(icoana de Gabriel Toma Chituc)

Paraclis sau Canon de mângâiere

către cel întru Sfinţi purtătorul

de Dumnezeu Părintele nostru Paisie Aghioritul

A cărui pomenire se săvârșește la data de 12 iulie

Preotul: Binecuvântat este Dumnezeul nostru…

Strana: Împărate ceresc…, Sfinte Dumnezeule…, Preasfântă Treime…, Tatăl nostru…

Preotul: Că a Ta este Împărăţia…

Strana: Doamne miluieşte (de 12 ori), Slavă…, Şi acum…, Veniţi să ne închinăm… (de trei ori), apoi Psal­mul 142: Doamne, auzi rugăciunea mea.. Slavă…, Şi acum…, Aliluia (de trei ori) şi Dumnezeu este Dom­nul… (de trei ori); apoi

Continuarea articolului

CUVIOSUL SOFRONIE SAHAROV (†11 iulie 1993)

Va recomandam si:

***

Intervenţia minunată şi pocăinţa

“Un astfel de Stareţ ce trăia în isihia minţii, cu o dragoste kenotică [in care se golea de sine insusi, n.n.] faţă de toţi oamenii, în unire şi comuniune cu Dumnezeu, era cu neputinţă să nu provoace schimbări duhovniceşti în cei pentru care se ruga – dacă, desigur, şi aceia răspundeau chemării sale. De obicei se ruga pentru toată omenirea. Undeva scrie un cuvânt minunat, care ne arată că era rugător pentru întreaga lume, preot al întregii lumi:

„Grija pentru toţi face ca slujirea unor persoane anume să devină o piedică şi te determină oarecum să te îndepărtezi de ei” .

Odată însă, după cum îi scrie lui Balfour, s-a rugat pentru o femeie, o cunoştinţă a sa, care suferea de cancer în stadiu terminal, fiind „condamnată la moarte, după părerea doctorilor”. Stareţului i s-a cerut să se roage pentru ea şi a făcut-o „cu bucurie în duh, dar cu multă durere în inimă”. A rămas lângă patul ei la spital „mai mult de două ceasuri”, rugându-se împreună, vorbind, discutând, şi apoi împărtăşind-o cu Preacuratele Taine. Femeia s-a vindecat pe deplin, cu lucrarea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea Stareţului. Aceasta nu i-a prilejuit însă schimbarea prin pocăinţă, nici ei, nici soţului ei, şi amândoi au continuat să-şi trăiască viaţa lumească de dinainte. Dar, precum scrie Stareţul,

„minunea nu s’a săvârşit pentru ca ei să rămână cum fuseseră până atunci”:

femeia s-a îmbolnăvit din nou. De data asta, scrie Stareţul, Continuarea articolului

„Icoane de sfinți contemporani” – Predică a Protos. Ieremia (m-rea Putna) la Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinților Români), 30 iunie 2019:

O, voi, Sfinților Români, rugați-vă neîncetat limanul mântuirii cu toți să-l dobândim!

Iubiți credincioși,

Iată-ne, cu darul lui Dumnezeu, în a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, Duminică in care Sfântul Sinod al Bisericii noastre a rânduit sa-i prăznuim pe toți sfinții români, cei cunoscuți, dar si cei mulți, foarte mulți necunoscuți. Si, așa cum știți, în Duminica precedentă i-am sărbătorit pe toți sfinții – și nu întâmplător după Pogorârea Duhului Sfânt ii sărbătorim pe sfinți. De ce? Pentru ca, vedeți, Mântuitorul S-a întrupat, L-am văzut, L-am pipăit, avem cuvintele Lui, avem icoana Lui, dar pe Duhul Cel Preasfânt nu-L vedem. În schimb, sfinții sunt cei care-L fac văzut pe Preasfântul Duh. Sfinții sunt lucrarea, roada Duhului Celui Preasfânt. Un sfânt este împreună-lucrarea omului cu Duhul Cel Preasfânt.

Ne învață Părinții noștri ca Mângâietorul, Duhul Adevărului, Duhul Cel Preasfânt, pe Care toți L-am dobândit la Botez, noi, creștinii ortodocși, lucrează la mântuirea noastră cumva de foarte aproape, din interioritatea noastră. Spun Sfinții ca Duhul este mai intim nouă decât ne suntem noi înșine si, dinăuntru, ne îndeamnă delicat, ne îmboldește sa împlinim poruncile Mântuitorului si, astfel, Mântuitorul să ia chip in noi. Deci, cumva, daca vreți, Duhul Cel Preasfânt pictează, daca noi Îl lăsăm, cu mâna noastră, icoana Mântuitorului in inimile noastre. Dar aceasta este lucrarea Duhului Celui Preasfânt. Și de aceea in prima Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt i-am sărbătorit pe sfinți, pentru ca ei Îl fac vizibil pe Duhul Cel Preasfânt.

Un sfânt este cea mai mare minune care există pe pământ, dincolo de orice semne. Frumusețea lor, noblețea lor pogoară cerurile, îi face pe îngeri sa se minuneze și atrage Harul lui Dumnezeu nu numai peste ei, ci peste întreg pământul. Și bineînțeles ca se cuvenea si ne bucuram ca Sfântul Sinod a rânduit sa-i sărbătorim si pe sfinții români, adică roada Duhului Sfânt pe pământul acesta.

Noi, românii, si din cauza istoriei, dar poate si dintr-o timiditate, dintr-un prea mult bun-simţ, nu prea ne-am canonizat sfinții, nu prea i-am cinstit cum se cuvine. Gândiți-va numai la sfinții români din secolul 20, cat de puțin ii cinstim, cat de puțin ii lăudam sau le povestim copiilor despre faptele lor. Iar aceasta nu se cuvine; omenirea dintotdeauna si-a cântat eroilor, toate poemele sunt închinate eroilor mari ai omenirii. Sfinții sunt eroii noștri, eroii Duhului si se cuvine sa le cunoaștem viața si faptele si, mai ales, sa le povestim urmașilor noștri si, bineînțeles, mai ales sa le împlinim cu fapta. Continuarea articolului