18 februarie – ziua sfantului inchisorilor. MARTURII DESPRE “BANDITUL MISTIC”, VALERIU GAFENCU DE LA SURORILE SALE, VALENTINA SI NORA/ Marturii inedite despre convertirea unui militian tortionar, Ioan Chertitie, sub inraurirea sfinteniei Fericitului Martir Valeriu (VIDEO)

Vezi si:

***

• Hotnews/ Ionut Baias (2010): Comemorare Valeriu Gafencu INTERVIU/ Valentina si Nora Gafencu: N-am rupt niciodata legatura cu Valeriu si tata. Ii simtim mereu prezenti

Pentru trairea sa mistica intre zidurile inchisorilor comuniste, bunatatea si dragostea nemarginita pentru semeni a fost supranumit “Sfantul inchisorilor“. Viata lui Valeriu Gafencu a inspirat si continua sa inspire mii de tineri.

Valeriu Gafencu s-a nascut la 24 ianuarie 1921 in localitatea Singerei, judetul Balti, in Basarabia. Tatal sau, Vasile Gafencu, a fost deputat in Sfatul Tarii, adunarea reprezentativa care a votat in 1918 Unirea cu Romania. Dupa ocuparea Basarabiei de catre bolsevici, in iunie 1940, a fost deportat in Siberia si a murit la scurt timp dupa aceea.

Ca in fiecare an, la Targu Ocna, locul mortii sale, a avut loc o comemorare prilej sa aflam mai multe despre Valeriu Gafencu chiar de la surorile sale Valentina si Nora [Eleonora Colgiu, n.n.].

Rep: Cum era copilul Valeriu Gafencu? Care era atmosfera in familie si cum s-a produs urcusul duhovnicesc al lui Valeriu?

Valentina Gafencu: Valeriu nu ca era foarte deosebit, ci era foarte apropiat de lumea din sat, era iubit de toti prin felul lui de a fi, de a se comporta. Nu-mi amintesc ca macar o data sa ne fi certat Valeriu, nici pe mine si nici pe surorile mai mici. Avea grupul lui de prieteni, se purta cumsecade cu toata lumea. Era din cale-afara de cinstit si de corect! A fost crestin de mic iar cresterea lui duhovniceasca a fost permanenta. Educatia din familie oferita in special de tata, apoi cea din scoala si cea din Fratiile de cruce. Adevarul e ca a fost cu toata inima, cu tot sufletul pentru Hristos, pierzandu-si speranta in oameni. Zarca l-a facut sa fie foarte, foarte credincios. Lucrarea aceasta a continuat in lagarul de la Galda unde se ruga mult intr-o bisericuta veche.

Nora Gafencu: Venea dintr-o familie in care ne iubeam si ne intelegeam asa de bine, in care parintii aveau o dragoste nemarginita. Cantam impreuna cu ei iar tata ne dirija, asa armonie era. Rusii ne-au despartit insa.

Pe Valeriu tata l-a dus pana la granita, de unde s-a intors singur. Casa ne-a fost luata, iar noua ne-au lasat o camera si bucataria. In scurt timp l-au deportat pe tata, ridicandu-l intr-o noapte. Impreuna cu Tuchi, sora mai mica, am plans si ne-am ascuns in pivnita. Asa a fost despartirea noastra si nu l-am mai vazut niciodata. Tata avea sa moara in Siberia.

“Daca tara asta ar fi avut cativa ca Valeriu, n-ar fi ajuns in halul in care a ajuns”.

Rep: Cum a primit familia arestarea lui Valeriu? cat stiati din ceea ce se intampla in inchisorile politice?

V.G.: Stiam destule ca sa ne ingrijoram foarte tare. Evident insa ca multe lucruri si grozavii nu au fost cunoscute decat peste foarte multi ani. Noi aflam mai multe de la fostii lui camarazi cu care a stat in inchisoare, de la Nicolae Trifoiu, cu care Valeriu a stat 6 ani. Este meritul Norei si al sotului ei care au pastrat scrisorile trimise de Valeriu. Eu am pierdut ladita in care pastram toate actele de acasa si poze de-ale lui Valeriu…

Rep: cand ati reusit sa-l vedeti prima data dupa arestare?

V.G.: Mergand la Aiud nu mi s-a dat voie sa-l vizitez. Am aflat de la cineva care era directorul si l-am oprit pe strada: “Nu ma lasa sa-mi vad fratele!” “Dar cine sunteti?” “Sunt sora lui Valeriu Gafencu”. El atat a spus (a avut curaj, ca nu ne auzea nimeni): “Daca tara asta ar fi avut cativa ca Valeriu, n-ar fi ajuns in halul in care a ajuns”. Am stat mult de vorba cu Valeriu: era in credinta, slabut, trecut prin chinuri, dar reusea sa-si mascheze bolile. Mi-a spus exact ce ne scria si in scisorile pe care ni le trimitea: sa fim cuminti, serioase, gospodine, credincioase.

Valeriu ne-a spus ca daca iese din inchisoare se face calugar

N.G.: Am  luat legatura cu Valeriu cand erau dusi la Galda, unde puteam sa-l vedem. Valeriu era mai singuratic, maturizat; arata bine, desi trecuse prin izolare. M-a trimis la Iasi, la Seta (Elisabeta Ionescu) o prietena pe care el o iubea in ascuns. Cand am ajuns la ea cobora scarile cu sotul ei. Ne-am imbratisat, i-am transmis mesajul, am plans si asa am incheiat vizita. Seta ne-a spus mai tarziu ca nu indraznea macar sa creada ca Valeriu o iubeste fiindca l-ar fi asteptat toata viata daca el i-ar fi marturist dragostea mai devreme.

Rep: Cum a primit vestea Valeriu?

V.G.: Afland ca Seta se casatorise, Valeriu ne-a spus ca daca iese din inchisoare se face calugar.

Cand ma incurc in ceva, mai tare, zic “Hai, mai Valeriu, ajuta-ma!” si el parca ma lumineaza

Rep: Cand ati aflat de moartea sa?

V.G.: Eram la ora, predam la Dobrotesti. Intra primarul si-mi aduce o veste: “A murit sotul dvs, Valeriu”. “Nu-i sotul, e fratele meu”. Venise chiar in ziua aceea, de 18 februarie. Pana in ultima clipa Valeriu a continuat sa le dea sfaturi tuturor. Pentru fiecare avea o vorba buna si frumoasa, un sfat legat de talantul fiecaruia.

Rep: Ce parere aveti de faptul ca tot mai multi romani il considera pe Valeriu Gafencu ca fiind sfant si s-a cerut in mai multe randuri patriarhiei ca sa demareze procedurile pentru canonizarea sa?

N.G.: Am mai spus – nu sub forma de propaganda: il simt pe Valeriu tot timpul! Toate evenimentele noastre de bucurie, nunti, botezuri, erau cu lacrimi pentru ca ne gandeam ca lipseau ei: Tata, care era deosebit, un om cum rar intalnesti , si Valeriu, un frate deosebit. Am mers inainte cu viata, dar cu lacrimi. N–am rupt legatura deloc cu Valeriu, a fost mereu Prezent!

V.G.: Valeriu ne-a ajutat intotdeauna. Ma rog, si ajutorul lui il simt tot timpul. Cand ma incurc in ceva, mai tare, zic “Hai, mai Valeriu, ajuta-ma!” si el parca ma lumineaza, ma indreapta, ma duce si ma incurajeaza. Asta-i viata. Asta-i un frate care-i fericit.

Si-a cunoscut ziua mortii

Cu numeroase plagi tuberculoase pe trup – care supurau permanent – Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat si pe gardienii-calai. Trupul sau se facuse cu adevarat lacas al Duhului Sfant. Pentru credinta sa, Valeriu a fost invrednicit de Dumnezeu sa-si cunoasca ziua mortii.

Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat apropiatii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiasi an.

A mai cerut ca o cruciulita (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare.

La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: “Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.

***

• Editura Christiana (2009): De vorbă cu sora lui Valeriu Gafencu

Doamnă Valentina Gafencu, v-a fost dat să cunoaşteţi viaţa sub aspectul ei mărturisitor, al prigoanei, aş putea spune…

Într-adevăr, dacă stau bine şi mă gândesc, aşa au decurs lucrurile în viaţa familiei noastre. Tata, care a luptat în Sfatul Ţării, pentru unirea Basarabiei cu ţara-mamă, a pierit în Siberia. Nu am mai aflat, după ce a fost luat de ruşi, nimic despre el, oricâte încercări am făcut… Nici atunci când am crezut că am devenit liberi, după Revoluţie, şi i-am scris preşedintelui Mircea Snegur, în speranţa că vom afla despre părintele nostru ceva, nu am primit vreun un răspuns. După grele suferinţe, s-a stins undeva în Siberia, atâta am ştiut, atât eu, cât şi surorile mele. În care loc al Siberiei, nu am putut afla. Despre fratele meu, Valeriu, se cunoaşte că a murit la Târgu Ocna. Unde anume este el îngropat? Este acolo un loc arat…

Târziu de tot, pentru cei care au murit la Târgu Ocna, s-a ridicat o troiţă. Cât despre logodnicul meu, Ioan Ianolide, acesta a petrecut 23 de ani prin puşcării. Dar câte nu ar mai fi de spus… Consider însă că aceasta a fost voia lui Dumnezeu.

Şi totuşi, poate că în copilărie aţi petrecut şi clipe frumoase împreună cu familia d-voastră. Bănuiaţi ce va urma?

După ce am plecat de acasă, după ’40, mai m-am întors, iată, în urmă cu câţiva ani, în vreo trei rânduri, la Sângerei. Parcă nu a mai rămas însă nimic din ce a fost odată… În copilăria mea, doar medicul comunei era rus. Un om foarte bun, de altfel. Se vorbea pe atunci numai româneşte. Poate că şi numele de Sângerei spune ceva… Îmi aduc aminte cum întreaga noastră familie, în duminici şi sărbători, mergea la slujbă. Am fost 4 copii la părinţi.

Cum era Valeriu Gafencu, fratele d-voastră, în copilărie? Ce preocupări avea?

Poate că pare idilic: îl văd pe Valeriu hrănind porumbeii. Aveam acasă o mulţime de porumbei. Fiind singurul băiat între cele trei surori, tuţa – aşa-l numeam noi, copiii, pe tata – îl iubea foarte mult. Vă spun, îl văd şi acum pe Valeriu în mijlocul porumbeilor din bătătura noastră… Mai târziu, pe la 15-16 ani, când a plecat la liceu, la Bălţi, gândul i s-a îndreptat spre soarta neamului. La modul serios.

Cu ce ochi a privit familia această preocupare a fratelui d-voastră?

Valeriu a intrat într-un conflict deschis cu tuţa, care era ţărănist. „Măi băiete, eu am făcut politică la 50 de ani, şi tu vrei să intri în politică la nici 16 ani?!” – îl mustra tuţa pe Valeriu. Odată, Valeriu a venit cu un vraf de afişe de la Bălţi şi a început să le lipească pe uliţele Sângereiului… Comuna noastră, nu v-am spus, era cea mai mare din Basarabia…

Ce fel de afişe?

„Dragoste de ţară”, „Iubire de neam”, „Totul pentru ţară” – aşa citeam pe ele, din câte îmi aduc aminte. Valeriu, când l-a văzut însă pe tuţa că s-a luat după el, ca să-l oprească să mai lipească afişe, a început să fugă cu ele sub braţ. Parcă era o săgeată pe dealurile de la marginea satului… Îl văd şi astăzi pe tata alergând în urma lui… Iar mama alerga după tata, ca nu cumva Valeriu să mănânce bătaie... Noi, fetele, copile fiind, priveam uimite la acest spectacol.

Cu d-voastră, şi cu surorile în general, cum se comporta Valeriu?

Când venea de la Bălţi, de la şcoală, începea să ne sfătuiască, le chema şi pe verişoare, şi pe câteva vecine de-ale noastre. Stăteam pe băncuţe, ca la şcoală. Ne spunea să avem o ţinută corectă, să fim serioase, bune gospodine, dar mai ales credincioase. Spunea că politică doar el, ca băiat, are dreptul să facă. Noi, fetele, nu. Zâmbeam uneori, când îl auzeam, şi ne aduceam aminte cum Valeriu, „învăţătorul” nostru, odată, când era mai mic, luase o lingură de lemn ca să se războiască cu nişte răufăcători ce dăduseră foc la arie. Valeriu striga atunci într-una: „Arde grâul, arde grâul!”...

Basarabia a fost cedată ruşilor, tatăl d-voastră a fost luat în Siberia, iar Valeriu a ajuns în puşcărie. Ce a urmat?

Surorile erau pe atunci la facultate. Eu am intrat în învăţământ, mai întâi la Iaşi, apoi la Făgăraş. Am adus-o şi pe mama din Basarabia, ce era să facem? Am luat-o cu mine peste tot prin ţară; şi la Dobroteşti, şi la Ploieşti…

În lagărul de la Galda, 1946:
I. Ianolide, mama lui V. Gafencu (în vizită), V. Gafencu

Aţi locuit în satul lui Ioan Ianolide?

Da. Mergând să-l vizitez pe Valeriu, prin toate puşcăriile prin care a trecut, l-am cunoscut pe cel mai bun prieten al lui, pe Ioan. La Galda, ei s-au aflat o perioadă într-un fel de semi-libertate. Cunoscându-l mai bine pe Ioan, după o vreme, am hotărât să ne logodim. Logodna s-a petrecut în biserica din colonia de la Galda, înaintea preotului. A fost şi mama, au fost şi părinţii lui Ioan. Mama, săraca, a spus aşa, ca pentru sine: „Doamne, încă un puşcăriaş în familia noastră!”. Ioan, ca să fim în siguranţă, ne-a trimis la Dobroteşti. Am predat acolo limba română, locuind în casa mătuşei lui Ioan. Avea două case, de fapt.

Cât timp aţi locuit la Dobroteşti?

Aproape 5 ani. În 1952, fiind la clasă, a venit primarul comunei, Popa, şi mi-a spus: „Bine că v-am găsit aici! Sunteţi urmărite de miliţie. Cred că ar fi mai bine să plecaţi. Mai vreau să vă spun că soţul d-voastră, Valeriu Gafencu, a murit la Târgu Ocna”. „E fratele meu” – i-am spus… Şi a trebuit să plecăm din Dobroteşti. Nu am avut permisiunea să mergem însă la înmormântarea lui Valeriu…

Galda, 1946: Ioan Ianolide şi Valentina Gafencu

Unde v-aţi mutat?

Am plecat cu mama la Ploieşti. Acolo am stat mai mulţi ani. Prin 1962, a venit la noi tatăl lui Ioan cu sora lui, Maria. Tatăl lui Ioan era de neam aromân. Om drept. Mi-a spus, reproduc exact: „Valentina, l-ai aşteptat 18 ani pe Ioan. Nu ştim dacă mai trăieşte ori nu. Nu mai ştim nimic despre el de atâţia ani. Noi te sfătuim, dacă găseşti un suflet bun, să te căsătoreşti”. Mi-au căzut foarte greu aceste cuvinte. Aveam pe atunci aproape 39 de ani. Am făcut cunoştinţă, printr-o rudă, cu viitorul meu soţ. Acesta se întorsese nu demult din Uniunea Sovietică, după 16 ani de prizonierat. Nu dorise să se întoarcă acasă cu diviziile „Tudor Vladimirescu” sau „Horia, Cloşca şi Crişan”… După 2 ani avea să fie eliberat din puşcărie şi Ioan. Vă daţi seama…

Aproape că nu ştiu cum am mai putea continua discuţia…

Eram căsătorită de-acum. A trimis vorbă, fără să ştie despre acest lucru, printr-o cunoştinţă, să-l aştept la gară. Locuiam lângă Bucureşti, în Voluntari. Nu m-am putut duce. A venit mai întâi la o mătuşă de-a lui, de pe strada 1 Mai. Avea hainele rupte. Văzând că nu l-am aşteptat, înspăimântat, a întrebat de toţi. Pe mine m-a lăsat la urmă. Mătuşa, în acea seară, i-a spus că eu sunt bine… Când a aflat adevărul însă, a doua zi, a început să tremure tot… Ne-am întâlnit, în cele din urmă… Mi-l aduc aminte şi astăzi pe Ioan, în spital, dându-mi o hârtie şi un creion ca să scriu: Iartă-mă! L-am întrebat, atunci când a înţeles mai bine situaţia, după ce a luat legătura cu familia lui, dacă ar trebui să divorţez. Ioan mi-a spus, zdrobit, că Taina Cununiei este mai mare decât logodna… In 1986, el s-a mutat la cele veşnice. Tot timpul sculpta mici troiţe, cruciuliţe… şi se ruga… A murit şi soţul meu, care a stat 16 ani în Siberia… Ce pot să vă mai spun despre viaţa noastră?

D-nă Valentina Gafencu, ce v-a ajutat să rezistaţi, să vă purtaţi crucea până astăzi?

Singur Dumnezeu. Credinţa că El toate le ştie, toate le vede. Aşa am văzut eu lucrurile.

***

• Jurnalul national/ Clara Margineanu (2013): Valeriu Gafencu şi sfinţenia pe care bunul Dumnezeu o dăruieşte…

,, …şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi, dară nu s-au căutat!” a rostit Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei, în secolul XVII. Se ştie că foarte mulţi dintre sfinţi au renunţat să trăiască în lume, au ales anonimatul pentru a nu fi atinşi de slava deşartă. Au fost numiţi chiar ,,marii anonimi”, pentru că erau rupţi iremediabil de orice formă de recunoaştere, faimă sau avantaj lumesc egoist, de pe urma iradierii lor spirituale. […] ,,Puterea adunată de asceză anonimă se revarsă spre lume, întru zidirea sufletească a acesteia. Scrisul despre oamenii sfinţi nu înseamnă publicitate, căci nu le umfli valoarea, ci o arăţi cum este. Scrisul înseamnă memorie. Naţiile fără memorie sunt damnate să iasă din istorie.”

Tinereţea zdrobită a ,,bandiţilor mistici” şi înălţarea lor religioasă

Ştim că o parte covârşitoare a elitei intelectuale şi creştine româneşti a fost decapitată în închisorile comuniste. Regimul de tortură din temniţe a făcut sute de mii de victime, nereuşind însă să îi distrugă pe cei care şi-au conectat pâlpâirea sufletului la forţa rugăciunii şi a credinţei. Între aceştia, Valeriu Gafencu a fost numit  de părintele Nicolae Steinhardt, ,,Sfântul închisorilor”.  În 1941, era student la Facultatea de Drept şi Filosofie din Iaşi dar şi conducătorul unui grup al Frăţiilor de Cruce. A fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Şi-a îndurat restul vieţii în închisorile Aiud, Piteşti şi Târgu Ocna, unde în 1952, a murit.

Părintele Moise de la Mănăstirea Oaşa a cercetat documente şi a adunat mărturii de la supravieţuitorii încarcerărilor din iadul comunist şi a alcătuit o carte consistentă şi edificatoare numită chiar ,,Sfântul închisorilor”. Domnia sa arată că Valeriu Gafencu, tânăr idealist şi entuziast, a făcut parte din ,,Frăţiile de cruce” în căutarea unei vieţi spirituale curate şi că a reuşit să se delimiteze de ideologiile partizane, astfel că, în cele din urmă a fost considerat un mistic exagerat. ,,Valeriu – atras de aspectele spirituale- nu s-a făcut vinovat de cele ce se pun de obicei în contul legionarilor.” scrie părintele Moise, adăugând că deşi lipseşte o analiză obiectivă a greşelilor legionarilor şi a contextului în care s-au produs, nu pot fi absolviţi de păcatul uciderii, care cere pocăinţă. Acesta este desigur un alt subiect, stufos şi alunecos, din care totuşi, a spintecat spiritual alte sfere, Valeriu Gafencu.

La Aiud exista un grup de deţinuţi, mulţi dintre ei studenţi, care erau numiţi cu batjocura ce ascunde admiraţie şi teamă de inaccesibil, ,, bandiţii mistici”. Oameni care au ales şi au reuşit să îşi trăiască viaţa chinuită, întru Hristos. În acelaşi an cu Gafencu, 1941, au fost condamnaţi şi arestaţi mii de tineri, cu vârste între 18 şi 25 de ani, despre care părintele Moise scrie: ,,animaţi de năzuinţe curate, idealişti dar oarecum confuzi, deschişi spre spiritualitate dar fără o aşezare temeinică, ei se vor maturiza prin suferinţă şi se vor limpezi sufleteşte în temniţă”. Suferinţa, tortura, umilinţa, unice perspective ale tinereţii lor zdrobite i-au unit, smerit şi înălţat, prin trăire religioasă. Dar ei nu înţelegeau de ce suferă, nici ce li se întâmplă, ştiindu-se nevinovaţi.

Valeriu Gafencu, ,,Sfântul închisorilor” în care moartea murise

Valeriu se ruga intens, plângea cu faţa la pământ cerând mila, iertarea, ajutorul şi mângâierea cerească, cânta rugăciuni şi psalmi. După căutări interioare, lacrimi, pocăinţă, dragoste adâncă revărsată către cei din jur, a atins trăirea şi unirea cu Dumnezeu, prin rugăciune. Într-o scrisoare adresată din închisoare, familiei, Valeriu Gafencu scrie cutremurător:

,,Mă lupt cu păcatele şi cu cât mă adâncesc mai mult în mine, găsesc altele noi. Cu ajutorul Domnului, le birui.(…) Vă spun drept, sunt fericit, înţeleg şi iert totul, oricine m-ar lovi pe mine personal, îl iert. Maica Domnului îmi împlineşte rugăciunile. Stau căzut în faţa icoanei, în genunchi, implorând milă, ajutor şi dragoste pentru mine şi pentru toţi ai mei, părinţi, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmaşi.(…)”

Toţi cei din apropierea lui Valeriu credeau că Dumnezeu îţi dă o suferinţă, pentru a te scăpa de alta. Închisoarea i-a ferit de o viaţă fără Hristos, secătuită iremediabil de comoditate şi aparent belşug. Treapta spirituală atinsă de acele suflete chinuite şi izolate poate fi înţeleasă doar de cei care au trăit asemenea experienţe. Umilinţa inimaginabilă, chinul, frigul, foamea, boala erau în ochii torţionarilor, parte din procesul de reabilitare. Deţinuţii, sub tortură, trebuia să semneze ce li se cerea şi să declare că se desolidarizează de ce fuseseră până atunci. O voce puternică a fost şi cea a lui Ioan Ianolide, încarcerat o vreme cu Gafencu:

,,Procesul nostru de conştiinţă înfiera toate greşelile făcute fără a avea nevoie de imboldul unei elite politice, al cărei reprezentant era un monstru ca maiorul magistrat.”

Iar Valeriu a avut mereu conştiinţa creştinului, susţinând că doar Dumnezeu face dreptate iar credinciosul iartă, cu convingerea că dragostea este singura atitudine care nu poate fi îngenuncheată. Prin rugăciune a ajuns la linişte, blândeţe, împăcare, iertare. A mângâiat sufleteşte şi a orientat duhovniceşte mulţi deţinuţi. Boala şi suferinţa sa trupească au fost cumplite, sfârşitul, în închisoare a fost lent şi avansat de chinuri necruţătoare.

,,Suferinţa sfinţilor este reală şi de ea a fost învrednicit Valeriu la sfârşitul vieţii. Deşi murea mereu, el învia necontenit mereu în duh. Moartea murise în Valeriu”, scrie Părintele Moise.

,,Ei sunt sfinţi fie că vrem, fie că nu vrem noi”

Se ştie că a existat şi o organizaţie de tineret a femeilor, similară Frăţiilor de Cruce. Aspazia Oţel Petrescu a urmat începând cu anul 1944, Facultatea de Litere şi Filosofie a Univerităţii Babeş Bolyai din Cluj. A fost una dintre elevele preferate ale lui Lucian Blaga care o îndemna să îşi cultive talentul literar. În timpul facultăţii, Aspazia Oţel a susţinut lucrarea ,,Iisus în poezia română”, în cadrul FORS, ,,Frăţia Ortodoxă Română Studenţească”. În 1948, în timpul sesiunii a fost arestată şi a pătimit 14 ani în închisori comuniste: Mislea, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoşani, Arad…  Avea 25 de ani când au arestat-o şi aproape 40, la eliberare… Spune într-un interviu că ele, femeile nu au avut preoţi, în închisori: ,,Bărbaţii au fost, din puncul ăsta de vedere, mai înzestraţi, pentru că au avut printre ei mari prelaţi şi preoţi de foarte mare structură sufletească. Noi am fost singure, izolate…” După 1990, Aspazia Oţel Petrescu a participat la toate comemorările martirilor din temniţele comuniste. A fost întrebată dacă cei cu mare credinţă în Hristos, care au sfârşit în temniţele comuniste, ar trebui canonizaţi. Iată răspunsul cutremurător al unei femei cu tinereţea încarcerată în mecanismul comunist diabolic:

,,Ei sunt sfinţi fie că vrem, fie că nu vrem noi, fie că îi canonizăm, fie că nu îi canonizăm. Să nu credeţi că Brâncovenii au fost mai puţini sfinţi dacă au aşteptat atâta amar de vreme recunoaşterea oficială, pentru că poporul i-a recunoscut de multă vreme… Ei au fost sfinţi chiar dacă Biserica s-a gândit atât de târziu să oficializeze această sfinţenie pe care, Bunul Dumnezeu ne-o acordă…”

Şi lui Valeriu Gafencu, Dumnezeu i-a dăruit o parte din Rai: bucuria lacrimilor vărsate pentru iertarea păcatelor, puterea de a-i mângâia pe cei aflaţi în suferinţă, înălţarea prin rugăciune şi credinţă.

***

• RTV (2012): Romania de poveste (VIDEO): Istorii neingropate intre gratii/ Gafencu, sfantul zeghelor/ Metamorfoza unui tortionar

Despre minunea transfigurarii unui gardian (militian) tortionar, Ioan Chertitie, si datorita iradierii peste timp a sfinteniei lui Valeriu Gafencu, plus o marturie filmata inedita din penitenciarul-spital Targu-Ocna (cu o relatare succinta a vietii si chipului Sfantului inchisorilor) –

– cu participarea parintelui Justin Parvu, a preotului capelan Paul Vamanu si a sefului Scolii de Agenti de Penitenciar Targu Ocna, Vasile Scutaru :

Vezi si:

CITITI:

***

Legaturi: