Intre INALTAREA LA CER PRIN CREDINTA si PRABUSIREA IN IDOLATRIE si MESCHINARIE INGRATA. Ion Gavrila-Ogoranu si… Michael Jackson. CELE MAI GRELE CLIPE DIN VIATA CELUI MAI CUNOSCUT LUPTATOR ANTICOMUNIST. “Pelerini in aceasta vale a lumii” si refugiati intr-o vreme a tradarii martirilor. LACRIMILE BATRANILOR EROI UITATI

9-06-2016 10 minute Sublinieri

“Și cînd m-am gîndit că pe timpul nostru, gîndul nostru, visurile noastre erau de luptă, de muncă, de seriozitate și credință în soarta poporului român…”

inaltarea

Cititi si:

***

biserica-palama_53

  • Doxologia/ Sfântul Ierarh Leon, Episcopul Romei:

Privirea să ne fie în sus, către Hristos!

Traducere și adaptare: Ioan-Lucian Radu

Sursa: Sanctus Leo Magnus, Sermo LXXIV, De ascensione Domini

Să tresăltăm, preaiubiților, bucurându-ne cu bucurie duhovnicească și cu fapta vrednică a inaltarea_domnului_0mulțumirii față de Dumnezeu și să ne ridicăm ochii liberi ai inimii spre acea înălțime, în care este Hristos.

Dorințele pământești să nu tragă în jos sufletele chemate la înălțime; cele ce vor pieri să nu acapareze pe cele mai dinainte alese pentru cele veșnice, momelile înșelătoare să nu împiedice pe acelea care pășesc pe calea adevărului; și astfel, acestea trecătoare să fie traversate de către cei credincioși, încât să cunoască faptul că sunt pelerini în această vale a lumii în care, deși sunt ademeniți de unele atracții, nu trebuie să le îmbrățișeze în mod păcătos, ci să le depășească cu tărie.

La acest devotament chiar preafericitul Apostol Petru ne îndeamnă și, potrivit cu acea dragoste pe care a zămislit-o prin întreita mărturisire a iubirii de Dumnezeu, pentru a paște oile lui Hristos (Ioan 21, 15-17), rugând, a zis: Preaiubiților, vă îndemn ca pe niște străini și pelerini să vă abțineți de la poftele trupești, care se luptă împotriva sufletului” (I Petru 2, 11).

Dar pentru cine luptă poftele trupești, dacă nu pentru diavol, care se bucură pentru că leagă sufletele care tind spre cele superioare, de plăcerile bunurilor stricăcioase și pentru că îi îndepărtează de acele locașuri din care el însuși a fost izgonit? Împotriva uneltirilor acestuia, fiecare credincios trebuie să vegheze cu înțelepciune, încât să-și poată zdrobi dușmanul chiar prin lucrul care aduce ispita.

Hristos se înalță, ridicând la cer firea noastră

Preafericiții apostoli și toți ucenicii care fuseseră tulburați de moartea Sa pe cruce și șovăielnici în credința Învierii au fost întăriți (prin arătările de după Înviere) de adevărul limpede încât, atunci când Domnul a intrat în înălțimile cerurilor, nu numai că nu au fost cuprinși de niciun fel de tristețe, ci chiar s-au umplut de mare bucurie (Luca 24, 52). Și cu adevărat mare și de negrăit era motivul bucuriei când, în văzul mulțimii sfinte, a urcat deasupra măririi tuturor ființelor cerești natura umană, care va depăși cetele îngerești și va fi ridicată dincolo de înălțimea arhanghelilor și nu va găsi limita Înălțării Sale la nicio înălțime, decât atunci când, primită să stea alături de Tatăl veșnic, va fi unită, pe tron, cu slava Aceluia, a cărui fire a fost unită în Fiul.

Așadar, deoarece Înălțarea lui Hristos este ridicarea noastră și, acolo unde a precedat slava capului, acolo este chemată și speranța trupului, să tresăltăm, preaiubiților, cu bucurie vrednică și să ne bucurăm de pioasa aducere a mulțumirilor! Căci astăzi, nu numai că ni s-a confirmat că suntem posesorii raiului, ci am pătruns chiar în înălțimile cerurilor, întru Hristos; am câștigat lucruri mai mărețe prin harul de negrăit al lui Hristos, decât cele pe care le pierdusem prin invidia diavolului. Căci pe acei pe care dușmanul veninos i-a scos din fericirea primului cămin, pe aceștia, încorporați în sine, Fiul lui Dumnezeu i-a așezat de-a dreapta Tatălui, alături de Care trăiește și domnește în unitatea Duhului Sfânt, Dumnezeu în toți vecii vecilor. Amin.

