.” Tot el își mărturisea crezul: „Cea mai înaltă formă de artă este aceea în care nu este nimic din ceea ce există.” Iar ceea ce există, ce este creat, este făcut de Dumnezeu, în opoziție cu vidul, cu nimicul.

Malevici a fost cel care a creat un așa-numit curent numit „suprematism”, de la latinul „suprematio”, adică supremație, care, conform DEX-ului înseamnă „superioritate absolută unită cu autoritate și putere”. În acest sens, pătratul negru suprematist este pătratul negru, cel care domină absolut asupra a toți și toate…

Alexandr Benois, contemporan cu Malevici, pictor de renume și critic de artă, văzînd pătratul negru și cunoscînd viziunile autorului, s-a exprimat astfel: „Fără îndoială, aceasta și este acea icoană pe care domnii futuriști o pun în locul Madonei […] Pătratul negru pe fundal alb – acesta nu e un simplu lucru, nu e o simplă provocare, ci unul din actele înstăpînirii acelui început care își are numele „urîciunea pustirii” și care se etalează cu aceea că prin mîndrie, prin aroganță, prin călcarea a tot ce este iubit și gingaș va duce totul la pierzanie.”

Previzibil, criticii de artă de „stînga”, liberali, au primit cu entuziasm apariția „pătratului negru”. Printre aceștia a fost și M. O. Gherșenzon, autorul lucrării „Soarta poporului iudeu” despre care cunoscutul poet și critic literar rus Andrei Belîi scria:

„Gherșenzon stătea în fața pătratelor ca și cum s-ar fi rugat lor; stăteam și eu: – păi da, două pătrate. Atunci el mi-a explicat: – privind la aceste două pătrate (negru șiroșu), trăiesc căderea „lumii vechi”. Priviți, totul se ruinează!”.

În lumina celor de mai sus, nu mai pare straniu că la prima expoziție în care Malevici și-a prezentat lucrările, „pătratul negru” a fost amplasat exact în colțul care de obicei în casele oamenilor era rezervat doar icoanei:

Devine clar și faptul că Malevici a fost printre primii care a aclamat cu entuziasm revoluția satanistă a troțkist-bolșevicilor, biruința noii ordini antihristice asupra „vechii” orînduiri creștine. Nu degeaba și-a descris anti-icoana („anti” – în locul, din greacă) neagră astfel: „Acesta este concentratul noii rînduiri a lumii”.

După această scurtă incursiune în istorie, devine mai limpede de ce gînditorii campaniei și marșului „Fără frică” au ales și au promovat insistent anume acest simbol al noii lumi antihristice care se întronează agresiv în fața ochilor noștri peste stîrvul vechii lumi a Luminii hristice, izgonită și prigonită din toate domeniile și agore-le vieții publice. Să nu ne lăsăm amăgiți de propaganda sodomită, de „perspectiva gay”: sodomia nu se vrea doar egalată cu normalitatea naturală, ea se vrea privilegiată, adulată, întronată și idolatrizată ca expresie a noii credințe obligatorii pentru toți: hedonismul, absolutizarea plăcerii (de fapt, plăcerea carnală este una deloc absolută, efemeră, iluzorie, ca drogul care îl distruge lent pe om după ce îi oferă o senzație plăcută) cu prețul și scopul distrugerii tuturor acelor piedici care îngrădesc plăcerea absolută, dorința de a-și fi propriul zeu, de a „iubi” fără limite, fără răspundere și fără Dumnezeu, Carele este Iubirea în esență.

Satana nu este doar împotriva lui Dumnezeu. El s-a vrut și se vrea în locul lui Dumnezeu. Aceasta va face și sluga lui Satan – Antihristul. Această logică satanică o au și o urmează activiștii homosexuali care nu vor doar să aibă „și ei” dreptul la familie, ci ca Familia autentică să nu mai existe ca Concept, ca Valoare, iar Normalitatea să fie nimicită în esență, astfel că orice deviere (pînă la cele mai inimaginabile și scîrboase la moment) să fie percepută, declarată și acceptată de către toți ca „una din normalități”, ca „una din valori”, ca „un adevăr relativ” etc. Dacă pentru unii ceea ce s-a afirmat în fraza anterioară poate părea foarte grav, trebuie să știm că adevărul și realitatea este și mai înfricoșătoare. Nu întîmplător s-a pomenit mai sus despre termenul supremație. Ideologia sodomită se vrea anume supremă, a-tot-dominatoare, intolerantă cu tot ceea ce i se împotrivește: nu doar „una din normalități”, ci Normalitatea însăși. Iată ce mărturisea public acum cîțiva ani una din principalele activiste homosexuale din Rusia, „rusoaica” Mașa Gessen:

