ÎNCREDINȚAREA LUI TOMA – Predica Parintelui Hrisostom de la Putna (AUDIO + TEXT): “Noi nu Îl credem pe Dumnezeu şi nu ne încredem în El! V-aţi pus în palma lui Hristos! De ce nu staţi cuminţi acolo? De ce vă agitaţi? Sunteţi în palma Lui! Unde poţi fi mai ocrotit şi mai lipsit de griji?”

“Aceste semne din palme, de la picioare, din coastă, aceste semne au devenit pecetluirea acestei iubiri. A acestei iubiri care face ca omul să fie una cu Dumnezeu pentru că relaţia este personală şi este iubitoare. Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

(icoana de Gina-Maria Pilipovici)

Vedeti si:

***

Hristos a înviat!

Ziua de astăzi este o zi foarte importantă pentru viaţa noastră duhovnicească pentru că, dacă în săptămâna ce a trecut am fost alături de cei care au fost numiţi de Însuşi Hristos martorii Învierii sale – pentru că le-a zis Hristos: Voi sunteţi martorii Mei -, astăzi roadele Învierii sunt gata să fie puse întru lucrare. Astăzi începem să lucrăm ceea ce Hristos a realizat în inimile noastre. Astăzi începem să ieşim şi noi în lume.

Dacă am auzit în Evanghelie că ucenicii stăteau în prima zi a săptămânii, cum zice Sf. Evanghelist, ascunşi de frica iudeilor, de astăzi începând ei au ieşit la propovăduire, de astăzi începând ei au ieşit cu curaj să arate oamenilor că Hristos a murit şi a înviat pentru noi toţi și că nu este obiect de ocară Crucea. Chinurile, semnele cuielor, nu mai sunt semne şi urmări ale ocării pentru care Hristos a coborât pe pământ. Până şi astăzi vedeţi că sunt mulţi oameni care se numesc pe ei înşişi pocăiţi şi încă ei spun că Hristos a fost ocărât, Crucea este obiect de ocară şi că această Cruce nu trebuie ridicată deasupra pentru că ne aduce aminte că noi L-am răstignit şi că ne aduce aminte că asta este o pată şi o ruşine pe obrazul Bisericii, fără să înţeleagă ei, sărmanii, că Hristos S-a întrupat, S-a răstignit şi a înviat din iubire. Nu l-au auzit ei pe Sf. Ioan Evanghelistul zicând că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unicul Său Fiu L-a dat pentru noi? L-au auzit, desigur, dar nu l-au crezut şi de aceea ei sunt încă în întuneric, de aceea credinţa lor este slabă. Continuarea articolului

Cum sa pregatim loc descoperirii lui Dumnezeu in inima noastra? – CAUTAREA SI DORUL ARZATOR DUPA LEGATURA VIE SI PERSONALA CU DUMNEZEU, DEPASIND OBISNUINTELE FORMALISMULUI RELIGIOS. Omilie exceptionala la Duminica Tomei

Vedeti si:

***

Parintele Varnava Iankos:

Necredinţa cea „bună”

Astăzi este Duminica lui Toma (Ioan 20, 19-31) şi Biserica noastră pomeneşte evenimentul pipăirii Domnului nostru „în locul cuielor” de către Apostolul Toma. Biserica noas­tră numeşte necredinţa lui Toma „necredinţa cea bună”, pentru că această nevoie şi acest mod de a fi al său l-au condus la cunoştinţa învierii lui Hristos.

Toma, respingând orice formă de ipocri­zie religioasă, care se exprimă prin înţelesul credinţei religioase ca tradiţie, ca obişnuinţă şi ca identitate, caută ca să-i fie întemeiată credinţa pe gustare şi experienţă personală.

Nu s-a mulţumit, aşadar, cu mărturiile celorlalţi ucenici, ci a vrut el însuşi să fie mar­tor ocular al Învierii lui Hristos, astfel încât să aibă putere cuvântul său şi predica sa, când mai târziu îl vom vedea că merge în India în calitate de apostol al lui Hristos. Aşadar, Toma a vrut să-L atingă pe Domnul, să-L pipăie, ca să poată să spună şi altora: „Eu L-am văzut, L-am gustat, L-am pipăit. Nu poate nimeni să mă ia în râs, spun adevărul”. În acest fel pătrunde el însuşi în procesul relaţiei personale cu Dumnezeu.