Nicolae Pintilie:

De vorbă cu istoria – Dragoş Sfeclă, un veteran de război cu drag de viaţă şi de credinţă

dragos_sfecla_-_veteran_de_razboiPrima dată l-am cunoscut la biserică. Smerit, mai mereu cu capul plecat şi cu lacrimi în ochi. Avea colţişorul său. De la o poştă puteai observa că omul acesta poartă în el o taină. O taină a credinţei.

Mai târziu, l-am întâlnit la o ceremonie religioasă şi militară ţinută în cinstea eroilor patriei. Clerici, oficialităţi, ofițeri, militari, coroane… Retras la umbră de cetină, un om plângea. Avea însemne de militar şi de veteran de război, dar nu se încadra în peisajul adunării. Ne pomenim eroii cu zâmbet şi voie bună, şi este bine că se întâmplă aşa. De ce am prefera lacrimile, în locul veseliei? Doar trăim într-o ţară liberă!

Acolo, sub bradul Eternităţii, veteranul Dragoş Sfeclă şi-a unit lacrimile cu istoria. O istorie pe care el a trăit-o în cel mai palpabil mod cu putinţă.

„M-a salvat o pâine de două kilograme”   

Are 91 de ani şi încă îşi mai doreşte „poate vreo 10 ani, dar îi bine şi cu cinci”. Zâmbeşte şi iubeşte viaţa. Nu poţi să nu te întrebi: de unde atâta forţă şi bucurie de a trăi? Probabil aşa o fi la o anumită vârstă… Dar la domul Dragoş este ceva în plus. Când treci prin două refugii, un război nemilos şi o viaţă de încercări, fiecare dimineaţă este o binecuvântare. Grădina verde şi pusă la milimetru, după o disciplină militărească, îi este loc de rugăciune:

Dimineaţa o încep cu rugăciunea pe care o fac în grădină. Îmi aduc aminte de acasă, de mama, de gospodărie. Eu la Iaşi sunt refugiat…”

Deşi locuieşte la Iaşi de multă vreme, într-o zonă tihnită şi aşezată a oraşului, gândul dimineţii îl duce acasă, la Boian, lângă Cernăuți. Acolo s-a născut în anul 1924, într-o Românie ce avea să fie sfâşiată de către Pactul Ribbentrop-Molotov. Îşi aminteşte, zâmbind pe jumătate, cum viaţa sa şi a maicii sale a fost salvată de o pâine de două kilograme.

Primul meu refugiu. I-am zis mamei: să fugim, ca să nu rămânem cu ucrainenii, noi suntem români. Totul s-a întâmplat în câteva clipe. Armata intrase deja în sat, cu ce eram pe noi am fugit către gară, ca să luăm trenul spre România. Era ultima şansă ca să plecăm. Dacă nu, ne aştepta exilul ori Siberia, Dumnezeu ştie… Fugeam, soldaţii erau după noi. Mama luase o pâine mare, de vreo două kile şi s-a gândit s-o arunce în spate, că şi soldaţii ucraineni erau flămânzi. Şi aşa am scăpat, ne-am urcat în tren pe ultima sută de metri. Viaţa mea ţine de-o pâine.”

Şi pâine i-a fost viaţa. Când mai albă, când mai neagră…

O scândură mi-a scăpat viaţa din mâinile ruşilor

La doar 19 ani a luat calea războiului. Deşi era „subţirel, doar o mână de om”, a făcut parte din Batalionul Mecanizat, adică la tunuri, activitate care impune o anumită forţă fizică. Dar a făcut faţă, fiind chiar apreciat pentru dibăcia ochirii:

„Am fost pe front, ca să descongestionăm nemţii care se ascundeau pe teritoriul ruşilor. Eu eram mai plăpând, dar ocheam bine. Și tocmai asta m-a scăpat de la moarte. Ne-au prin ruşii şi ne-au închis într-o moară. Acolo, lângă perete, am găsit o scândură care nu era prinsă bine. Am desfăcut-o uşor, am dat afară aerul din plămâni şi am încăput pe locul scânduricii… un om normal nu încăpea. Când am ieşit, am dat de un rus care stătea cu spatele şi se uita cu binoclul la un avion german. M-am furişat într-un şanţ şi aşa am scăpat”.

Anii războiului şi-au lăsat urma adânc în viaţa moşului Dragoş. Ca după o rânduială anume, după rugăciunea de dimineaţă îşi aminteşte viaţa de pe front:

Soldaţii credeau în Dumnezeu. Am văzut ruşi şi chiar ofiţeri de-ai lor închinându-se ca noi. Erau comunişti. Mă duceam la el şi-i spuneam: măi omule, să te fereşti, ăştia te împuşcă. Când am plecat la război, ştiam că sigur merg la moarte. Atât mă rugam, să nu ajung infirm pe capul mamei, că era bătrână, bolnavă şi neajutorată… Dar Dumnezeu m-a scăpat viu şi întreg… iată-mă, la 91 de ani!”.

Viaţa închinată violoncelului

Lăsat la vatră, fruntaşul Dragoş Sfeclă s-a întors la Iaşi. Nu avea unde să se ducă. La Boian era deja altă ţară. A ales Iaşul, pentru că aici fusese refugiat în copilărie. Şi-a căutat un rost, înscriindu-se la Conservatorul de Stat.

Când am plecat de la Boian, mama avea în geantă nişte corzi de violoncel. Poate de la ele mi s-a tras. La început, cântam aşa cum mă ducea urechea. Însă solfegiile mi-au schimbat viaţa. În bine, pentru că la cursul de teorie şi solfegii mi-am cunoscut soţia.”

Au fost repartizaţi la Filarmonica din Bacău. El violoncelist şi ea soprană de coloratură, o familie muzicală care a ştiu să exprime în viaţa de zi cu zi ce înseamnă simfonia. Vremea a trecut peste ei. Doamna a trecut la cele veşnice, domnul Dragoș rămânând cu amintirile. Multe şi frumoase… chiar și despre cum mirosea ciocolata făcută de furnizorul Casei Regale…

A fost nelipsit de la biserică, până anul acesta. A slăbit un pic şi biserica Sfinţilor Apostolilor Petru şi Pavel, de care este legat sufleteşte, se află tocmai pe vârful dealului Moara de Vânt… Însă pe Dumnezeu nu L-a uitat. Când l-am întrebat ce este important în viaţă şi ce sfat ar da la un tânăr a sclipit prompt, deşi vorba-i era domoală până atunci:

„Dacă uiţi de Dumnezeu, şi Dumnezeu uită de tine. Nu există viaţă adevărată, dacă nu te rogi în Casa lui Dumnezeu. Acum voi sunteţi tineri, ştiţi multe, vedeţi multe, dar să nu uitaţi de Dumnezeu!”.

Este un îndemn de la un om care a înfruntat două refugii şi un război. Un mesaj pentru o generaţie care, în câţiva ani, nu va mai avea veterani de război – şi poate nici repere.

Pe domnul Dragoş l-am lăsat printre amintiri. O viaţă salvată de o pâine şi o pâine de viaţă închinată lui Dumnezeu… Cu acest gând am ieşit de pe poarta casei unui veteran de război.

  • ActiveNews/ Marius Oprea:

De Ziua Eroilor: Ion Gavrilă Ogoranu – O confesiune inedită a inamicului nr.1 al comunismului din România

Acest om vorbea cu o voce egală și sigur pe sine. Ne reîntîlnisem la Sighet, în vara anului 1996. Ne-am retras în camera sa de la Hotelul Tisa, pe care o împărțea cu mai mulți foști deținuți politici, veniți la sesiunea de comunicări de la Memorial, organizată de Academia Civică.

igo2L-am urmărit și în cuvîntul său de la tribună, vorbind despre jertfa supremă a partizanilor, a prietenilor săi, dar aici, în camera de hotel, am putut discuta împreună cu el șu cu ceilalți, pe îndelete. Se lăsase demult seara, dar poveștile nu conteneau, depănate de o Șeherezadă care înșiruia suferințe și nume de martiri. Îl urmăream pe Gavrilă Ogoranu cu privirea ațintită la mînile sale, cu palme mari, bătucite de furcă și de coasă, pentru că a vrut să trăiască pînă la capătul vieții între fînețe și păduri. Ion Gavrilă Ogoranu poate fi socotit orice, dar nu un extremist. Este socotit astfel doar pentru a nu deveni un model, ceea ce, fără îndoială, istoria o va face atunci cînd vom avea deplinul curaj de a privi cu indiferență ingerințele în scara de valori operate de Legea 217. A făcut-o în felul ei chiar Securitatea, care îl socotea în anii 60 – 70 drept cel mai căutat om din România, fiind considerat pînă în 1976, cînd a fost prins de agenții poliției politice comuniste în gara Cluj drept „inamicul public nr.1”, pentru că trecuse deja mai bine de un sfert de veac după condamnarea sa în contumacie la moarte, fără a fi prins, pentru că a coordonat cel mai important nucleu al rezistenței anticomuniste.

Ion Gavrilă Ogoranu a ajuns din liderul de temut al rezistenței, după destrămarea acesteia în 1955, un simplu ajutor de morar, în comuna Galtiu, din județul Alba. Un ofițer superior de la București l-a anchetat șase luni, după capturarea sa în 1976, pentru a afla cum a reușit liderul celei mai importante grupări de partizani anticomuniști să scape atîta vreme. Nu a putut fi condamnat, pentru că pedepsele din anii stalinismului erau deja prescrise. Dar a fost supus unei vieți sub control, care însă nu l-a supus. Pînă la capătul zilelor sale, a fost doar un bun creștin și un model de cumpătare și generozitate, împărțindu-și pîinea cu amărîții zilieri de la capătul unui grajd de IAS, unde a fost trimis să lucreze sub strictă supraveghere pînă la Revoluție. A murit cu tristețea că România, țara lui, îl considera încă condamnat: cînd Ion Gavrilă Ogoranu s-a dus să-și ia un credit de la o bancă din Brașov, i s-a solicitat cazierul judiciar, unde figurau încă cele două condamnări ale sale, una la 15 ani detenție și alta la moarte, pentru crima de uneltire. Nu a primit creditul solicitat, de la banca unde inspector de credite era un fost ofițer de securitate brașovean. Avea nevoie de bani să-și repare acoperișul casei, stricat de o furtună. S-a stins demn, tăcut, în patria pe care o iubise și care îl condamna pînă la moarte pentru asta.

Am regăsit o casetă audio cu povestirile sale din acea seară de vară a anului 1996, de acum douăzeci de ani, pe care le redau mai jos, ca un pios omagiu adus ”inamicului nr.1” al comunismului din România.

„M-am  născut în 1923, în Țara Făgărașului, în satul Gura Văii, sub munte. Am urmat școala primară în sat, liceul la Făgăraș; în liceu am cunoscut și m-am împrietenit cu toți colegii mei cu care mă voi fi reîntîlnit în munte, colegi din satele de-acolo, am avut profesori foarte buni, care nu au supraviețuit comunismului – practic, numai cei care au murit de moarte bună nu au fost închiși sau trimiși la Canal, fără altă vină decît aceea de a fi fost educatori buni. Am făcut parte din Frăția de Cruce Negoiu de la Radu Negru, împreună cu alți zeci de tineri, apoi am intrat în armată, am făcut apoi Facultatea de Agronomie și Academia Comercială de la Brașov. Fiind în 1948 în ultimul an, și în ultima zi de cursuri la Cluj la Agronomie și în penultimul an la Academia Comercială la Brașov,  n-am putut să le termin, pentru că în zilele de 15 spre 16 mai ne-au căutat, să ne aresteze, eram circa 400 de studenți din Cluj, am aflat de iminenta arestare și cu prietenii mei ne-am retras spre Făgăraș încetul cu încetul, toți cîți scăpaserăm de arestare. Din acești puțini scăpați am alcătuit grupul de rezistență anticomunistă din Munții Făgărașului, noi fiind o mică rămurică a rezistenței românești, avîndu-ne tactica și strategia noastră, soarta noastră, asemănătoare mai mult sau mai puțin cu a celorlalți din întreaga țară, care au luptat și nu puțini au murit, cu aceași scop: dărîmarea comunismului și întoarcerea României la libertate.

Am stat în munții Făgărașului pînă în 1955, cînd grupul nostru s-a despărțit în două părți, eu m-am retras și am rămas ascuns timp de 21 de ani în județul Alba, în satul Galtiu, acolo unde locuiesc și astăzi. Am fost arestat în cele din urmă în 1976, la Cluj, unde mă duceam de cîteva ori pe an, la rude și prieteni, acolo m-au arestat, m-au ținut vreme de șase luni la Securitatea din București, mi-au dat buletin și cu pripon strîns am devenit și eu un fel de om liber. Am lucrat într-o fermă zootehnică, printre oameni simpli, pînă în 1989”.

S-a lăsat un moment de liniște. L-am întrebat de Ion Gavrilă Ogoranu, care ședea pe marginea patului său, cu mîinile sale mari împreunate în poală, privindu-mă cu ochii săi blînzi de sub privirile stufoase, care a fost cea mai tristă zi din viața lui, aceea pe care nu o va uita niciodată și, apoi, cea mai fericită zi. Mi-a răspuns, mai întîi cu un oftat.