Familia nu ar trebui să mai existe. Eforturile depuse pentru legalizarea căsătoriei dintre homosexuali sînt de fapt şi de drept o minciună, o diversiune în legătură cu ceea ce vom face din căsătorie odată ajunşi în acel punct – minţim când spunem că instituţia familiei nu se va schimba. Acesta este un neadevăr. Familia se va schimba, şi trebuie să se schimbe! Părerea mea este că familia nici nu ar trebui să existe.

Încrîncenarea activiștilor homosexuali și pro-homosexuali (cei care se auto-denumesc ca „open-minded”) asupra credinței creștine, asupra credincioșilor creștini este binecunoscută și, de fapt, firească. Tatăl minciunii, tatăl păcatului – diavolul – nu suferă Adevărul, nu suferă Dragostea adevărată, nu suferă Viața. „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?”(Matei, cap. 8) – această reacție a „toleranților” se poate urmări atunci cînd aceștia devin legalizați și sprijiniți de statul „laic” și mass-media „echidistantă și liberă”. Cîteva mărturii video se pot vedea mai jos:

(+18) http://www.liveleak.com/view?i=3d9_1385992514

https://www.youtube.com/watch?v=LI2_6mZi12k  

https://www.youtube.com/watch?v=mkOlVyTquAM

Satanismul, în esența sa, nu înseamnă ritualuri sîngeroase. Acestea sînt doar forme de manifestare practică a credinței satanice, în cadrul unor anumite grupări. Satanismul reprezintă de fapt răzvrătirea supremă, ontologică, împotriva Creatorului, împotriva lui Dumnezeu. Reprezintă descătușarea absolută de orice limite, de orice ordine, de orice ierarhie și rînduială. Reprezintă sfidarea creației lui Dumnezeu; iar omul este „cununa creației”. Sodomia, ca ideologie social-politică (nu ca patimă personală a unui individ), este o formă a satanismului: se ridică împotriva firii umane, împotriva naturii umane și, prin aceasta, împotriva lui Dumnezeu. Folosește firea umană împotriva Celui care S-a răstignit pentru omenire. Logică satanistă, prin definiție. Logica supremației lui Malevici. Logica pătratului negru. […]

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA

2 iunie 2016
IN NORVEGIA DUMNEZEU DA COPII DAR BARNEVERNETUL II FURA

NOTA: Materialul de astazi e mai lung ca de obicei.

1 iunie e Ziua Internationala a Copilului. Prilej cu care ne gandim la copiii familiei Bodnariu tinuti in captivitate de Barnevernetul Norvegiei, si la alti copii romani care sunt si ei victime ale acestui monstru care nu isi are loc in nicio societate cit de cit civilizata. Asa s-a potrivit ca saptamina aceasta are loc si procesul parintilor lor in Norvegia. Nadajduim intr-un rezultat pozitiv in viitorul apropiat. Norvegia insa continua sa fie varful de lance in redefinirea notiunilor fundamentale si esentiale privind familia, casatoria, prioritatea familiilor sociale in raport cu familiile biologice, modurile  potrivite de crestere a copiilor, si incriminalizarea metodelor traditionale de crestere a copiilor, adica transformarea in criminali a parintilor responsabili care aleg sa-si creasca copiii in mod traditional si nu dupa dictatul ideologiei parentale seculare. Traiectoriile care au dus Norvegia la stadiul in care se afla astazi au fost trasate devreme. Mai precis, in 1992 cind a adoptat legea bunastarii copilului, cunoscuta in traducerea engleza ca Child Welfare Act. Ea legifereaza idei radicale si ciudate privind metodele pe care le propune pentru asigurarea bunastarii copiilor. Ideile si metodele au fost radicale in 1992 si continua sa fie radicale si controversate azi. Astazi discutam inca citeva aspecte ale sistemului cu totul bizar de protejare a copiilor schitat in legea din 1992. Ne concentram in special pe datele statistice pe anul 2014 privind dimensiunile ingrozitoare ale politicii de confiscare a copiilor de catre Barnevernet, agentia de protectie a copiilor din Norvegia. Adaugam ca auzim voci pe culoarele Parlamentului Romaniei care, avansind notiunea de Avocat al Copilului in Romania, se inspira din legile inumane si antifamilie ale Norvegiei. Nadajduim ca materialul nostru de astazi sa fie citit si de ei si sa isi schimbe pararea. La vremea potivita vom publica lista parlamentarilor care au semnat initiativa acesata legislativa. Printre initiatori se afla si dl Remus Cernea.

