Provocare la dragoste

– în loc de prefață –

Nu mi-am închipuit vreodată că voi traduce un roman de dragoste, și nu orice fel de roman de dragoste, ci unul scris după scenariul unui film! Nici nu mi-am închipuit că se pot realiza seriale de succes inspirate de povețele unui sfânt!

Nimic neobișnuit în cartea asta – și totuși, atât de originală, nu prin povestea exterioară (banală, în definitiv, destul de tipică și cu un happy end plictisitor de ireal), ci prin povestea evoluției interioare, de la omul închis în sine la cel deschis să primească dragostea: a lui Dumnezeu, a iubitei, a propriului copil, a fraților, a prietenilor. Căci tragic, în existența noastră, nu este numai faptul că nu suntem în stare să dăruim dragoste, ci, mai mult chiar, nu suntem în stare nici să o recunoaștem când ni se înfățișează, nu suntem în stare să o vedem, să o primim și să o purtăm. Avizi după dragoste, clipă de clipă într-o goană nebună după ea, o căutăm, rătăcind pe căi străine, epuizându-ne zadarnic în strădanii absurde, și totuși, clipă de clipă, orbi și fără minte, o strivim, o alungăm din viața noastră, o sufocăm în propriul sine, prea plini de noi înșine. Continuarea articolului

Episcopia Hușilor: Preasfinţitul Ignatie: „Poruncile lui Dumnezeu sunt cele care ne conservă demnitatea de fii ai Săi”

Cuvânt de învăţătură rostit la sfinţirea bisericii româneşti din Grenoble, Franţa (19 mai 2018)

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl, Care rămâne întru Mine, El Însuşi face aceste lucrări. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine, iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrurile acestea. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu, şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Şi orice veţi cere în numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul. Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face. Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Și Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac: Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi însă Îl cunoaşteţi, pentru că rămâne la voi şi în voi va fi! Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi. Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii. În ziua aceea veţi cunoaște că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi întru Mine şi Eu întru voi. Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.” (Ioan 14, 10-21)

Evanghelia ne vorbește despre două lucruri absolut esențiale, și anume, credința în Dumnezeu și păzirea poruncilor Lui. Cred că această pericopă evanghelică se potrivește foarte bine cu acest moment de bucurie, al acestei comunități, și anume sfințirea acestui lăcaș de cult. De ce? Pentru că în Biserică noi deprindem, învățăm, ne cunoaștem credința, și tot aici, în Biserică, învățam să păzim poruncile lui Dumnezeu.

Biserica este locul în care Îl descoperim pe Dumnezeu, este locul în care El Însuși, Dumnezeu, Se descoperă fiecăruia dintre noi. A fi credincios nu înseamnă a adera din punct de vedere mental la un anumit set de convingeri. A fi credincios înseamnă să ai această dorință, această năzuință lăuntrică ca să te întâlnești cu Dumnezeu. Credința este întâlnire cu Dumnezeu, lucru pe care noi îl facem de fiecare dată atunci când venim la biserică și ne propunem să ne întâlnim cu El. Și dacă noi avem înrădăcinată în ființa noastră această năzuință, să știți că după două-trei ceasuri de slujbă vom pleca foarte bogați din punct de vedere sufletesc. Continuarea articolului

Extras din predica Protos. Ieremia Berbec (Man. Putna) la Sfintii Imparati Constantin si Elena – 21 mai 2016:

“[…]

As vrea sa pornesc acum de la aceasta ultima relatare despre Sfantul Constantin si vreau sa va descriu faptul ca lumea lui nu era cu mult diferita de a noastra. Veneau dupa o prigoana, noi venim dupa o prigoana. Elitele acelei societati erau pagane, erau universitati, dar profesorii erau inchinatori la idoli. Marii filozofi ai timpului se inchinau idolilor, jertfeau idolilor. Cum si la noi acum, majoritatea oamenilor de stiinta se inchina naturii, hazardului, iar pe oameni ii indeamna [sa creada ca] Dumnezeu nu exista, Dumnezeu e o iluzie, o pacaleala, puteti sa faceti ce vreti, nimeni nu va trage la raspundere. Ei slujesc in alte temple si indeamna poporul la pacat. Fara remuscari, un total libertinaj, pe care din pacate il vedem in randul tinerilor.

Acum, Sfantul Constantin era intr-o astfel de lume. Intr-adevar, crestinii erau destui, dar nici pe departe majoritari si atunci, cu deosebita intelepciune si discernamant, el incet-incet a schimbat fata imperiului. Nu deodata, nu a schimbat totul, nici macar nu a prigonit pe pagani, ci doar a sprijinit Biserica. Si incet-incet a aratat, ca si prin acest edict, cum ar trebui supusii lui sa se orienteze. Si pe aceasta temelie a lui au cladit imparatii de mai tarziu si s-a ajuns la imperiul crestin. Continuarea articolului