Sfântul Dosoftei – Ierarhul care a ținut țara cu sabia Duhului

Sfântul Dosoftei era, cum ne spune cronicarul Ion Neculce, „cucernic şi blând ca un miel”. S‑a distins printr-o viață evlavioasă exemplară, de nevoință şi de apostolat neobosit. Această blândețe şi cucernicie misionară sunt cu atât mai impresionante cu cât Sfântul Dosoftei a traversat una dintre cele mai tulburate perioade din istoria Moldovei. El a trăit în veacul al XVII‑lea, provenind din neam de mazili, adică de mici boieri de țară, care, ca port şi viață, nu se deosebeau cu mult de țăranii simpli. Râvnitor celor duhovniceşti şi celor ale înțelepciunii, se distinge, devreme, prin iubirea de învățătură şi de viață călugărească. Este, în cuvintele aceluiaşi cronicar, un „deplin călugăr”.

Vremurile erau, aşa cum menționau cronicarii, „nepaşnice pentru țară”. Moldova era foarte slăbită, pândită de tot felul de imperii hrăpărețe, iar, pe plan intern, intra într‑o instabilitate cronică, domniile schimbându-se extrem de des. Războaiele erau frecvente, bolile şi sărăcia loveau oamenii fără milă. După cum scria Miron Costin: „ce sosiră asupra noastră cumplite acestea vremi de acum, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri”, pentru că, simțea vechiul cronicar, treceau bieții oameni prin „cumpănă mare”.

În această lume a durerilor şi prefacerilor, impresionează zelul cu care Sfântul Dosoftei, care, treptat, a devenit episcop de Huşi, iar apoi mitropolit la Iaşi, şi-a urmat neobosit şi nedescurajat apostolatul, precum şi zelul cu care a căutat să aducă în limba română cărțile de cult şi să versifice Psaltirea, făcând-o, astfel, mai pe inima poporului. Care e semnifcația misiunii sale? În condițiile în care Moldova se destrăma politic şi social, Sfântul Ierarh Dosoftei hrănea duhovniceşte sufletele credincioşilor şi consolida identitatea comunității. Aceasta o făcea, pe de o parte, cultivând viața Bisericii, întărind viața monahală, evlavia clerului şi poporului, iar, pe de altă parte, trezind identitatea națională prin introducerea limbii române ca limbă de cult. Continuarea articolului

(icoana-mozaic de Daniel Codrescu, Biserica Sfantul Spiridon-vechi, Bucuresti)

Presb. Constantina Palmer:

În ziua de praznic a Sfântului Spiridon

În ziua Sfântului Spiridon (12 decembrie), după Sfân­ta Liturghie, numai o mână de oameni a mers în sala de mese a mănăstirii pentru a sărbători praznicul împreună şi a primi prăjituri şi câte-o ceşcuţă de cafea din partea măicuţelor. Soţul meu, părintele John, care era diacon pe atunci, slujise şi el în dimineaţa aceea într-unui dintre pa­raclisele mănăstirii.

Aşa cum era rânduiala, preotul se aşeza în capul mesei alături de maica stareţă şi de ceilalţi slujitori bisericeşti. Noi, mirenii, ne aşezam de jur-împrejur, sorbeam cafea din micuţele ceşti greceşti cuibărite în palmele noastre şi aşteptam să primim cuvântul duhovnicesc potrivit zilei respective. Părintele a vorbit destul de puţin, aşa că una dintre credincioase i-a cerut binecuvântarea de a ne po­vesti minunea pe care o făcuse Sfântul Spiridon cu ea şi cu familia ei cu câţiva ani în urmă, tot într-o zi de 12 decembrie, ziua prăznuirii sfântului. Continuarea articolului

Protos. Hrisostom (Putna) – Predica la Duminica a 31-a dupa Rusalii, a Vindecarii orbului din Ierihon (2 decembrie 2018):

SMERENIA PRILEJUIEȘTE VEDEREA (ÎNȚELEGEREA) DUHOVNICEASCĂ

“Suntem cu o duminică mai aproape de Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, suntem cu un pas mai aproape de a-L întâmpina pe Cel Care S-a pogorat din cer pentru ca pe noi, oamenii, sa ne ridice la El, pe Cel Care a venit sa ne aduca aminte ca si în cer avem Părinte, că noi nu suntem nişţe simple vieţuitoare pe acest pământ, ci suntem fiii Lui, fiii Dumnezeului Celui Preaînalt. Şi, cum spunea Sf. Ap. şi Ev. Ioan, El, adică Hristos:

Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.

De ce nu L-au primit, deşi erau ai Săi? Erau ai Săi pentru că Dumnezeu îi vede şi ne vede aşa, ca fiind ai Lui, însă noi iată că nu-L vedem aşa, ca fiind Părintele nostru ceresc. Noi nu vedem lucrurile aşa cum le vede El.

Şi de aceea duminica aceasta ne pune înainte vindecarea acestui orb pentru a ne aduce aminte de orbirea noastră. A fi orb nu inseamna numai a nu vedea nimic, ci şi să vezi greşit, să vezi strâmb. Întru ale Sale a venit şi ai Săi nu L-au primit – nu L-au primit pentru că nu L-au văzut şi, daca L-au vazut, nu L-au înţeles, pentru că lumea aceasta i-a inabusit.

Acest orb de care Sf. Ap. Marcu ne spune că se chema Bartimeu, fiul lui Timeu – de ce ni se spune si numele lui? De ce Sf. Marcu insista pe acest lucru? Pentru ca este o persoana concreta, este un om care are un parinte ce vine si el dintr-o alta familie si asa mai departe. Suntem oameni, suntem nascuti si asta inseamna ca avem un parinte, suntem oameni adevarati, oameni nascuti dintr-o relatie de iubire. Si pe acest Bartimeu il vedem ca sedea la marginea drumului, cersind. Lumea pentru el nu era asa de evidenta, sa spunem asa. Nu il strivea cu ispitele ei asa cum ne striveste pe noi lumea de astazi, insa era suficient de puternica astfel incat sa-l reduca pe acest Bartimeu la o vietuitoare, ca sa zic asa, si sa-mi iertati barbarismul. Pentru ca el urmarea doar sa supravietuiasca. Incerca sa traiasca de azi pe maine si cersea si statea la mila celor din jur, a celor pe care nu-i vedea, doar ii auzea. Zgomotele din jur, desi erau estompate pentru el, desi nu insemnau mare lucru pentru el, insemnau suficient de mult, astfel incat el sa stea la marginea prapastiei dintre nadejde si deznadejde.

Si iata ca, la un moment dat, trece pe acolo Hristos, împreuna cu ucenicii Lui. Şi, auzind zarvă, o zarvă deosebită, nu mai auzise aşa ceva până atunci, a întrebat ce se intampla. Şi, când a auzit cine este Cel Care trece, că este Hristos, despre Care se dusese deja vestea că vindecase de boli pe care cei de atunci crezusera că erau incurabile, atunci a iesit la iveala nadejdea ascunsa din inima lui. Atunci a ieşit la iveală adevăratul Bartimeu. Dorinţa aceea ascunsa din inima lui a izbucnit şi spune Sf. Ev. Marcu că şi-a lepădat haina lui şi a alergat după El şi striga Miluieşte-mă! Oamenii îl opreau pentru că obişnuinţa îi făcuse să se împietrească cumva, să rămână nesimţitori la nevoia celuilalt. (…)

Continuarea articolului