Date statistice infioratoare

Anual, in Norvegia, aproape 10.000 de copii sunt luati de la parintii lor in mod frivol si capricios de catre Barnevernet.  Asa au fost luati si cei cinci copii minori ai familiei Bodnariu. Documente scapate din arhivele Barnevernetului indica ca motivatia principala pentru confiscarea lor a fost religia parintilor. Scandalos. Din fericire, insa, familia Bodnariu si zeci de mii de suporteri entuziasti ai lor din toata lumea le-au venit in ajutor si fac opozitie. Pe de alta parte, Barnevernetul are un istoric de loc onorabil privind confiscarea copiilor. O face sub pretentii legale, in timp ce sistemul juridic norvegian, politicienii si media norvegiana privesc in alta parte. Datele statistice pe anul 2014 reflecta magnitudinea crizei pe care norvegienii o ignora si insista agresiv ca tara lor e perfecta, nu are nevoie sa i se dea lectii, si ca victimile, familiilor lor si suporterii lor nu stiu ce vorbesc. Dar datele statistice iti dau fiori. E imposibil sa argumentezi impotriva lor.

In 2014, anul cel mai recent pentru care exista data statistice, Barnevernetul a luat de la parinti 9.611 de copii. In 2013 a luat 9.078 si in 2012 8.995. Numarul total pe cei trei ani este de 27.684 de copii. Virstele copiilor confiscati oscileaza intre ziua nasterii si 22 de ani. Ati citit corect, incepind cu ziua nasterii pentru ca asa cum veti putea citi mai jos, unii copii sunt luati de la parinti la nastere fara a fi dati parintilor lor. Cel putin asa prevede legea. Datele acestea statistice sunt, fara indoiala, uluitoare si ingrozitoare. Te lasa fara rasuflare. Raportul il puteti citi aici:  https://www.ssb.no/en/sosiale-forhold-og-kriminalitet/statistikker/barneverng/aar/2015-07-09.  Acelasi raport ne spune ca in 2014 Barnevernetul a lansat 41.922 de “investigatii”, si a completat 41.016. A “investigat”, nu doar a contactat ori vizitat aproape 42.000 de familii intr-un singur an. Si tot conform aceluiasi raport, in 2014 Barnevernetul a primit 59.996 de plingeri privind situatii diverse care afectau copiii ori tinerii. Aceste date statistice sunt extreme considerind ca Norvegia e o tara mica de doar 5,2 milioane de locuitori. Raportat la populatia Romaniei, ar insemna confiscarea a nu mai putin de 40.000 de copii anual in Romania!

Datele acestea statistice sunt neobisnuite si in comparatie cu date statistice similare care provin din alte tari civilizate ori provincii de state. De exemplu, in Texas, 17.378 de copii au fost luati de la parintii lor in 2014, insa cu ordin judecatoresc, de catre agentia texana de protectie a copiilor. Dar, in 2014 populatia Texasului era de peste 27 de milioane de persoane, adica de cinci ori mai mare ca a Norvegiei. [Detalii: http://www.dfps.state.tx.us/About_DFPS/Data_and_Statistics/child_protective_services/default.asp] Intreaga populatie de minori din Texas in 2014 a fost de peste 7 milioane. Asta inseamna ca daca agentiei texane de protectie a copiilor i s-ar permite sa actioneze in afara legii, asa cum Barnevernetul functioneaza in Norvegia, si la fel de agresiv, mai mult de 50.000 de copii pina la varsta de 17 ani ar fi luati de la parinti anual in Texas.

Legile Norvegiei

In datele statistice publicate de Norvegia, copiii confiscati de Barnevernet sunt listati in coloana “care measures,” adica “masuri de ingrijire”. Ce sunt “masurile de ingrijire”? Numele este deceptiv si nu e ceea ce sugereaza. Pentru a intelege ce inseamna trebuie sa privim putin la Child Welfare Act (“Legea”), nepotivit numita asa, pentru ca, printre altele, ea institutionalizeaza monstrul cunoscut in toata lumea sub numele de Barnevernet, o institutie in afara legii care actioneaza impotriva intereselor supreme ale copiilor si incriminalizeaza parintii care practica stiluri parentale responsabile traditionale.

Adoptata in 1992, Legea pretinde ca scopul ei principal este sa asigure ca tinerii si copiii “care traiesc in conditii care ar putea fi detrimentale sanatatii si dezvoltarii lor primesc asistenta necesara si ingrijire la momentul potrivit”. (Sectiunea 1-1 a Legii) Daca acest obiectiv e fara indoiala laudabil, termenii si structurile legale desemnate pentru atingerea acestui deziderat sunt ele problema principala si cauza durerii pe care Barnevernetul o impune familiilor si copiilor. Legea nu ataca probleme reale ci probleme care s-ar putea sa existe, chiar daca in realitate ele nu exista. Acest aspect subiectiv al Legii inevitabil deschide oportunitati spre abuz si actiuni ilegale din partea autoritatilor. In Norvegia, fiecare municipalitate are obligatia sa “monitorizeze conditiile in care copiii traiesc”. (Articolul 3-1) Acolo incepe procesul de confiscare a copiilor, pe baza unei analize vagi si extrem de subiective privind situatia lor. Si, pina cind acest proiect se incheie in Oslo, Tribunalul Suprem al Norvegiei ori Curtea Europeana a Drepturilor Omului, drumul e atit de lung, obositor, costisitor, si tracasant incit nu putini parinti se lasa.

Nomenclatura “masuri de ingrijire” apare in Articolul 4-12 al Legii sub numele de “mandat de ingrijire” (“care orders”). Acestea sunt mandatele prin care cei 9.611 de copii identificati in raportul statistic al Barnevernetului din 2014 au fost luati de la parinti. Cu toate ca sunt numite “mandate de ingrijire”, in realitate nu sunt emise mandate. Nimeni in Norvegia nu semneaza mandate de ingrijire. Nici un judecator ori tribunal nu emit astfel de mandate, si nici un document oficial ori citatie nu este prezentat parintilor de catre Barnevernet cind le bat la use si le cer copiii.

Ce se intimpla cu copiii confiscati? Majoritatea ramin in familii sociale (foster homes) pina la majorat, altii sunt adoptati, si altii sunt redati familiilor lor dupa multi ani de batalii tracasante prin tribunale. In centrele de plasament copiii traiesc cu alti copii de varste diferite, asa incit parintele social, de obicei o femeie, are in grija ei mai multi copii, poate chiar cinci. Asa incit aceste familii sociale nu consista din parinti si copii, ori din parinti sociali casatoriti. Copiii nu sunt rezultatul biologic al unei casatorii. Copiii sunt pur si simplu dati in grija unui parinte social impreuna cu alti copii. In final, se poate spune ca acesti copii traiesc in “mini gradinite” unde parintele social e ingrijitorul copiilor pe socoteala statului. Asta e si situatia copiilor Bodnariu, initial impartiti in trei, plasati cu trei familii sociale diferite, in trei orase diferite din Norvegia, si la sute de kilometri departare de parintii lor si unii de altii. Dar mai e o problema. Parintii sociali, adica femeile care ii ingrijesc, nu sunt casatorite ci traiesc cu prietenii lor. Adica copiii sunt expusi concubinajului de la o varsta mult prea mica sa intelegea ca asta nu este norma ori in firea lucrurilor. Dar asa e in Norvegia unde familia naturala bazata pe relatii biologice e pe cale de disparitie.

Mai e o problema. Un numar tot mai mare de copii sunt plasati cu cupluri homosexuale. Recent media norvegiana a publicat un articol privind planurile Barnevernetului de a plasa copiii luati de la parinti, fara mandat de tribunal, cu cupluri homosexuale [Detalii: http://www.nrk.no/sognogfjordane/fosterheimstenesta-etterlyser-fleire-homofile-fosterforeldre-1.12953169] Numarul acestor copiii in Norvegia nu este cunoscut. Dar e cunoscut in Marea Britanie unde au fost publicate date statistice pentru anul 2015. Conform dateler oficiale publicate de Guvernul britanic, in 2015 8% dintre toti copiii adoptati, sau 450 din numarul total, au fost adoptati de homosexuali. [Detalii:https://www.gov.uk/government/statistics/adoption-agencies-data-in-england-1-april-2013-to-31-march-2014] Acest procent e extrem de mare considerind ca, dupa un articol publicat in The Spectator pe 15 mai, homosexualii britanici constituie doar 1,5% din populatia Marii Britanii. [Detalii: http://blogs.spectator.co.uk/2016/05/why-does-the-government-want-to-make-the-bbc-even-more-gay]

