Ce se întâmplă în situaţia în care nu izbutim să ne concetrăm pe primele două posibilităţi, cele mai realiste, şi să producem acum milioanele de români de care e nevoie? Subliniez: ACUM, şi nu peste treizeci de ani. Ei bine, generaţia mea, adică cei peste patruzeci de ani, vor avea cu greu o pensie suficient de mare încât să întreţină o cutie de carton în care să trăiască la talpa blocului. Pentru că de apartamente şi case nici nu se va pune problema. Ca să parafrazez un banc bun: putem începe să ne panicăm.