Avem aici dimensiunea predicii şi a trăirii, dimensiunea a ceea ce am învăţat, sau a ceea ce ne-au spus alţii şi a trăirii personale. Secularizarea care se întâmplă în viaţa noastră cotidiană este rezultatul acestei distanţe dintre ceea ce am fost învăţaţi şi ceea ce trăim. Aceste două reali­tăţi trebuie să fie unite.

De multe ori declamăm că suntem credincioşi şi că nu avem nevoie de ceva ca să se întărească credinţa noastră, nu deoarece credem, ci pentru că realmente nu credem în posibilitatea unei le­gături vii cu Dumnezeu. Continuarea articolului

Mitropolitul IEROTHEOS VLACHOS despre SĂRBĂTORIREA DUHOVNICEASCĂ A SFINTELOR PAȘTI, pe baza Sfinților Părinți: “Praznicul Paștilor ne cheamă la trăirea PERSONALĂ a Învierii, la împărtășirea personală de ÎNNOIRE… Dacă nu se întâmplă aceasta, atunci ZADARNICĂ este pentru noi prăznuirea Paștilor”

Va mai recomandam:

***

Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos:

Pregătirea și trăirea Paștilor

Praznicul Sfintelor Paști reprezintă evenimentul cel mai de seamă în viața liturgică, bisericească și duhovnicească. Paștile înseamnă Învierea lui Hristos, trecerea omului de la moarte la viață, precum și trăirea Harului lui Dumnezeu înlăuntrul unei inimi curățite. Experiența pascală este trăirea atmosferei Învierii. Când sufletul își simte învierea din moartea pe care a suferit-o din pricina patimilor, când mintea-nous își dobândește slobozenia duhovnicească din robia patimilor, atunci trăiește Paștile.

Este trebuință, însă, de pregătire pentru ca omul să ajungă la acest eveniment, la trăirea personală a Paștilor.

Tocmai din această pricină ne vom apleca asupra unor aspecte legate de pregătirea și trăirea Paștilor, având ca punct de plecare un verset din Sfânta Scriptură, respectiv tâlcuirea acestuia de către Sfântul Maxim Mărturisitorul.

1. Hristos și Paștile evreilor

Sfântul Evanghelist Marcu descrie cea din urmă sărbătorire a Paștilor evreilor de către Hristos și ucenicii Săi, când Mântuitorul a dat oamenilor Taina Dumnezeieștii Euharistii, care este trăirea Paștilor celor duhovnicești, împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos. Sfântul Marcu scrie:

„Iar în ziua cea dintâi a Azimilor, când jertfeau Paştile, ucenicii Lui L-au întrebat: Unde voieşti să gătim, ca să mănânci Paştile? Şi a trimis doi din ucenicii Lui, zicându-le: Mergeţi în cetate şi vă va întâmpina un om, ducând un urcior cu apă; mergeţi după el. Şi unde va intra, spuneţi stăpânului casei că Învăţătorul zice: Unde este odaia în care să mănânc Paştile împreună cu ucenicii Mei? Iar el vă va arăta un foişor mare aşternut gata. Acolo să pregătiţi pentru noi (Marcu 14:12-15).

Ziua dintâi a Azimilor era prima zi în care evreii aveau grijă să îndepărteze orice aluat dospit pentru a mânca în ziua Paștilor – aducere-aminte a slobozirii lor din robia egipteană – azimile, dimpreună cu mielul pascal, ierburile amare etc. Potrivit tâlcuirii lui Victor Presbiterul, „prima zi a azimelor înseamnă ajunul sărbătorii azimelor. -Căci obișnuiau să considere întotdeauna ziua începând de cu seara”. Căutarea unui anumit loc arată că Hristos nu avea un sălaș al Său, „căci El nu avea casă, nici loc de odihnă, iar «până în cea din urmă zi» arată că nu a fost potrivnic Legii”. Astfel, Hristos a serbat Paștile iudaic, însă l-a transfigurat, de vreme ce ne-a dat Taina Dumnezeieștii Euharistii, prin care trecem de la moarte la viață, de la stricăciune, la nestricăciune.

Continuarea articolului

Articole Recomandate

Carti

Recomandam