Copii transformati in criminali

Viata copiilor in familiile sociale nu e de invidiat. Acolo ei continua sa fie neascultatori si sa faca gafe, nemaifiind sub autoritatea parintilor. De fapt, comportamentul lor se inrautateste. Parintii sociali nu au voie sa exercite autoritate parentala asupra copiilor nici sa-i disciplineze. Ce se intimpla cind copiii se incaiera, sparg farfurii, isi distrug camerele, sa bat, sparg fereste, folosesc droguri? Parintii sociali apeleaza la politie. Politia intervine si ii trateaza pe copii ca si pe niste criminali suspecti. Pina ajung la 18 ani acesti copiii devin criminali. Arestati, ei sunt dusi in fata judecatorilor si nu de putine ori sunt aflati vinovati. Cind intra in societate la 18 ani au deja cazier. Sistemul ii victimizeaza. Date statistice privind criminalitatea copiilor in plasament in Norvegia nu sunt disponibile, dar sunt disponibile in Marea Britanie. Conform unui articol publicat deGuardian pe 29 martie, in timp ce doar 1% dintre copiii care traiesc cu parintii lor biologici devin recidivisti pina la varsta de 18 ani, 6% dintre copiii crescuti in familii sociale devin criminali pina la 18 ani. [Detalii: http://www.theguardian.com/uk-news/2016/mar/30/children-in-care-homes-excessively-criminalised]

Dumnezeu da copii dar Barnevernetul ii confisca

In Norvegia, ca in restul lumii, Dumnezeu da copii. Dar numai in Norvegia sunt ei luati de la parintii lor fara motive bine intemeiate, fara mandat judecatoresc, si cu un exces de zel si ferocitate nemaintilnite in restul lumii. Ne intrebam de ce? Ce se intimpla acolo? Exista ceva specific Norvegiei care o face sa se comporte in maniera asta? Am mai spus-o inainte si repetam inca odata. Cind comparam Norvegia cu alte tari ajungem la concluzia ca Norvegia aplica o politica rusinoasa de redistributie demografica. Norvegia imbatrineste. Norvegia nu aduce copii pe lume. Ii importa. Copiii imigratilor constituie un procent exagerat de mare al populatiei tinere a Norvegiei. Populatia Norvegiei pina la varsta de 22 de ani este de aproximativ un milion si jumatate. Cam 200.000 dintre ei, sau cam in jur de 13%, sunt copiii imigrantilor. Majoritatea covarsitoare a imigrantilor din Norvegia sunt ne-europeni atasati unor religii si valori traditionale straine societatii norvegiene in continua secularizare.In citeva generatii, daca tendintele demografice curente ramin stabile, Norvegia va fi schimbata radical, atit de fundamental, de fapt, incit va inceta sa mai fie Norvegia ori europeana. Treaba Barnevernetului este, deci, de a confisca copiii si de a-i plasa in familii sociale norvegiene unde ei isi pierd identitatea lingvistica si religioasa si devin norvegieni secularizati.

Si mai este inca un indiciu ingrijorator. Cu toate ca Norvegia a ratificat Conventia Drepturilor Copilului (1989), spre deosebire de Romania, nu a semnat Protocoalele Conventiei. Motivul il suspectam. Protocoalele dau parintilor si copiilor din Norvegia optiunea sa inregistreze plingeri pe linga Natiunile Unite privind abuzurile atroce ale Barnevernetului. Dar nu exista nici un semn ca Norvegia le va semna. Pentru ca atita timp cit Protocoalele nu sunt semnate, confidentialitatea practicilor Barnevernetului e protejata si societatea globala nu poate afla nimic despre abuzurile calculate ale Barnevernetului. Si pina cind Norvegia semneaza Protocoalele ori isi schimba legislatia interna, victimele Barnevernetului vor ramine fara oportunitati reale de rectificare a situatiilor lor, la mila Barnevernetului, si copiii imigrantilor vor continua sa fie constransi sa se converteasca si sa devina norvegieni.