CUM NE SPOVEDIM? Care sunt conditiile intalnirii reale a omului cu Dumnezeu si pentru a trai inca de aici BUCURIA CEA MARE A HARULUI DUHULUI SFANT?

“[…] Primul care mărturiseşte despre Iisus Hristos că este Mesia este un iudeu. Care a fost condiţia ca acesta să poată mărturisi? Spune tot Mântuitorul: Adevărat vă spun vouă, nu este vicleşug în iudeul acesta. Deci o condiţie a întâlnirii omului cu Dumnezeu este lepădarea de făţărnicie şi de viclenie din inimă. Fără acestea ca premisă, să spunem, iniţială, ca primă condiţie, ca prim criteriu, până acestea nu vor fi lepădate din inima noastră, nici gând vreodată să poată să Se sălăşluiască Duhul Sfânt şi harul să ne descopere nouă pe Iisus Hristos. Deci voi face o digresiune foarte scurtă, dacă-mi îngăduiţi, pentru că e vreme de post, e vreme de pocăinţă şi de spovedanie. Continuarea articolului

“Când lumea se sălbăticeşte cu toată puterea pentru a ne opri de la adâncimea Vieţii întru Hristos…” – RUGĂCIUNEA ŞI CRUCEA

(Sfanta Maria Egipteanca pescuita de harul Cinstitei Cruci – icoana de Elena Murariu, expozitia de la Libraria Bizantina)

Arhimandritul Irineu:

RUGĂCIUNEA ŞI CRUCEA

Începutul rugăciunii a temeluit înlăuntrul nostru o dorinţă adevărată de a dobândi Împărăţia, de a rămâne neîncetat în îmbrăţişarea lui Dumnezeu, de a avea inimile luminate şi încălzite de strălucirea prezenţei Domnului. Am zăbovit puţin asupra a ceea ce este rugăciunea, a ceea ce poate fi, în vieţile noastre; dar nu putem să sfârşim fără a ne întoarce la locul în care am început discuţia noastră despre rugăciune: Crucea lui Hristos, pe care Mântuitorul nostru S-a slăvit, prin care lumea este transformată şi creaţia înnoită.

Ceea ce se poate numi rugăciune nu este rugăciune creştină dacă nu este modelată de Cruce. Nu putem să-L cunoaştem pe Dumnezeu, cu atât mai puţin să rămânem şi să ne odihnim întru El, dacă nu putem să spunem înainte de toate, împreună cu Sfântul Pavel: Nu ştiu […] altceva decât pe Hristos, şi pe Acesta răstignit (I Corinteni 2, 2). Crucea – şi, împreună cu ea, slăvită Înviere a Domnului – este temelia universului şi, astfel, este şi temelia necesară a rugăciunii noastre. Dar ce înseamnă aceasta? Ce înseamnă să-L vezi în rugăciune pe Domnul Slavei cel răstignit în centrul fiecărui moment din viaţă?

Să ne întrebăm mai întâi: ce anume din lume îl opreşte pe creştin de la rugăciune? Nu putem spune că este ceva intrinsec lumii înseşi, ceva „firesc” sau fundamental care lucrează împotriva comuniunii noastre cu Dumnezeu. Domnul Însuşi a făurit această lume – şi, cu adevărat, tot cosmosul – cu singurul scop ca noi să ne apropiem de El şi să venim mai desăvârşit în îmbrăţişarea Lui dumnezeiască. Lumea a fost făurită de Făcător ca să ne fie sprijin în rugăciune.

Cu toate acestea, lumea luptă împotriva noastră şi orice pas mic spre Dumnezeu descoperă într-un nou chip că noi nu suntem din lumea aceasta (cf. Ioan 18, 36; Ioan 15,19; 17,15-18; Romani 12, 2). Aceasta, s-o spunem din nou, nu pentru că lumea este rea sau nedesăvârşită, ci pentru că păcatul nostru a făcut ca zidirea cea blândă să devină potrivnică. Prin neascultarea noastră, simfonia creaţiei şi-a pierdut armonia, iar cântecul ei a devenit dezorganizat, strident şi discordant. Cerurile, care ar trebui să arate slava lui Dumnezeu (cf. Psalmi 18,1), par să ne prindă în nemişcarea legată de pământ a lipsei noastre de scop. Soarele şi luna, pe care Domnul le-a făurit ca să arate ceasurile cu apusul lor (cf. Psalmi 103, 20) şi să pună rânduială în creşterea noastră în sfinţenie, par să înfăţişeze un ciclu nesfârşit al inutilităţii şi al rătăcirii fără înţeles. Şi toate societăţile pe care omul le-a creat în cursul lungii sale istorii, deşi născute din actul milostiv al lui Dumnezeu de a făuri femeia şi de a-i da strămoşului nostru o împreună-vieţuitoare, căci nu este bine să fie omul singur (Facerea 2,18), au ajuns să înrobească mintea, inima şi voinţa în concepţii pervertite despre libertate, despre dreptate, despre moralitate – chiar şi despre Dumnezeu. Continuarea articolului

SF. NICOLAE VELIMIROVICI: “O, Doamne, lumea cea îngrozitoare m-a învăluit din toate părţile. Nu voi putea rezista dacă Tu nu mă vei îmbrăţişa cu tăria ta…”/ UNDE ESTE DOMNUL ŞI DE CE NU ÎL (MAI) RECUNOSC OAMENII LUMII?

Vedeti si:

Sfantul Ierarh Nicolae Velimirovici, “Rugaciuni pe malul lacului”:

78

Seara stelele încep să licărească deasupra capului meu şi simt prăpastia deasupra căreia se balansează viata mea. Şi cu suflet tremurând îmi întind mâinile spre Tine şi strig: O, Doamne, lumea cea îngrozitoare m-a învăluit din toate părţile, precum deşertul nisipos învăluie o minisculă oază.

Nu voi putea rezista dacă Tu nu mă vei îmbrăţişa cu tăria ta. Nisipul va acoperi pajiştea mea verde, el va astupa izvorul care udă pajiştea, iar dunele de nisip se vor ridica deasupra palmierilor. Şi dinapoia nisipurilor o inimă care te-a iubit va fi făcută praf, iar praful se va lipi de cocoaşele cămilelor. Iar nisipul va astupa gura ce nu ştia decât un cânt, un imn închinat Ţie, Atotputernicului. Şi din milioanele de ani de viaţă, o zi de viaţă va fi ştearsă, de parcă n-ar fi existat niciodată. Iar roţile uriaşe ale universului vor tropăi mai departe, nepăsându-le măcar că o zi de viaţă s-a transformat într-un grăunte de nisip. Continuarea articolului

Articole Recomandate

Carti

Recomandam