”Este interesant un lucru, că ziua cea mai tristă, sau cel puțin așa am simțit-o eu atunci, nu s-a petrecut pe vremea aceea, în care trăiam în munți cu prietenii mei și încercam să nu cădem în mîinile Securității, ci mai acum, în timpurile de după Revoluție. Pe vremea aceea, chiar și în situațiile cele mai grave, cele mai triste, cele mai tragic, uneori de-a dreptul dezastruoase pentru noi, totuși ne rămînea o speranță – speranța că într-o bună zi, lupta noastră și jertfa noastră  nu va fi zadarnică. Dacă chiar m-ați întrebat așa ceva, să știți că m-ați pus în dificultate, omenește vorbind… Mărturisesc că ziua  în care am fost cel trist și fără speranță, cel mai deziluzionat a fost ziua cînd în 1993, pare-se, am văzut la Televiziunea Română o scenă, petrecută în Patriarhie, în catedrala patriarhală; un grup de tineri îngenuncheați se rugau, un preot îi mîngia pe căpșor, alintîndu-i cu dragul nostru tineret. Copiii se rugau în catedrala patriarhală pentru ca Dumnezeu să-l aducă sănătos în țară pe Michael Jackson… aveau lacrimi în ochi și se rugau cu cucernicie, să spunem… iar preotul le cînta în strună, să zic așa.

Și cînd m-am gîndit că pe timpul nostru, gîndul nostru, visurile noastre erau de luptă, de muncă, de seriozitate și credință în soarta poporului român… Comparația asta între ce am crezut noi și rugăciunea lor mi-a prilejuit cea mai mare tristețe a vieții; au fost clipele cele mai grele prin care au trecut. Atunci trebuia să merg la București, se inaugurase un muzeu al suferinței românești, în apropiere de Palatul Regal, într-o casă bombardată, părăsită, arsă de la Revoluție (fostul sediu al Direcției a V-a a Securității – n. M.O.) și am refuzat să mai merg; la întrebarea Anei Blandiana, care e motivul pentru care nu mai fac acest drum la București, am răpuns cam destul de aspru și destul de nepoliticos: nu merg, pentru că nu vreu să îi fac concurență lui Michael Jackson.

[…]

  • CITITI IN CONTINUARE, INTEGRAL, LA SURSA

Ion-Gavrila-Ogoranu-la-Galtiu-de-Cristian-Negrea-Marturisitorii-Ro-via-Roncea-Ro1

Legaturi:

***

Pentru sarbatoarea Inaltarii Domnului, va mai recomandam:


Categorii

Eroism, omenie, Marius Oprea, Pagini Ortodoxe, Partizanii (eroii rezistentei in munti), Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “Intre INALTAREA LA CER PRIN CREDINTA si PRABUSIREA IN IDOLATRIE si MESCHINARIE INGRATA. Ion Gavrila-Ogoranu si… Michael Jackson. CELE MAI GRELE CLIPE DIN VIATA CELUI MAI CUNOSCUT LUPTATOR ANTICOMUNIST. “Pelerini in aceasta vale a lumii” si refugiati intr-o vreme a tradarii martirilor. LACRIMILE BATRANILOR EROI UITATI

  1. Nu pot sa am indoiala, pur si simplu cred in Dumnezeu!

  2. Pingback: PARINTELE MIHAIL STANCIU, CUVANT LA PRAZNICUL INALTARII DOMNULUI SI AL CINSTIRII EROILOR NEAMULUI. Se încearcă instaurarea unui nou tip de comunism, globalist
  3. Tulburator articol, prea adanc pentru o lume atat de superficiala!

    “am avut profesori foarte buni, care nu au supraviețuit comunismului – practic, numai cei care au murit de moarte bună nu au fost închiși sau trimiși la Canal, fără altă vină decît aceea de a fi fost educatori buni.”

    “Copiii se rugau în catedrala patriarhală pentru ca Dumnezeu să-l aducă sănătos în țară pe Michael Jackson… aveau lacrimi în ochi și se rugau cu cucernicie, să spunem… iar preotul le cînta în strună, să zic așa.

    Și cînd m-am gîndit că pe timpul nostru, gîndul nostru, visurile noastre erau de luptă, de muncă, de seriozitate și credință în soarta poporului român… Comparația asta între ce am crezut noi și rugăciunea lor mi-a prilejuit cea mai mare tristețe a vieții; au fost clipele cele mai grele prin care au trecut.”

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare