Taina suferintei/ PREA OCUPATI PENTRU DUMNEZEU?/ Lumina care sta in durere/ DE CE MINTIM DUHULUI SFANT?/ Sandu Tudor, de la revolta la mistica/ PRIVIND CATRE NOI INSINE/ Dobri Dobrev, batranul cersetor pentru Hristos/ COMOARA ORTODOXIEI vs. DESERTACIUNEA FASTFORWARD (Stiri si recomandari religioase)

14-05-2011 20 minute Sublinieri

De curând am vorbit despre câteva căi scurte de mântuire și printre altele m-am referit și la suferință. Nu există nici un om în această lume care n-a suferit, care nu va suferi, care nu va trăi un fel de suferință fie trupească, fie sufletească. Toți suferim. Mi-am amintit despre o întâmplare. Mă aflam într-o tovărășie pe Sfântul Munte și ajunsesem pe înfricoșătoarele locuri de nevoință ale Karuliilor. Aceste locuri sunt pustiul cel mai aspru al Sfântului Munte. Acolo, printe alții, se nevoia și un monah sârb pe care l-am vizitat. Ne-a primit cu multă bucurie, așa cum fac de obicei toți călugării de la Sfântul Munte, și când l-am rugat să ne spună spre folosul nostru sufletesc, a adus vorba despre suferința lui. Ne-a spus că într-un timp suferea foarte mult și se ruga pe măsură. După ce a îndurat mult, a răbdat și iarăși a răbdat, ca și cum Dumnezeu n-ar fi auzit rugăciunea lui, în cele din urmă, la un moment dat, a luat ulei din candela lui Hristos și a pus pe locul care-l durea și suferința a încetat. După ce durerea l-a părăsit și s-a simțit sănătos, a înțeles atunci cât de bine a făcut sufletului său acea pătimire. Este adevărat că în ceasul în care cineva suferă, nu înțelege aceasta. Când însă suferința trece, abia atunci vede cât bine i-a adus. Așadar, abia după ce suferința a trecut, ascetul a înțeles cât de bine îi făcuse. De aceea, așa cum ne-a spus, a început apoi, să-L roage pe Hristos să-i dea și altă suferință și vorbind grecește, cu accentul lui sârbesc, zicea: ,,Dă-mi și altă suferință, dă-mi și altă suferință !” Chiar dacă suferința era cumplită, era mare, de nesuportat, făcuse mult bine sufletului său și de aceea o cerea. Ne-a spus clar: ,,Oricât te-ai ruga, nu te folosești de rugăciune, cât te folosești de suferință!”

Taina Suferinței – Arh. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007

Cum pot sa ma vindec singur de suferinta?

Aproape întotdeauna omul fuge de suferință și chiar o urăște fără a-și da seama de faptul că ea este aceea care îl repune cu picioarele pe pământ, cu privirea în sus și cu sufletul la Dumnezeu. Nu reușim să ne fim proprii doctori din cauza egoismului – a iubirii de sine – și totuși suntem prea miloși cu beteșugurile noastre. Cum mă pot vindeca? Cum să fac să fie bine? Ce tratament să iau ca să mă vindec repede? Cum să procedez? Acestea sunt întrebările cele mai frecvente și iată ce ne spune arhimandritul Simeon Kraiopoulos în continuare:

Suferința brăzdează adânc sufletul! Avea dreptate călugărul acela când spunea că suferința aduce în suflet mai mult folos decât orice altceva. Așadar, să ne străduim să ne explicăm aceasta înlăuntrul nostru. Suntem egoiști, iubitori de noi înșine, fie că înțelegem fie că nu. Oricât s-ar strădui cineva prin rugăciunea lui sau prin alte mijloace să fugă de iubirea de sine și să predea lui Hristos, nu este ușor să o facă pentru că înlăuntrul lui se întristează, se iubește pe sine atât de mult și nu rezistă să se umilească, să se trudească mai mult decât acceptă sufletul lui.

Este asemenea medicului care, oricât de bun ar fi pentru ceilalți, când este vorba să se opereze pe sine sau să facă cea mai mică intrevenție pe el însuși, să scoată o așchie care i-a intrat în picior sau să-și curețe o rană, nu va suporta când va vedea că se taie pe sine. Mâna lui nu va mai fi sigură, va începe să tremure și altele asemenea. Nimeni nu poate să opereze pe el însuși. La fel se întâmplă cu rugăciunea: oricât ne-am ruga, nu putem să ne depășim pe noi înșine. Desigur, Dumnezeu aude rugăciunea noastră, însă problema nu este dacă ne aude Dumnezeu, ci cât dăm noi înșine lui Dumnezeu, în ce măsură ne lepădăm de omul cel vechi, cât aruncăm din egoismul nostru, din iubirea noastră de sine? Această lepădare costă și omul n-o face ușor. Când vine însă durerea, suferința, fie trupească, fie sufletească este altceva. Se poate să ai o durere sufletească pricinuită de un necaz pentru, de o boală. În astfel de situații cineva poate suferi chiar mai mult decât dacă ar fi fost el însuși bolnav.

Concluzia ar fi că suferința este o binecuvantare pe care o putem converti în bucurie, pace și liniște sufletească doar aflându-ne în brațele lui Dumnezeu.

Taina Suferinței – Arh. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007

  • Lumea credintei:

Daca linia e ocupata, insistati

Ura ne alearga pana la epuizare. Ne stoarce seva de frumos si ne reduce atentia fata de valoare. Intunecatii nu recunosc lumina, ci o numesc bezna, aducand chiar si argumente. Parasitii alunga iubirea si nu recunosc umbra impacarii. Avarii nu au oglinzi de har, se cred guru in secta recifului lor carnivor.

Toate aceste buimaceli teleghideaza sufletul aleatoriu. Sufletul nu se poate reinventa, dar se poate redescoperi. Daca nu reuseste singur, stiu eu de la altii o cale sigura: intermedierea avvei Arsenie Boca. Traind in duhul smereniei, omul stropeste cu sange lespedea crudei suferinte. Nu devine extremist, nici liber schimbist, ci are principiul arsenian: nici abuzul, nici refuzul.

Unul e Sfant, Unul e Domn, Unul e Arhiereu Vesnic, dupa randuiala lui Melchisedec: Iisus Hristos. Si nu e loc pentru “dar”, “insa”… Vrem sa Il cunoastem si noi pe acest Mesia al iubirii. Singuri nu putem, asa ca avem nevoie de pedagogi intelepti, de traitori autentici, de duhovnici ai luminii. In capul listei, un singur “suspect”: Arsenie Boca, parintele nostru. Incercati sa ii dati telefon. Daca e linia ocupata, insistati. Si veti gasi cararea Imparatiei.

