“SFINTELE TAINE sunt realitati, nu simboluri. Este o PROFANARE sa ne gandim sau sa ne apropiem de ele ca si cum ar fi realitati biologice obisnuite, perisabile” – Marturisirile limpezi si puternice ale unor EPISCOPI ROMÂNI (PS MACARIE, IGNATIE si IUSTIN) despre SEMNIFICATIA SI PUTEREA SFINTEI IMPARTASANII, in contextul “ISPITEI de a dori sa modificam DUPA BUNUL PLAC randuiala liturgica statornicita in Biserica”

“MEDICAMENTUL NEMURIRII” NU POATE IMBOLNAVI PE NIMENI, CI ESTE LEAC DUMNEZEIESC!

Episcopia ortodoxă română a Europei de Nord:

Cuvânt pastoral al Episcopului Macarie al Episcopiei Europei de Nord la intrarea în Postul Mare – „Cine nu înțelege Sfânta Taină a Euharistiei, nu a înțeles ce este Biserica, ce înseamnă a fi creștin”

Iubiţilor fraţi preoţi și diaconi, ostenitorilor din sfintele mănăstiri şi alesului popor al lui Dumnezeu, har, pace, liniște și bucurie de la Hristos, iar din parte-mi părintească și frățească îmbrăţişare!

Parcă mai mult ca oricând, dat fiind contextul, Postul Mare ne stă înainte ca un timp al pocăinței, al înfrânării, al conștientizării acute a condiției noastre umane care are nevoie de mântuire și de unire cu Dumnezeu. Pentru cine își păstrează o conștiință creștină trează, spectacolul dramatic oferit în aceste zile de lumea întreagă este un prilej de vindecare de iluzii și de izbăvire de idolii cei mincinoși.

O molimă este suficientă pentru a bloca țări întregi, pentru a lovi economia și pentru a induce o panică globală. O molimă care nu se poate compara cu molimele care au bântuit lumea în secolele anterioare sau, dacă ne gândim la gripă, cu epidemia de gripă spaniolă care a secerat milioane de vieți după primul război mondial. Iată cât pot știința și puterea omenească. Iată cât de ușor se poate prăbuși falnicul și trufașul Babilon al lumii moderne. Nu este aceasta o dovadă concretă că toate sunt deșertăciune, precum spunea Ecleziastul? Nu ne arată, oare, că salvarea nu o putem aștepta de la oameni, de la cei puternici, ci de la Preamilostivul Dumnezeu? Continuarea articolului

CÂND CLERUL TRĂDEAZĂ PE HRISTOS… Cuvinte grele și ascuțite de bisturiu ale PR. GEORGE REMETE despre unele FENOMENE ECLEZIALE SMINTITOARE, spre mustrare vindecătoare, iar nu spre osândire sau dezbinare. “Problema creştinismului nu sunt necreștinii, ci creştinii. Problema este că sarea nu mai sărează şi focul nu mai încălzeşte. Nu te poate trăda, compromite şi face de ruşine decât al tău”

[Preot] George Remete, Iisus Hristos, iubirea tradata:

Trădarea clerului

Dar trădarea supremă nu o poate săvârşi decât cel mai apropiat, iar răul cel mai mare nu-l poate face decât cel investit cu binele şi autoritatea cea mai mare. Aşadar, vârful trădării, pervertirii, blasfemierii şi mişeliei creştine îl constituie clerul imoral şi impostor.

Trebuie ştiut că poporul sau creştinii simpli nu fac deosebire de vină sau responsabilitate între clerici, ci zic: „De două mii de ani se străduiesc popii să distrugă Biserica şi tot nu reuşesc!”. Între clerici lucrurile stau însă altfel: clerul inferior pune vina pe cel superior, iar cel superior pe cel inferior. Există clerici înalţi care au declarat public şi solemn că ei sunt în general cinstiţi şi pornesc la lucru cu intenţie bună, dar sunt pervertiţi de linguşeala inferiorilor, care nu se lasă până nu îi corup: ca şi cum tov. Nicolae Ceauşescu ar fi fost un călugăr smerit, iar tovarăşii din Comitetul Central l-ar fi prefăcut în dictator! Se ştie însă că adevărul stă exact invers. Aici, onestitatea şi rigoarea – dacă există – dovedesc fără tăgadă că, deşi în principiu tot clerul deficitar e vinovat şi înstrăinat de Hristos, totuşi vina superiorilor e mult mai monstruoasă şi mai dăunătoare decât a celor simpli, din 2 motive: 1) pentru că, fiind „cetatea din vârful muntelui” (adică având funcţie reprezentativă, vizibilitate şi putere mare) tot ceea ce fac ei are, vrând-nevrând, un efect mare, 2) pentru că preoţia asigură numai viaţa simplă, şi nu mare putere sau avere. Continuarea articolului

LA APA VAVILONULUI…

Psalmul 136

de Sfantul Mitropolit Dosoftei (“Psaltirea în versuri”, 1673)

La apa Vavilonului,
Jelind de ţara Domnului,
Acoló şezum şi plânsăm
La voroavă ce ne strânsăm,
Şi cu inemă amară,
Prin Sion şi pentru ţară,
Aducându-ne aminte,
Plângeam cu lacrămi herbinte.

Continuarea articolului

Articole recomandate

Carti

Articole Recomandate

Carti

Recomandam