Proorocul Moise păștea oile socrului său în jurul Muntelui lui Dumnezeu Horeb, riscându-și confortul vieții sale pământești. Aceasta pentru că, atunci când se apropie cineva de Dumnezeu, nu poate să rămână neatins de prezența Lui, care, deși așteptată, totuși se arată surprinzătoare, năvalnică, dar și mult prea puternică pentru ceea ce este omul și ceea ce el poate purta. Și curios, îndrăzneț și doritor de experiență, Moise se apropie de vedenie și dintr-o dată se trezește călcând pe pământ sfânt, pășind în altarul lui Dumnezeu. Și totuși, stând în fața lui Dumnezeu, stare pe care și-a dorit-o întreaga viață, i se face frică, pentru că se simte prea mic, Îl vede pe Dumnezeu așa de mare, iar sarcina care se așează pe umerii săi se arată a fi neașteptat de grea. Această stare o descrie Sfântul Apostol Pavel zicând: „Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10, 31). Însă Moise va spune în cele din urmă „Iată-mă, Doamne”, „vremea este ca Tu să lucrezi”. Dincolo de frica, de neliniștea sau de slaba credință a omului, focul ce însoțea arătarea lui Dumnezeu „ardea și nu se mistuia”, reprezentând garanția chemării – „Domnul este cu tine”, și anticipând alegerea care aducea cu sine calea mântuirii sale, dar și a poporului lui Dumnezeu.