Sa fim buni pana la ultima picatura de putere. Sa credem ca liturghia e medicamentul pentru bolile noastre cumplite. Sa nu ne fie frica de marturisire, pentru a scapa de fobia hadesului. Ultima picatura de iubire nu exista; penultima se inmiieste mereu. Nu riscam un chin atat de lung incat infinitul e doar predoslovia, din cauza unei nopti “superbe”: viata risipita langa vie, cu vin si pacate, dar fara a gusta deloc din rodul Vitei. Suntem aproape de limita. Suntem pe punctul de a pieri, dar inca ne mai putem salva, fara sa mai privim inapoi.

Facem primii pasi ca bebelusi in noua viata, reinvatam sa mergem, gasim alte destinatii, avem alte ganduri, ne preocupa altceva decat inainte, tinta e mai aproape. Avva Arsenie ne va trage la Christul iubirii. Daca nu vom gusta caderea, ci ne vom ridica foarte repede si ne vom regasi in ipostaza fiului risipit(or) reprimit in bratele calde ale Tatalui. Nu am citit inca cartile avvei? Acum e momentul. Am intalnit persoane care au inceput sa posteasca, sa participe la miracolul liturghiei, sa se raporteze mai responsabile la misterul credintei, abia dupa ce au sorbit cate o carte duhovniceasca.

Imagini spectaculoase ale inimii in cautare de valori vom vizualiza mai ales in Scriptura Noua, in legamantul nostru, in testamentul dat dupa moartea (pe cruce) lui Mesia. Ce avere mostenim prin testament?

Prea ocupati pentru Dumnezeu?!

Marius Matei

  • Lumina:

Duhul Crasnei a dat Bisericii şase episcopi

Terapie pentru suflet: Lumina care stă în durere este leacul acesteia:

Suntem unici în felul în care ne trăim atât bucuria, cât şi durerea. Suntem unici în faţa suferinţei şi pierderilor care ne ating viaţa şi care lasă uneori tatuaje pe suflet, parte din ceea ce suntem şi care se transformă doar odată cu noi. Şi totuşi, dacă privim în urmă cu atenţie, înţelegem că urmăm inconştient etape, ca un drum al pierderii şi al renaşterii către un nou început.

Drumul începe cu şocul şi negarea. O perioadă variabilă pentru fiecare în parte, în care trăim intens, cu o nervozitate făţişă sau îngheţată, această etapă învolburată de emoţii, uneori contradictorii, în care ne ridicăm pumnii spre cerul din noi şi din afara noastră, spunând, de fapt, că nu putem crede şi accepta că nouă ni s-a putut întâmpla o asemenea pierdere. Nu putem înţelege ce am greşit ca să aducem sau să merităm aşa durere, care ne-a zguduit viaţa din temelii. Aparent, nimic nu poate să ne pregătească pentru etapa de şoc şi negare, iar cei trecuţi deja de câteva ori pe acest drum cu atâtea meandre sufleteşti ştiu că de fiecare dată şocul e altfel, şi asta nu pentru că se schimbă mult ceea ce îl provoacă, ci pentru că ne schimbăm noi înşine.

Chiar în depresie, mai sperăm la o posibilitate de ieşire din coşmar

Trecând prin valuri de mânie exteriorizată, ajungem la depresie, adică la mânia către noi înşine, trăită în însingurarea în care parcă şi minutele dor, timpul se dilată, iar universul nu ne conţine decât pe noi şi durerea noastră care, aparent, ar vrea să ne cuprindă fiecare celulă şi care ne topeşte dorinţa să mergem mai departe. Această tristeţe, “rana sufletului”, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, se poate ascunde în sentimentul de vină, în faptul că poate nu am făcut destul, totul sau ce trebuia, în speranţa că, dacă am avea “mintea cea de pe urmă”, viaţa noastră ar fi, poate, ca un cer senin. Deşi pare o etapă din care nu se naşte speranţă, acest lucru nu este adevărat. Chiar în depresie, mai sperăm la o posibilitate de ieşire din acest coşmar din care dorim doar să ne trezim ca dintr-un vis urât.

Drumul pierderilor trece numai prin poarta în care acceptăm ceea ce trăim

Problema constă tocmai în această speranţă de care ne legăm cu disperare, speranţă care seamănă cu un târg cu Dumnezeu, în care noi doar vrem şi cerem altceva decât ceea ce trăim. Evităm cu toate forţele să facem ce ar părea cel mai evident, să ne lăsăm în durerea care ne este superioară ca forţă, ca un înotător care renunţă să mai lupte cu valurile ce vor să-l înece şi decide să plutească moale, pe apele învolburate. Nu o facem pentru că ceva din noi crede că asta ne va ucide, şi o parte a creierul instinctual trimite miliarde de impulsuri de fugă şi luptă, fără să privească “mai sus”, la liniştea altei părţi, care face parte, în mod aproape de necrezut, tot din noi înşine. Acea parte cere plutirea şi calmul celui care încetează să mai lupte cu durerea, o priveşte direct în faţă şi o străbate, căci drumul pierderilor trece numai prin această poartă în care noi acceptăm ceea ce trăim. Şi, paradoxal, trecând prin această pârjolire interioară nu ieşim arşi, ci mângâiaţi de ceva căutat cu ardoare în tot şi toate, de ceva în care dorul nostru îşi găseşte răspuns, unicul Răspuns.

O poartă din care ieşim schimbaţi

Surprinderea pe care o trăim nu îşi găseşte alt corespondent în viaţa noastră. Nu e un moment în care uităm ce am trăit, în care trecutul se schimbă, ci e o poartă din care noi ieşim schimbaţi şi privim aceleaşi evenimente într-o altă lumină, care modifică mult modul în care ne raportăm şi simţim, şi nu pierderea în sine. Acesta e darul ce vine cu acceptarea şi care ne împinge natural către hotărârea de a merge mai departe, fără a uita vreodată Lumina care stă în durere şi care este exact leacul acesteia.

Aceste etape sunt un adevărat travaliu al pierderilor din viaţa noastră, pierderi de oameni iubiţi, de relaţii, de lucruri pe care le-am dorit şi chiar de vise.

Etapele acestea, de doliu, implică jelirea pierderilor care nu înseamnă numai un plâns din inimă, ci înseamnă un drum pe care îl începem în negare şi şoc şi-l terminăm cu acceptarea şi dorinţa de a merge înainte şi care are o durată variabilă pentru fiecare, în parte, de la ore la zile, la ani, după cât de mult ne luptăm cu valurile şi nu ne lăsăm doar să plutim în clipa prezentă, cu o credinţă fără cuvinte care totuşi ne spune: “Nu eşti singur… Eu sunt cu tine“. Iar acest adevăr devine trăitor în noi şi vindecător prin darul adus de Sfânta Împărtăşanie.

Din noianul durerilor împărtăşite

Majoritatea am trecut, de-a lungul vieţii, prin momentul tragic al morţii cuiva drag. Acea durere nu se poate consola, poate fi doar ascultată. Nu putem trăi durerea celui de lângă noi, să-i dăm reţete de gestionare a acesteia, dar putem fi lângă el, chiar şi nimic zicând. Un gând de rugăciune este, uneori, tot ce putem face pentru cel care trece prin asta. Vă prezentăm mai jos două mărturii primite la redacţie, referitoare la pierdere şi durere.

“M-am considerat întotdeauna o persoană empatică: prietenii plângeau constant pe umărul meu, colegii îmi faceau destăinuiri cu deplină încredere, chiar şi necunoscuţii îmi spuneau povestea vieţii lor fără mari reţineri.

În culmea glorioasei mele cariere de burete specializat în a absorbi lacrimile, secretele şi suferinţa altora, tatăl meu a fost diagnosticat cu cancer pulmonar, gradul IV. Evident că eu, fiind o fiică responsabilă, am mers la diverşi medici, am căutat soluţii pentru a-l salva. Drumuri, telefoane, morfină, bani, ceai, coridoare, reţete, scări, spitale. Plecam dimineaţa, tata era în pat şi privea absent, iar seara, când reveneam, îi aruncam o privire precaută şi răsuflam uşurată pentru că el dormea ghemuit, întors cu faţa spre perete.

A murit. Eram la serviciu când s-a întâmplat. Am venit repede acasă, mi-am şters o lacrimă incomodă şi m-am mobilizat: sicriu, calmat mătuşi, cimitir, batiste, încurajat mamă şi frate, colaci, borş (să fie de pui? aşa se cere, nu?), cruce, capac, pământ. Gata, l-am îngropat. Şi s-a făcut linişte…

Sunt doi ani de atunci. L-am visat o singură dată. Mi-a spus în vis că se roagă pentru mine şi că el, la rândul lui, are nevoie de rugăciunea mea. Mă uit acum la lumânarea pe care o aprind de sufletul tatălui meu, Gheorghe, şi îmi spun, ca de fiecare dată: “Pentru ziua când ne vom revedea.” (C.C.)

***

Când am fost mică nu înţelegeam ce este moartea, pierderea şi tot aşteptam ca cel mort să se trezească. Pentru mine era nefiresc să nu se mai trezească. De curând a murit bunica mea, iar ceea ce m-a impresionat a fost că ea, atunci când avea momente de conştienţă, voia să se spovedească şi a dorit Împărtăşania, postind chiar, deşi era bolnavă.

În schimb, despărţirea de cineva am trăit-o ca pe ceva definitiv, fără întoarcere şi de neînlocuit, iar cea mai cumplită stare pe care am putut să o trăiesc după terminarea unei relaţii a fost una de răceală cumplită, echivalentă cu moartea. Cel mai greu este să învii din acea stare. Dar învierea este şi vine atunci când te cureţi prin Spovedanie şi Împărtăşanie, la fel ca bunica mea.” (M.M.)

„Patul de suferinţă este un pat al cunoaşterii“

Înţelepciune biblică: Muzica bisericească, un mijloc de înduhovnicire a atmosferei familiale

Apostolul: De ce minţim Duhul Sfânt?

Avem în faţă unul dintre cele mai dure evenimente petrecute în prima comunitate creştină: cazul soţilor Anania şi Safira. Ei şi-au exprimat dorinţa de a ajuta material misiunea Bisericii primare. Au văzut că unul din comunitate, anume Barnaba, şi-a vândut ţarina şi a adus banii Apostolilor. Aşadar, gestul lui Barnaba, probabil apreciat de creştinii de atunci, i-a inspirat pe Anania şi pe Safira în acţiunea lor de a vinde o proprietate personală în folosul Bisericii. Inima nesinceră era împărţită între dorinţa de a le fi recunoscut şi lăudat gestul şi patima de a păstra o parte din bani. Astfel, fără ştirea nimănui, o parte din suma primită urma să fie ascunsă.

Un calcul simplu: lumea avea să ştie că ei şi-au jertfit ţarina pentru Dumnezeu, dar nimeni nu va şti că o parte din bani le va rămâne. Remarcăm că nimeni nu le-a cerut să vândă acel teren. De asemenea, Apostolul Petru nu i-a certat că nu au predat toţi banii, ci i-a mustrat că au minţit pe Duhul Sfânt dosind acei bani. Puteau să spună că donează comunităţii doar o parte din câştig. Greşeala lor a fost că au încercat să mintă Biserica. Nu au avut conştiinţa că Dumnezeul pe care voiau să-L slujească este un Dumnezeu care cunoaşte totul, inima omului şi faptele lui ascunse. Au transferat gestul milosteniei sau fapta de ajutorare a Bisericii în sfera comercială, în zona afacerilor murdare.

Pedeapsa pe care o primesc cei doi a fost moartea. O condamnare dură îndreptată către cei care cred că îl pot minţi pe Dumnezeu. Anania şi Safira nu au ascuns adevărul pentru a scăpa de o pedeapsă, ci au cultivat minciuna pentru a fi apreciaţi ca fiind credincioşi şi plini de evlavie. Dumnezeu scoate din Biserică pe cei care se folosesc de Biserică doar pentru a beneficia de publicitate, pe cei care în spatele unei evlavii, ostentativ afişată, ascund dorinţa de a sluji banului. Soţii Anania şi Safira s-au gândit la Biserică fără să creadă că există Dumnezeu. Mai remarcăm faptul că, deşi au fost pedepsiţi de Dumnezeu cu moartea, ei au fost îngropaţi de comunitate. Dincolo de judecăţile dumnezeieşti, nimeni, oricum şi oriunde ar muri, nu poate fi lipsit de un gest al dragostei umane, anume aşezarea în mormânt.

Sandu Tudor, de la revoltă la mistică

De 20 de ani încoace se poate vorbi despre recuperarea operei şi înţelegerea modelului existenţial reprezentat de Sandu Tudor. A fost una dintre personalităţile noastre cele mai accentuate ale primei jumătăţi a veacului al XX-lea şi nu are cum să fie tratat cu suficienţă ori superficialitate. Am auzit prima oară de el la începutul anilor 90, când societatea noastră privea spre interbelic cu un neştirbit patos. Dar memoria lui Sandu Tudor nu trebuie neapărat acolo căutată, ci în anii războiului, ca şi după război, exact în perioada când a avut loc miraculoasa lui convertire, iar apoi drumul de mucenic. G. Călinescu, în impozanta Istorie a literaturii române, nu-i acordă cine ştie ce atenţie ca poet. De altminteri, el nici nu a fost vreodată un poet supus modelor şi făcând poezie spre simplă delectare şi artificiu. Chemarea lui era cu totul alta, iar aceasta s-a văzut cu prisosinţă. A trebuit să vină în ţară împreună cu armata română în retragere un călugăr de anvergura lui Ivan Kulîghin pentru ca un grup de intelectuali să treacă de la preocupările efemere la adevăratul angajament spiritual. Aşa a luat fiinţă mişcarea “Rugul Aprins”, despre care în ultimii 10 ani s-au spus teribil de multe lucruri, aproape că ne-au copleşit, aşa încât orice nouă referire se izbeşte de un fel de saţietate.

Ideala comuniune între intelectuali şi Biserică

“Rugul Aprins”, în care figura lui Sandu Tudor s-a remarcat de la bun început, a fost însă ideala comuniune între intelectuali şi Biserică, între laici şi clerici, între două extreme pe care după 1989 tot am încercat să le unim, dar cu reuşite firave. Poate de aceea statul comunist, la sfârşitul anilor 50, şi-a propus să lichideze mişcarea cu o brutalitate până la un punct inexplicabilă. Dar ceea ce făceau politrucii nu exprima numai spaima faţă de faptul că pot scăpa din mână anumite segmente ale societăţii, ci şi temerea că prin “Rugul Aprins” poate lua naştere o viaţă literară cărturărească-duhovnicească perfect sudată şi de aceea, evident, periculoasă. Despotul ştie că doar prin dezbinare îşi perpetuează puterea. Când supuşii se unesc, atunci suprimarea lor e mai dificilă. “Rugul Aprins” a reprezentat în ochii stăpânului o asemenea primejdie şi de aceea butada care circulă, potrivit căreia autorităţile chiar au crezut că Rugul poate să incendieze la propriu – “aţi vrut să ne daţi foc, bandiţilor!” -, are o oarece acoperire. Sandu Tudor tuns în monahism vedea în “Rugul Aprins” acelaşi sens unificator. Nu era vorba doar de un cenaclu, ci de o anumită lucrare în duh şi adevăr pentru limpezirea inimii şi ascuţirea minţii. Toţi cei care au făcut parte din grup trăiau aceeaşi senzaţie binefăcătoare, care completa şi întregea viaţa obişnuită religioasă. Nu era vorba de nimic sectant, aşa cum se mai găsesc voci care vor să cârtească împotriva fenomenului, ci de coborâre în miezul ortodoxiei, aşa cum şi rugul nestins simbolizează chipul cel mai ascuns al Divinităţii.

Un vultur cu suflet de martir

Viaţa lui Sandu Tudor, cum am spus, nu se poate separa de operă şi reciproc. Rar întâlnim o mai puternică simbioză, ceea ce demonstrează că tot ce este făcut din resursele cele mai adânci ale fiinţei înseamnă sacrificiu, adică dar către ceea ce ţi-a fost iniţial dat prin influenţa harului. De aceea, acatistele sale au o savoare unică în sensul în care nu sunt nici poezie profană, dar nici text clasic religios. E ceva absolut nou, având mireasma primordialităţii, în momentul în care omul stătea foarte aproape de cele sfinte şi atunci trăia organic fiecare schimb de atribute cu ce se afla mai presus de el. Se poate spune despre creaţia lui că este sacră, dar aceasta de pe vremea când sacrul era totuna cu firescul şi nicidecum o categorie filosofică. De asemenea, felul în care a ajuns el la mistică se cuvine cercetat până la rădăcină. Din acelaşi motiv spun că Sandu Tudor a avut chemarea sfinţeniei fiindcă în tot ce a făcut s-a comportat ca un vultur care străbate cu mult curaj teritorii nevăzute. Aşa este sfântul, vultur, dar hărăzit invizibilului şi nu performanţelor exterioare. Şi din această cauză puternica lui vocaţie nu s-a putut împăca cu stări moi, dulcege, pietiste. Fără sufletul său de rebel, Sandu Tudor nu ar fi ajuns un mare mistic. Una nu merge fără alta. Misticii au această calitate a arderii etapelor, cucerirea cerurilor în cazul lor chiar se face cu violenţă, ei nu bat pasul pe loc şi transformă privirea contemplativă în ardere neistovită. De aici, fireşte, şi atracţia lui spre “Rugul Aprins”. În perioada din viaţa sa cât a fost mirean, Sandu Tudor nu era deloc un personaj comod, placid, neutru, se certa iute din cauza firii nestăpânite. Intra uşor în conflict. Publicistica lui e vie, vehementă, arţăgoasă, nu întâlnim note blajine, bucolice, edulcorate, dimpotrivă. A avut geniul sfinţeniei deoarece numai sfinţii, înainte de a-şi lua zborul, ştiu să se rupă dureros de lume. Iar la el rupturile au fost extrem de dureroase. Un fel de Sfânt Ilie, forţa sa ascensională a fost dublată de ascuţişul sabiei cu care tăia atunci când simţea prea gros cheagul din jur. Sfârşitul petrecut la Aiud, în 1962, la 66 de ani, nu l-a cruţat. A trăit până la os martiriul, dar avea privirea oţelită, înrudită, s-ar putea spune, cu fierul celor care-l torturaseră. (…)

Acum, când îi citim biografia sau poeziile avem delicateţea omului care s-a îndepărtat de frigul ori fierbinţeala sublimelor trăiri. Ceea ce fac eu aici nu este decât un exerciţiu caligrafic, dar uneori dau la o parte graţia şi amuţesc de ce mi se dezvăluie dincolo de cuvinte.

Olga Greceanu – femeia misionară a Ortodoxiei româneşti

O privire sinceră spre noi înşine:

Într-o lume în care păcatul e nuanţat, cosmetizat, băgat sub preş, îndulcit cu diminutive ale neputinţei, descris ca inofensiv (“nu fac rău nimănui” sau “nu am omorât pe nimeni” sunt două expresii favorite ale disculpării la spovedanie), simpatic chiar, de bun gust (“e cool!“) sau la modă (“aşa fac toţi“), o pătrundere în firea umană pentru a depista nefiinţa răului prezent şi lucrător în lume este un demers periculos. Şi asta pentru că există şansa ca oamenii să nu te înţeleagă sau să te înţeleagă prost, ca un prooroc al moralismului excesiv.

Pentru început trebuie să spunem că orice virtute devine păcat atunci când e făcută din şi pentru mândrie. Postul ostentativ, rugăciunea care sfidează, milostenia pentru camerele de luat vederi, semnul crucii pictat îndelung pentru voturi, hărnicia obsesivă (workoholism) pentru o carieră strălucită, blândeţea care ascunde lenea şi plictisul ontologic, pioşenia care se manifestă acid, lacrimile de crocodil, toate acestea, dacă nu sunt indiferente moral, sunt păcate. Pentru că sunt false, minciuni bine primite de societate, dar care ţin până la urmă de tatăl minciunii, adică de diavolul.

