Mitropolitul Pavel de Kirineia a adormit intru Domnul (2 octombrie 2011). VEZI MARTURIA SA PENTRU ORTODOXIE

Mitropolitul Pavel de Kirineia denunta diplomatia vicleana a Vaticanului

Mitropolitul Pavel de Kirineia: VIZITA PAPEI ÎN CIPRU

Cu profundă tristeţe şi sufletească durere am fost informaţi de către Preafericitul Arhiepiscop la întrunirea Sfântului Sinod, care a avut loc pe 4 mai 2010,  despre vizita papei în pământul ortodox al Insulei noastre Cipru, născătoare-de-sfinţi, (vizită) care va avea loc în urma invitaţiei oficiale, pe care a adresat-o către el, ca şef al statului Vatican, preşedintele statului cipriot. Ne-am exprimat după cum eram datori opoziţia noastră în Sinod faţă de această vizită şi am declarat că nu vom participa la nicio manifestare legată de ea, deoarece conştiinţa noastră nu ne îngăduie lucrul acesta, pentru că papa nu este un oarecare lider politic, ci căpetenia ereziei papismului. Şi aceasta pentru că papistaşii (romano-catolicii) prin falsificarea eclesiologiei corecte (ortodoxe), au transformat Biserica Dumnezeului celui viu din Trup al lui Hristos într-o „organizaţie politică terestră”, într-un organism secular şi într-un stat cu pretenţii seculare, aşa cum este Vaticanul.

Papa, profitând de ocazia vizitei, a căutat să evidenţieze cel de-al doilea statut al său, de lider religios al romano-catolicilor. De aceea, a căutat şi şi-a asigurat în ascuns şi pe ocolite, prin serviciile sale diplomatice, aşa după cum s-a dovedit  mai pe urmă, acordarea autorizaţiei, asupra căreia doar recent am fost informaţi, fără să fim întrebaţi de mai înainte dacă suntem de acord. Am fost doar auditoriu al hotărârii respective, cu care desigur nu am fost de acord, însă deja era în zadar, deoarece toate fuseseră deja săvârşite şi de mai înainte stabilite, fără ca noi să ştim. Singurul lucru pe care smerenia noastră l-a acceptat, a fost trimitrea unei circulare, a unei enciclice către pleroma numită cu numele lui Hristos, pentru a preîntâmpina orice sminteală şi tulburare în conştiinţele credincioşilor cu serioase consecinţe şi reacţii imprevizibile. Este trist că susţinătorii ecumenismului se comportă cu complimente şi curtoazii diplomatice faţă de eretici până în punctul în care se roagă împreună cu ei, în pofida interdicţiei clare a sfintelor canoane şi în acelaşi moment înfruntă împotrivirile mădularelor credincioase, membrilor fideli ai Bisericii, care se neliniştesc pentru netemeinicia dialogurilor teologice şi se smintesc văzând pe clericii ortodocşi rugându-se împreună cu diferiţi eretici, cu ironie şi mult dispreţ faţă de ei, ca şi cum ar fi duşmani ai Bisericii.

De aceea, am fost de acord cu hotărârea de a se trimite enciclica respectivă către pleroma hristonimică, în care s-ar fi menţionat că vizita papei a avut loc la invitaţia preşedintelui statului şi că pe perioada acestei vizite nu va avea loc un dialog teologic şi în acelaşi timp s-ar fi arătat rătăcirile romano-catolicilor şi menţinerea uniaţiei. Din nefericire însă, mai pe urmă, ne-am încredinţat, citind textul alcătuit, care, de subliniat!, ne-a fost trimis după şase zile, după ce a avut loc Sinodul, conţinutul lui necorespunzând tezelor pe care le-am exprimat în Sinod, când ne-am dat consimţământul nostru pentru emiterea enciclicei.

Romano-catolicii se dovedesc pentru încă odată excelenţi diplomaţi. Aşa după cum se vede din presa zilnică, au alcătuit programul papei în aşa manieră, încât prin întrunirile cultice, în mod special cea care va avea loc în stadionul închis din Levkosia, unde vor exista clerici romano-catolici din Orientul Mijlociu, va induce confuzie evlavioşilor credincioşi ortodocşi din Cipru, care nu sunt în stare să-i deosebească pe uniţi. Văzându-i pe aceştia participând la ceremonie îmbrăcaţi în veşminte ortodoxe, e sigur că vor fi induşi în eroare şi se vor sminti, percepându-i pe aceştia ca clerici ortodocşi. Nu este exclus însă şi ca multe agenţii de ştiri străine, induse în eroare de aspectul exterior al uniţilor, să redea că este vorba despre o rugăciune în comun “a tuturor Bisericilor Ortodoxe Orientale”. Este evidentă încercarea Vaticanului de a exploata prilejul şi de a-l prezenta pe papa ca lider al creştinismului şi al întregii lumi.

Cu astfel de manifestări, după smerita noastră opinie, ereticii papistaşi nu sunt ajutaţi să-şi conştientizeze rătăcirea, ci sunt încurajaţi să-şi conserve inflexibilitatea şi să rămână neclintiţi în ereziile lor (kakodoxii), provocând simţămintele religioase ale ortodocşilor. Aşadar, persistenţa în acrivia  dogmei ortodoxe nu trebuie să fie răstălmăcită ca fanatism sau intoleranţă. Măcar de şi-ar da seama ereticii papistaşi de greşelile lor, să respingă rătăcirile lor, să se întoarcă la Biserica Ortodoxă cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească şi să primească neîmpărţitul adevăr predat de Apostoli, aşa cum a fost formulat în primele opt secole şi se păstrează până astăzi în Biserica Ortodoxă.

Argumentul că această vizită va ajuta la soluţionarea problemei cipriote ne provoacă doar durere şi o mare nelinişte. Conducătorii să fie atenţi să nu intervină în temele credinţei ortodoxe şi să facă presiuni cu avarii, pentru presupuse interese naţionale, deoarece singurul lucru pe care îl vor reuşi este părăsirea de către dumnezeiescul Har, cu urmări exact inverse decât cele urmărite.

„Nu vă nădăjduiţi în căpetenii, în fiii oamenilor, în care nu este mântuire” (Psalmul 145, 3), precizează semnificativ Scriptura. De fiecare dată când ortodocşii s-au rugat stăruitor de papistaşi, amestecând temele credinţei cu politica, pentru a primi un presupus ajutor şi o presupusă protecţie de la papa,  a rezultat ceva contrar. Cei care întreţin iluzia şi cultivă în poporul credincios ideea că prin asocierea cu ereticii se vor rezolva problemele sociale sau etnice contemporane şi că prin  criterii lumeşti se va reuşi mult-dorita unitate dintre ortodocşi şi alţi membri ai altor confesiuni, să aibă în vedere că papa consideră aşa-zisa unitate cu Biserica Ortodoxă ca instaurarea instituţiei papale în Orient şi supunerea tuturor ortodocşilor,  care se vor supune de acum jurisdicţiei lui pastorale ca uniţi (greco-catolici). Istoria ne învaţă că papa niciodată nu a recurs la ajutor şi asistenţă pentru ortodocşi.

VEZI INTEGRAL AICI.

Mitropolitul Pavel de Kirineia

(Arhiepiscopia Ciprului)

HRISTOS ESTE CAPUL BISERICII ŞI NU PAPA

Între 8 şi 14 octombrie 2007 s-a întrunit la Ravenna în Italia a X-a Întrunire a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Ortodoxă şi romano-catolici. La sfârşitul lucrărilor s-a emis un text care cuprinde cele hotărâte unanim şi care este cunoscut ca Textul de la Ravenna. Textul de la Ravenna are ca temă: „Consecinţe eclesiologice şi canonice ale naturii euharistice a Bisericii. Comuniune bisericească şi autoritate”. Greşeala de bază a Textului de la Ravenna este că membri ortodocşi ai Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul dintre ortodocşi şi romano-catolici consideră că interlocutorii lor non-ortodocşi aparţin aceleiaşi Biserici, dând impresia că între Biserica Ortodoxă şi romano-catolicism există unitate eclesiologică, însă fără a se reclama anumite condiţii teologice pentru aceasta.

Încercarea membrilor Reprezentanţei Ortodoxe de a trece sub tăcere sau de a evita ca pe o chestiune secundară diferenţa dogmatică dintre Ortodoxie şi eterodoxie, subminând conştiinţa de sine a Bisericii Ortodoxe ca unica Biserică adevărată, care este Biserica cea „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” şi creează impresia că romano-catolicii constituie în particular o Biserică Ortodoxă Locală. Deşi întreruperea comuniunii intersacramentale se datorează diferenţierilor romano-catolicilor de credinţa comună a primelor secole, cu toate acestea în Textul de la Ravenna credinţa lor este mărturisită de către membri ortodocşi şi romano-catolici ai Comisiei Mixte drept comună. Astfel se propun spre dezbatere şi clarificare chestiuni organizatorice şi administrative, ca de pildă tema despre primatul papei, dar temele teologice sunt evitate şi rămân în suspans. Ca urmare, Textul de la Ravenna se încheie cu menţiunea că “rolul episcopului Romei, urmează să fie studiat într-o profunzime mai mare” (Ravenna, paragraful 45).

Aşadar este necesar să se dezbată mai întâi serioasele teme dogmatice şi în plus să se definească un cadru cu condiţii întemeiate pe criterii patristice, aşa încât să se ofere siguranţa că Dialogul se va desfăşura pe baze dogmatice solide şi neclintite şi nu în şubredul context laic. Doar prin persistenţa în acrivia dogmei ortodoxe şi a învăţăturii dogmatice a Bisericii Ortodoxe putem să fim siguri că lucrăm pentru readucerea celor rătăciţi în Turma lui Hristos.

Din examinarea textului Comisiei Mixte Moderatoare asupra Dialogului Teologic dintre Biserica Ortodoxă şi romano-catolici, care a avut loc în Creta în octombrie 2008, care a avut ca titlu „Rolul episcopului Romei în comuniunea Bisericii în primul mileniu” şi pe care doar recent l-am primit, este evidentă impunerea tezelor romano-catolice. Promovarea tezei că „principiul diversităţii în unitate a fost acceptat categoric în Sinodul de la Constantinopol, care a avut loc între anii 879-880” (Creta, paragraful 32), descoperă scopurile mai îndepărtate ale romano-catolicilor. Pregătesc terenul pentru o unire de tip uniat (greco-catolic).

Papa, al cărui Scaun este considerat în textul din Creta „izvor (cauză) al unităţii episcopale” (Creta, paragraful 10), apare ca un substitut al lui Hristos, din care decurg toate, de vreme ce conform cuvântului Papei Ghelasie: „Întâiul Scaun nu se judecă de niciunul” (Ep. 4, PL 58, 28 M, Ep. 13, PL 59, 64A) (A se vedea Creta, paragraful 11). În ciuda încercării care se face pentru a se prezenta deplina suveranitate (κυριαρχία) a papei ca primat de slujire, impunându-l drept „slujitor al slujitorilor” (Creta, paragraful 14), cu toate acestea nu pot să ascundă gravele derapaje dogmatice şi abordarea greşită a reprezentanţilor ortodocşi în tema primatului papei. „Fiind Succesor, papa devine delegat (ἀποστολικός) şi moşteneşte şi ceea ce este propriu unităţii nedespărţite dintre Hristos şi Petru” (Creta, paragraful 14). Cum este posibil să se accepte că papa exprimă unitatea dintre Hristos şi Apostolul Petru?

Romano-catolicii, insistând pe primatul lui Petru şi întemeindu-se pe cuvintele Domnului: „Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18), răstălmăcesc cuvintele lui Hristos, care se referă la „credinţa mărturisirii” (Sf. Ioan Gură de Aur, „Comentariu la Matei”, 54, 2, P.G. 58, 534) şi nu la persoana Apostolului. De altfel, potrivit cuvintelor Sale, stânca şi piatra cea din capul unghiului este Însuşi Domnul (Matei 21,42).

De vreme ce instituţia papalităţii dispreţuieşte Sfânta Scriptură şi Sfânta Predanie şi instaurează absolutismul (ἀπολυταρχία), pentru că Papa şi nu Hristos este prezentat ca „izvor al unităţii episcopale” (Creta, paragraful 10), este evidentă încercarea care se face de către redactorii Textului de a-l prezenta pe Papa ca apărător al sinodalităţii, cu scopul clar de a îndepărta temerile ortodocşilor şi de a anticipa şi evita obiecţii şi împotriviri.

Mai departe, în Textul din Creta se menţionează că „unitatea episcopatului şi a Bisericii sunt simbolizate în persoana lui Petru” (Creta, par. 10) şi că Petru „vorbeşte prin episcopul Romei” (Creta, par. 19). De ce canonicitatea Bisericii să depindă de relaţia pe care o are cu Papa? De ce este necesar ca fiecare Biserică Locală conglăsuiască cu Biserica Romei şi să nu conglăsuiască toate într-un singur Trup?

VEZI INTEGRAL AICI.

Înalt Prea Sfinţitul Pavel, Mitropolit de Kirineia (Cipru): NU RUGĂCIUNILOR ÎN COMUN!

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, urmând cuvintele Domnului către ucenicii Săi, „nu vă gândiţi mai dinainte ce veţi răspunde” (Luca 21, 14), vorbeau şi scriau insuflaţi din inima lor sfinţită şi din cugetul lor luminat de harul lui Dumnezeu, atunci când Preasfântul Duh îi mişca, îi insuflat şi îi îndruma. Nu se foloseau niciodată de o înaltă învăţătură teologică pentru o dezbatere academică sau pentru impunerea nedesăvârşitelor scopuri personale şi a punctelor de vedere discutabile pentru a impresiona sau pentru a influenţa pe credincioşi. Grija lor continuă era desăvârşita păzire a Neprihănitei Credinţe cea predată de Domnul şi preluată de Sfinţii Apostoli, iar neobosita lor preocupare era păzirea unităţii Trupului Bisericii şi asigurarea mântuirii credincioşilor ca membri ai preacuratului Trup al lui Hristos.

În exercitarea slujirii lor filantropice şi pastorale nu ezitau pentru a îngrădi trupul Bisericii, să legifereze sfinte canoane cu severitate iubitoare de frate. Printre ele există multe care în mod clar interzic rugăciunea în comun cu ereticii. Nu numai pentru a nu se întina credincioşii şi a-şi diminua sensibilitatea lor ortodoxă, ci şi pentru a cultiva pocăinţa ereticilor, doar-doar se vor întoarce în staulul canonic al lui Hristos, care este Biserica Ortodoxă. Scopul nostru nu este expunerea mulţimii acestor sfinte canoane, care interzic indubitabil rugăciunile în comun şi nu lasă nici o posibilitate pentru vreo reinterpretare. De altfel, oricine poate apela cu uşurinţă la ele găsindu-le concentrate în două ediţii speciale ce au apărut anul trecut [1].

Încercarea recentă a unui profesor universitar laic pensionar de a convinge că ar fi permisibile chipurile rugăciunile în comun cu ereticii este din punct de vedere dogmatic destructivă, iar din punct de vedere teologic nefondată…

Oricât s-ar strădui în încercarea de a o prezenta ca întemeiată şi ştiinţifică ea nu poate să rămână în picioare, pentru că vine în contradicţie cu lucrarea Preasfântului Duh – Unitatea Credinţei şi Împărtăşirea Acestuia credincioşilor – şi se întoarce împotriva duhului pastoral al Sfintelor Canoane. Pe deasupra, ne aminteşte de opiniile „competente” ce au apărut ocazional, opinii aparţinând anumitor experţi, care, în încercarea lor de a-şi impune poziţiile şi punctele lor de vedere, prezintă ca aparent ştiinţifică nejustificata lor argumentaţie. Nu pot însă să se sprijine pe învăţătura dogmatică ortodoxă şi nici în duhul canonic al Bisericii al cărui scop este să mântuiască şi nu să piardă, să unească şi nu să dezbine.

Sfinţii Părinţi, ai căror paşi trebuie întotdeauna să-i urmăm, prin sufletele lor curăţite, luminate şi sfinţite de harul necreat al lui Dumnezeu, vorbeau şi scriau din spaţiul ascezei şi al rugăciunii lor trăitoare, insuflaţi de Preasfântul Duh. Iar scopul Părinţilor purtători de Dumnezeu nu era de a-şi satiface o oarecare oportunitate. „Cuvântul şi propovăduirea lor nu erau întru cuvinte îndemnătoare ale înţelepciunii omeneşti, ci întru arătarea Duhului şi a puterii” (I Cor. 2, 4).

Sfinţenia vieţii şi răspunderea pastorală a Sfinţilor Părinţi este ceea ce îi deosebea de simpli scriitori bisericeşti. Această răspundere pastorală a Părinţilor arată exact iubirea lor adevărată şi fără vicleşug, care se manifestă nu doar spre credincioşi, pentru ca aceştia să fie păziţi în dreapta credinţă, ci se extinde şi spre eretici, chiar dacă se exprimă cu severitate prin interzicerea rugăciunilor în comun, pentru a conştientiza că se află în afara Bisericii, să se apropie în pocăinţă spre tot ceea ce învaţă Biserica Veche şi să se mântuiască.

Răstălmăcirea duhului Sfintelor Canoane arată cât de mult duhul face viu şi cât de mult litera ucide. Încercarea grijulie de acoperire organizată a nereuşitei reinterpretări a Sfintelor Canoane, prin absenţa celui în discuţie, adică a impunerii rugăciunilor în comun, nu poate fi ascunsă. Atât litera, cât şi duhul Sfintelor Canoane interzic clar rugăciunile în comun.

VEZI INTEGRAL AICI.