Dar dincolo de virtuţile false ale vremii noastre, există ceva mai adânc în firea noastră, ceva de o frumuseţe de negrăit, o lumină dincolo de cer, păstrată arzând de Duhul Sfânt: chipul lui Dumnezeu în noi. În acel chip se nasc şi se împlinesc virtuţile omeneşti, dăruite prin har de Dumnezeu şi scăldate (sau nu) în aurul libertăţii noastre de fii ai lui Dumnezeu. Ceea ce vreau să spun este că păcatele nu sunt principii fundamentale inventate de cel viclean. De altfel, diavolul nu inventează nimic. El nu este creator, nu a fost şi nu va fi în veac. Structura lui de creatură orientată prin mândrie spre înstrăinarea voită de Dumnezeu, Izvorul vieţii, nu conţine nici o urmă de geniu creativ. E doar imitarea monstruoasă a lucrărilor lui Dumnezeu, parodia creaţiei, maimuţăreala ontologică, prefăcătoria ridicată la rang de artă.

Astfel, cel viclean a luat luminile lui Dumnezeu sădite în firea omenească şi le-a clonat nereuşit, le-a imitat, inversându-le valoarea de fiinţă. Păcatele au apărut astfel ca o călcare conştientă a voii lui Dumnezeu, ca un afront adus firescului dumnezeiesc al făpturii create, ca o negaţie a iubirii dumnezeieşti, ca o fugă din faţa Celui ce este pretutindeni şi pe toate le plineşte. Astfel, vicleniile îngerilor răi şi ale oamenilor păcătoşi sunt un abuz (hybris – spuneau grecii în vechime), o lipsă de măsură a proporţiilor.

Să vă dau câteva exemple. Iubirea – cea mai importantă valoare a acestei lumi – este născătoare şi împlinitoare de viaţă. Dacă însă iubirea nu este împărtăşită, nu trece prin prisma libertăţii celui iubit, ea devine abuz, viol, durere fără leac şi moarte.

De asemenea, mândria este o formă patologică şi discreţionară a iubirii de sine, care ar trebui să fie fermentul iubirii de Dumnezeu şi de ceilalţi. Iubirea de argint este o tumoră monstruoasă a simţului prezervării vieţii şi a grijii faţă de trup (care sunt ireproşabile).

Mânia este exagerarea dorinţei noastre de bine, aprinderea focului nostru interior, care ar trebui să lumineze pe ceilalţi, nu să-i ardă.

Lenea este excesul de repaus, eşecul simţului odihnei fericite împreună cu Dumnezeu, “Cel ce Se odihneşte întru sfinţi”.

Aşa că păcatele nu au fiinţă proprie, sunt doar o pervertire prin voinţă a valorilor sădite de Dumnezeu în inima noastră. Ştiind aceasta, cred şi sper că vom învăţa să fim mai buni, mai fericiţi, mai asemănători cu Dumnezeu, desfiinţând păcatele din inima noastră nu ca pe nişte fiare atotputernice, ci ca pe nişte aberaţii de voinţă, săvârşite de noi, şi pe care ne stă în putere să le învingem, cu puterea lui Hristos, Cel dincolo de orice păcat. Ştiind că păcatele sunt doar rătăciri ale libertăţii, vom putea pune piciorul în prag pentru viaţa şi veşnicia noastră. De azi înainte, voi voí şi voi lucra doar ceea ce îmi este firesc, dăruit de Dumnezeu şi născător de nemurire.

Medicul protopsalt de la Mănăstirea Turnu

Cristian Boroş este medic stomatolog şi îşi exercită profesia într-un cabinet amenajat în incinta Mănăstirii Turnu. Mai mult, doctorul şi familia sa locuiesc chiar acolo, într-un pod mansardat, deasupra cabinetului. În biografia tânărului medic (în vârstă de 29 de ani) mai este un amănunt, de-a dreptul spectaculos: el conduce un grup vocal de muzică psaltică, grup care susţine “strana” în biserica mănăstirii, la Sfintele Liturghii din fiecare duminică şi la marile sărbători. Un mic cor numit “Horevma”.

(…)

Familia Boroş, adică Mihaela, Cristian şi fetiţa lor, Xenia, în vârstă de 2 ani şi jumătate, s-a “aşezat” la Mănăstirea Turnu în noiembrie 2009. Soţii Boroş aveau în Bucureşti toate condiţiile care îndeobşte ar face fericit pe oricine. Locuiau într-un apartament bun, aveau locuri de muncă sigure. S-a întâmplat totuşi ceva care le-a schimbat viaţa. Când am venit aici, ne-a spus Mihaela Boroş, ne-am propus să stăm două săptămâni. După câteva zile ne-am decis să nu mai plecăm!” Dr. Cristian Boroş o completează: “Să ştiţi însă că nu a fost o mutare bruscă. De câtva timp veneam aici câte o zi lucrătoare pe săptămână. Dar, pentru că cererea era – şi este şi acum – foarte mare, într-o primă fază, eu, care aveam “centrul” în Bucureşti, mi l-am mutat aici, apoi am renunţat definitiv la Capitală”.

Tânărul medic a fost efectiv surprins de amploarea pe care au luat-o lucrurile. Cabinetul este izolat, departe de sat, departe chiar de şosea, nu există nici măcar o reclamă. Şi, totuşi, pacienţii vin cu zecile, dovadă că omul sfinţeşte locul, iar doctorului Cristian Boroş i s-a dus vestea, chiar dacă nu vrea s-o recunoască.

I-am ascultat pe “cântăreţii” de la Mănăstirea Turnu: sună extraordinar! Deşi sunt oameni cu profesii care nu au nici o legătură cu muzica. În plus, niciodată nu se adună toţi odată şi niciodată nu cântă în aceeaşi formulă. Nucleul care se întruneşte cel mai des este format din părintele Arsenie, vieţuitor al Mănăstirii Turnu, asistentul universitar Dorin Pop, doi actori – Mihai Coadă şi Ştefan Ruxanda -, tehnicianul dentar Alin Nicola şi Cristian Boroş. N-am reuşit să-mi explic cum se face că, în ciuda acestor hai să le zic neajunsuri, grupul cântă minunat. M-a lămurit doctorul Boroş: “După ce am cântat împreună atâţia ani, când ne adunăm în strană, suntem o singură fiinţă, ne înţelegem, ne “simţim” unul pe altul şi ne completăm foarte bine. În strană, nu calităţile vocale te leagă de celălalt, te leagă o trăire specială. Ei bine, această deschidere, această iubire care-i leagă pe oamenii din strană îi ajută să creeze armonia. Nu ies capodopere, dar în biserică nu virtuozitatea este importantă, ci trăirea. Diferenţa dintre cei care cântă într-un concert şi cei care cântă în strană, din punctul meu de vedere, este următoarea: artiştii de pe scenă cântă pentru public, iar cei din strană cântă cu publicul pentru Dumnezeu. Şi mai e ceva: toţi membrii grupului sunt fii duhovniceşti ai părintelui Valentin şi cred că asta e cea mai importantă legătură dintre noi. Suntem un nucleu şi suntem uniţi printr-o motivaţie de natură spirituală”.
(…) Părintele Rafael Noica, un reper pentru mine, spunea că, în vechime, oamenii aveau o relaţie foarte firească, foarte normală cu Dumnezeu. Ei puteau oricând să dialogheze la nivel mental cu Atotputernicul. Mi-a plăcut mult ideea de a-L avea tot timpul lângă mine pe Dumnezeu. Deşi, dacă stau bine şi mă gândesc, apropierea de Dumnezeu implică şi o doză de risc: atunci când eşti apropiat de Dumnezeu, nu te mai poţi face că nu ştii ce e rău şi ce e bine!”

  • Theologhia :

Dobri Dobrev – batranul cersetor pentru Hristos care ctitoreste biserici

Cine n-are bătrîni, să-şi cumpere!”, zice proverbul. Bătrînul Dobri Dobrev din satul Baylovo (Bulgaria), pe care-l puteţi vedea în pozele alăturate (un film cu el poate fi vizionat şi pe youtube, fiind preluat de numeroase site-uri şi bloguri), ne-ar putea însă cumpăra el pe noi, dacă am merita paralele…
Cine este moş Dobri Dobrev? Un cerşetor ctitor în ţara lui şi căruia mărimile Bulgariei postcomuniste nu sunt vrednice să-i dezlege curelele încălţămintelor!
Dobri Dobrev are 97 de ani şi cerşeşte pe străzile Sofiei, luminos şi smerit. Ochii lui au o blîndeţe senină de rai şi uitaţi-vă numai cu cîtă firească simplitate sărută, într-una dintre poze, mîna unui copilandru! Locuitorii capitalei bulgare îl privesc ca pe un sfant coborît din paterice sau din icoane. E atît de pitoresc răsăritean la înfăţişare încît, de cum îl vezi, analogiile cele mai nimerite ţi se par acelea cu vechii anahoreţi ai pustiei sau cu mai recenţii „nebuni pentru Hristos” ai creştinismului pravoslavnic.
În ţara poate cea mai descreştinată din Balcani, unde nu mai există decît cîteva mînăstiri în funcţiune, iar bisericile sînt chiar mai goale decît în Occidentul franco-germanic şi anglo-saxon (unde, dacă nu-s muzee, ajung restaurante şi săli de şedinţe), nonagenarul Dobri Dobrev cerşeşte nu pentru sine (căci pare a nu avea nimic din trebuinţele omului lumesc de azi, iar hrana lui de căpătîi rămîne rugăciunea, care nu costă nimic), ci pentru Hristos.
Poate fi văzut, de regulă, fie în faţa Catedralei „Sfîntul Alexandru Nevski”, fie în faţa Bisericii „Sfinţii Chiril şi Metodie”, cu o cutiuţă de tablă sau de plastic în care adună „milele” trecătorilor, donînd apoi toţi banii agonisiţi fie lăcaşurilor şi aşezămintelor bisericeşti, pentru restaurare sau subzistenţă, fie fraţilor creştini mai săraci sau mai nevolnici decît el.
Pînă deunăzi, bătrînul în opinci donase numai Catedralei „Sfîntul Alexandru Nevski” suma de… 35.700 de leva (20.000 de euro!), cum rezultă chiar din condicile parohiale! Cu banii lui multe s-au construit pe pămînt, iar el însuşi şi-a construit, din cerşit, casă în ceruri. Şi numai Dumnezeu ştie cîte suflete se vor fi trezit, prin pilda lui simplă şi înduioşătoare, din uitarea sau indiferentismul religios ale acestui tîrziu de lume!
Ce creştin n-ar recunoaşte aici lucrarea lui Dumnezeu, Cel întotdeauna şi pretutindeni viu şi prezent prin sfinţii Lui, pe care-i ridică adesea, spre pildă sau spre dojană, tocmai acolo unde şi atunci cînd comunitatea de credinţă pare mai tulbure şi mai ruinată?
Cerşetorul Dobri Dobrev, omul lui Dumnezeu, săracul bogat al miracolului evanghelic, răscumpără vremurile sub bucata lui de cer şi este poate – umil şi nediscursiv – „conştiinţa mai bună” a Bulgariei lui natale şi a întregului nostru Răsărit ortodox.

  • Familia Ortodoxa :

Sfântul nou-mucenic Ahmed “mărturisitorul musulman” al lui Hristos

Sămânţa sădită în sufletul copiilor va rodi cândva

Credinta e o caracteristica intrinseca a omului, arata un studiu facut recent de cei de la Universitatea Oxford. Karl Marx numea religia “opiumul maselor”, in vreme ce ateul Richard Dawkins sustinea ca religia ii invata pe oameni “sa se multumeasca cu faptul ca nu pot intelege lumea”. Conform unei cercetari facute la nivel global, religia este un dat natural al oamenilor, in special al copiilor. Un proiect ce a durat trei ani si a inclus 40 de natiuni, printre care China, Polonia si SUA, dus la bun sfarsit de cei de la Universitatea Oxford, a relevat ca multe culturi cred in viata de dupa moarte, transmite CNN.

Unul dintre directorii proiectului, profesorul Roger Trigg, spune ca cei care sunt gata sa gandeasca religios sunt copiii, in vreme ce adultii cred intr-un tel al lumii. Descoperirile, ce vor fi publicate in doua volume sub semnatura doctorului in psihologie Justin Barret, indica faptul ca cei cu varsta pana in 5 ani inteleg calitatile supraumane. In unul dintre teste, copiii au fost intrebati daca mamele lor pot sti ce se ascunde intr-o cutie inchisa. Cei de 3 ani au spus ca mamele lor si Dumnezeu stiu intotdeauna continutul cutiei, dar, de la 4 ani, incep sa inteleaga ca mamele lor nu sunt omnisciente.

Studiul nu si-a dorit sa dovedeasca sau sa nege existenta dumnezeirii, dar rezultatele lui au impact asupra libertatii religioase. “Daca ai ceva atat de adanc inradacinat in natura umana, zadarnicirea ei intr-un anume sens nu le permite oamenilor sa-si atinga menirea”, a declarat doctorul Trigg la CNN. “Asta dovedeste ca credinta este universala, prevalenta si profund inradacinata. Si trebuie tinut cont de acest fapt. Nu ne putem preface ca nu exista”.

Sudiul Oxford, denumit Proiect privitor la teologie, religie si cunoastere, subliniaza faptul ca credinta va dainui vesnic. “Tezele secularizarii din anii ’60 au fost lipsite de fundament”, a concluzionat Trigg.

Cea mai venerată relicvă a Mănăstirii Vatoped (Muntele Athos) este Brâul Maicii Domnului, care reprezintă, pentru români, un simbol religios cu mare putere vindecătoare. Este motivul pentru care Brâul a călătorit, ultima dată, în 2007, în România, aducând creştinilor alinarea suferinţelor şi speranţă. Care este povestea lui?

Ţesut din păr de cămilă, se pare că Brâul a fost dăruit, potrivit tradiţiei, de purtătoarea sa, Apostolului Toma. Singura mărturie materială a prezenţei Fecioarei Maria pe pământ, care a peregrinat de la Ierusalim la Constantinopol şi din Capadoccia în Grecia, se păstrează, azi, la Vatoped, într-o raclă de argint dăruită mă­năs­tirii de domnitorii români, ctitori, de altfel, ai multor aşezăminte pe tot cuprinsul Athosului.

Calendarul ortodox aminteşte, în ultima zi a lunii august, despre punerea în raclă a Brâului şi despre vindecarea miraculoasă a Împărătesei bizantine Zoe, care a atins, la Constantinopol, sfânta relicvă. Brâul Maicii Domnului a mai vindecat, în timp, numeroşi bolnavi de cancer şi a ajutat să nască femei care nu puteau avea copii. Există obiceiul ca bolnavii să poarte o panglică atinsă de cutia în care se află Sfântul Brâu. Dar cea mai mare minune, pentru ro­mâni, o reprezintă alungarea ciumei, în 1813, din Ţara Românească.

Am văzut, la Vatoped, Brâul Maicii Domnului îndreptat de Împărăteasa Zoe cu fir de aur. Mă­năstirea îşi datorează faima, în bună mă­sură, existenţei acestei relicve la fel de va­loroase pentru creştini ca şi Lemnul Sfintei Cruci. „Bizanţ după Bizanţ”, cum spunea Nicolae Iorga, nimic din strălucirea bizantină a Va­topedului nu s-a pierdut, chiar şi acum, când scandalul imobiliar legat de schimbul unor terenuri cu statul a făcut să cadă guvernul grec, dar şi ultimul mare ctitor al mănăstirii, părintele stareţ Efrem Vatopedinul. Cu o sim­pli­tate dezarmantă şi o căldură prietenoasă în ochi, avva Efrem ne-a primit în iatacul său, într-un amurg  tomnatic, la ceasul când clo­po­tele îşi odihneau legănarea.

Îndemnul părintelui către români

„Vreau să-i rog, în primul rând, pe româ­ni să nu uite că sunt creştini. Şi în Grecia şi în România, ortodoxia e o comoară pre­ţioasă. Ea e puterea, bogăţia şi siguranţa noastră. Bogăţia ei are valoare întreagă dacă o trăim, pentru că  nu e teorie, idee, filosofie, ci experienţa Duhului Sfânt. Trăind în viaţa bisericii, înlăuntrul bisericii, personalitatea omului se desăvârşeşte.

N-am văzut niciodată om fără de Dumne­zeu. Am văzut doar „sub-om” fără de Dumnezeu. Le doresc fraţilor români să meargă pe urmele lui Hristos, înăuntru sau în afara bisericii (?! – probabil o greseala de traducere sau a autorului articolului, deoarece se afla in totala contradictie cu prima parte a cuvantului – n.n.), pentru a se desă­vâr­şi. Noi, cei din Athos, ne rugăm pentru fraţii noştri din România, să-i acopere şi să-i adumbrească harul Sfântului Duh!”, îmi traducea, la Vatoped, părintele Daniil Cotescu, îndemnul avvei Efrem.

“Măreţia oraşelor şi a naturii într-un videoclip spectaculos” a intitulat Mediafax si a preluat Realitatea un tube draguţ pe care un nene cu o camera video destul de scumpica dar foarte folositoare l-a facut filmand prin niste orase americane cum se misca lucrurile si cum se aprind beculetele si cum trec norii pe cer, toate la viteza augmentata.

Dincolo de aspectul artistic, filmuletzul, ca de altfel si altele asemanatoare, mie imi creaza o senzatie de gol in stomac si ma fac sa ma intreb: la ce bun toate acestea? Intr-adevar admirabile realizarile oamenilor, te lasa cu gura cascata. Insa perceptia timpului alterata care este de fapt canalul de comunicare catre noi, teaserul care ne misca si ne starneste interesul principal, atenueaza parca simtamintele de admiratie si ne face sa ne punem intrebari grave si profunde legate de rostul vietii noastre. Vazand aceste imagini curgand, ma gandeam: oare chiar daca ar avea cineva toate astea, oare chiar daca ar avea puterea de a schimba precum un regizor toate acestea, oare chiar de le-ar face sa dispara total si sa le refaca intr-un alt fel, la ce bun? Cat de nimic pare orice realizare a omului incat numai putin daca dam timpul sa curga mai repede realizam desertaciunea ei. (…)


Categorii

Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Pagini Ortodoxe, Parintele Efrem (Vatoped), Parinti greci si athoniti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “Taina suferintei/ PREA OCUPATI PENTRU DUMNEZEU?/ Lumina care sta in durere/ DE CE MINTIM DUHULUI SFANT?/ Sandu Tudor, de la revolta la mistica/ PRIVIND CATRE NOI INSINE/ Dobri Dobrev, batranul cersetor pentru Hristos/ COMOARA ORTODOXIEI vs. DESERTACIUNEA FASTFORWARD (Stiri si recomandari religioase)

  1. Cand nu suferim devenim “reci” si fata de Dumnezeu, si fata de aproapele.

  2. Tanarul medic stomatolog si batranul Dobri Dobrev…doua exemple de cum ar trebui si poate fi traita viata in si cu Hristos.Exemple extreme, ar spune multi(ma gandesc la majoritatea prietenilor mei,care ,din pacate nu prea citesc pe-aici,si nu numai,caci eu insami gandesc,in 99% din cazuri,la fel).Dar,oare, chiar sunt ele extreme?Sau extrema este pozitia in care l-am impins pe Dumnezeu in vietile noastre mult prea…ocupate si pline de griji desarte.
    Ma gandesc la ei si-mi plec capul.Greu mai imi vine sa-mi ridic ochii si sa ma privesc in oglinda adevarului…

  3. Cugetare – Sfantul Nicolae Velimirovici – Proloagele de la Ohrida

    Roade, roade voieşte Dumnezeu de la tot pomul ce viază, adică de la tot omul. Toate celelalte voite şi iubite de oameni – poziţie socială, putere, faimă, sănătate, bani şi cunoaştere – nu sînt decît frunzele pomului. Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Matei 3:10).

    Pînă şi popoarele necreştine din timpurile vechi preţuiau faptele bune mai mult decît cuvintele frumoase. Cu atît mai mult aceasta trebuie să fie legea printre următorii lui Hristos. La un sfat al atenienilor, la care erau prezenţi şi reprezentanţi ai spartanilor, un anume bătrîn trecea printre rînduri, căutînd un loc să şeadă. Atenienii şi-au ras de el, ne-eliberînd nici un loc pe bancă pentru bătrîn. Cînd bătrînul a ajuns la locul spartanilor, aceştia toţi s-au ridicat în picioare lăsîndu-l pe bătrîn să şeadă mai întîi. Văzînd aceasta, ateninenii i-au lăudat pe spartani în termenii celei mai înalte elocinţe. Spartanii au răspuns:
    „Atenienii sînt cei care cunosc binele, dar nu-l fac.” Oricine face fapte bune se aseamnă copacului care aduce roadă multă grădinarului său. Iar izvorul faptelor bune în om este inima cea bună şi iubitoare de Dumnezeu.

  4. …atat de frumos vine Domnul Dumnezeu la noi!
    …si nu ne mai e … frica ci ne e dor sa-L cunoastem!

  5. Pingback: Război întru Cuvânt » Duminica slabanogului de la Vitezda. DE CE SUFERINTA? DE CE BOALA? CUM SA IL AJUTAM PE CEL CARE SUFERA? Ne raspunde Parintele Arsenie Muscalu (audio)
  6. Slava si multumire Domnului pentru toate! ca ca mult rabdator si milostiv este.

  7. Noroc ca am trecut si a doua oara prin aceasta postare si ca mi-am invins reticenta (justificata,cred,de altfel)pt Formula As.Caci deschizand articolul de acolo,nu mica mi-a fost bucuria pt tot ce am citit in el,dar mai ales pt cele ce voi cita in continuare,si care au picat ca o adeverire si confirmare a ceva ce eu insami simtisem si gandisem cu mult inainte.Este vorba despre:

    “Apropo de casnicie, sa retineti ca una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastra este aceea ca in viata trebuie sa-ti cauti jumatatea. Ni se inoculeaza aceasta minciuna, prin literatura, presa, filme, inca de cand suntem copii. Ni se spune ca nu putem fi fericiti decat daca ne gasim jumatatea. Este o minciuna care dateaza cam din perioada romanticilor, cand omul s-a indepartat de Dumnezeu si cauta sa puna pe piedestalul pe care statuse Dumnezeu un alt om, persoana iubita.

    – De ce spuneti ca e o minciuna?

    – Pentru ca fiecare om e chip al lui Dumnezeu, nu jumatate de chip. Si nu relatia mea cu alt om ma implineste, ci relatia cu Dumnezeu. Daca stau mereu in legatura cu Dumnezeu prin rugaciune, simt adevarul celor spuse de Mantuitorul: “Imparatia Cerurilor este inlauntrul vostru”. Simt pace, bucurie, mangaiere, echilibru. Abia atunci relatia mea cu alti oameni poate deveni relaxata, neposesiva, iar gelozia, controlul, invidia si toate celelalte care ne chinuie cad de la sine. Doi oameni care traiesc in Dumnezeu nu pot avea decat o relatie foarte buna. Altminteri, eu n-am fericirea si o astept de la celalalt si el o asteapta de la mine. De aici vin atatea dezamagiri, nefericiri si drame. Omul crede ca si-a ales partenerul gresit si de asta nu e fericit. Isi cauta alt partener si, dupa un timp, simte acelasi gol si aceeasi neimplinire. Dar problema nu este acel partener, ci raportarea gresita la viata, ca tu crezi ca exista o jumatate cu care poti sa formezi un intreg. Noi, de fapt, ne avem radacinile in Dumnezeu, nu in alt om, iar seva, puterea noastra de viata vine de la Dumnezeu si nu de la om. E clar atunci ca implinirea nu poate sa fie decat in El. Nu de la alt om trebuie sa astept fericirea, ci de la Dumnezeu. Daca am acea implinire profunda in Dumnezeu, pot sa am si implinirea familiala, sociala… Si mai e ceva: noi nu putem schimba pe nimeni, fiecare se schimba numai daca vrea. Multi sunt nefericiti pentru ca incearca sa-si schimbe “jumatatea”. Femeile, de exemplu, stiu ca barbatii cu care se casatoresc au anumite defecte, vicii, neimpliniri. Dar se insotesc cu ei, sperand sa-i schimbe. Cand iubesti pe cineva, nu te cazni sa-l schimbi, caci nu vei putea. Roaga-te pentru el, da-i un sfat, o carte, si mai departe ramane lupta lui cu el insusi. Eu pot sa-ti pun in farfurie, dar nu pot sa mananc in locul tau, iti arat drumul, dar nu pot sa merg in locul tau. Parintele Ghelasie de la Frasinei spunea ca nu conteaza atat duhovnicul, cat ravna ucenicului. Duhovnicul poate sa fie un om sfant, dar daca tu n-ai pic de ravna, samanta ta ramane tot neincoltita. Tu insuti trebuie sa pui samanta in pamant, sa o ingrijesti, sa fii gradinarul propriei tale vieti. Problema nu e sa-i schimbi pe altii, ci sa te schimbi pe tine. Odata ce vom face asta mai multi, se schimba si lumea din jurul nostru”

    Frumos,nu?Si adevarat!Eu,si nu numai,cred,confirm cu cele traite personal ca asa este!

  8. Pingback: Arhim. Simeon Kraiopoulos: SUFERINTA, BINECUVANTARE SAU BLESTEM? Care este sensul suferintei? -
  9. Pingback: CADEREA CETATII SFINTE: Predici ale Parintelui Simeon Kraiopoulos despre SENSUL DUHOVNICESC AL CUCERIRII CONSTANTINOPOLULUI: “Cu Dumnezeu nu este de gluma! Sa nu ne astupam urechile, fratii mei!” -
  10. Pingback: “Doamne, ajuta-ma sa vreau sa pot!”/ VIATA CA UN MULTI-TASKING LA FOC AUTOMAT: “Cum sa Isi mai gaseasca Domnul timp de noi, cand noi nu ne mai gasim timp nici pentru noi insine?”. CU CE “C.V.” NE PREZENTAM IN FATA LUI D
  11. Pingback: DOBRI DOBREV, SFÂNTUL "CERȘETOR" PENTRU HRISTOS DIN BULGARIA, a plecat la Domnul, la vârsta de 103 ani (FOTO, VIDEO) - Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare