PS DAMASCHIN LUCHIAN, cu realism si sensibilitate, despre CREDINȚĂ și NECREDINȚĂ, NĂDEJDE și DEZNĂDEJDE, DRAGOSTE și TRĂDARE: “Dacă Dumnezeu are încredere în mine, hai să dau şi eu încredere semenului meu. ÎN FAȚA UNUI OM DEZNĂDĂJDUIT NU VENIȚI CU RETORICĂ, ÎMBRĂȚIȘAȚI-L!” (video, text)

Conferință cu Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților,

16 noiembrie 2017 – ASCOR Iași:

Am luat-o pe toate părţile să văd cum să încep. Și prima dată mi-am pus o întrebare: de ce s-a propus tema aşa: Nădejdea în Dumnezeu şi încrederea în oameni.” De ce nu s-a spus: Credinţa în Dumnezeu şi nădejdea în oameni? Sau credinţa în Dumnezeu şi încrederea în oameni? Adică, până la urmă, care este raportul între nădejde şi credinţă? Ce este mai întâi, credinţa sau nădejdea? Cum ar trebui să le vedem pe acestea două? Și am găsit la Sf. Ioan Scărarul, într-unul dintre cuvintele sale de la sfârşitul cărţii, o explicaţie. El vorbeşte despre toate cele trei virtuţi, credinţa, nădejdea şi dragostea, și spune că toate trei sunt, de fapt, o singură strălucire şi o singură lumină. Zice el că una este raza, alta este lumina şi alta este cercul. Nădejdea, adică, se întemeiază pe credinţă şi îşi trage substanţa din credinţă.

[“Eu (pe cât pot înţelege), pe una o văd ca pe o rază, pe alta ca lumină, iar pe cealaltă ca cerc. Şi toate sunt o strălucire şi o lumină. Cea dintâi toate le poate face şi zidi; a doua îmbrăţişează mila lui Dumnezeu; iar a treia niciodată nu cade, nu încetează a privi şi nu lasă pe cel rănit de ea să-şi liniştească fericita nebunie”].

Când spun: “Sper să ajung la Madrid“, asta înseamnă că ştiu ca există Madridul şi mai ştiu că există ceva care mă poate ajuta să ajung acolo. Deci nădăjduiesc să ajung la Madrid, ştiind că există Madridul. Când vorbesc despre nădejdea în Dumnezeu, asta înseamnă că eu deja am o credinţă în Dumnezeu. Aceasta trebuie să preceadă, într-un fel, nădejdea în Dumnezeu. Când spun: “Cred în Dumnezeu“, asta înseamnă că cred în existenţa Lui. Când spun: “Nădăjduiesc în El“, mă refer mai mult la o lucrare a lui Dumnezeu cu mine, o lucrare proniatoare, o lucrare mântuitoare.

Dar și nădejdea şi credinţa sunt două virtuţi care nu sunt condiţionate de ceva. Adică, dacă la un moment dat caut argumente pentru credinţă şi motive pentru nădejde înseamnă că am o problemă şi cu credinţa şi cu nădejdea. Eu nu sper pentru că am de ce să sper; de multe ori sper pentru că nu am prea mult de ce să sper. Zice Sf. Pavel că noi suntem mântuiţi prin nădejde și nădejdea care se vede nu mai este nădejde. Şi tot el zice că împotriva oricărei nădejdi Avraam a crezut cu nădejde că va fi părinte al multor neamuri. N-avea nimic în jurul lui care să-l determine să aibă această nădejde; era bătrân şi el, era bătrână şi soţia sa. Împotriva oricărei nădejdi, Avraam a crezut cu nădejde că va fi părinte al multor neamuri. Continuarea articolului

“Da, Doamne, vreau să mă pocăiesc, vreau să pun un nou început, să simt că mă ierţi…”. EGOUL – DUȘMANUL CEL MAI MARE DINĂUNTRUL NOSTRU, cel care “continuu se transformă şi se ascunde în spatele unor justificări, ca nu cumva să păţească ceva”. CERCUL VICIOS AL FRICII DE A NE SUPĂRA PROPRIUL EU

Da, Doamne, vreau să mă pocăiesc, să simt că mă ierţi!

Egoul nostru nu suportă sentimentul de a fi păcătos

În fiecare zi Dumnezeu ni Se dezvăluie din ce în ce mai mult. Dar acest fapt are ca şi consecinţă imediată şi dezvăluirea propriului nostru suflet, în cele mai adânci ale lui, oferindu-ne posibilitatea să vedem realitatea de neînchipuit pe care a creat-o păcatul în el. Şi ar fi păcat, de vreme ce Dumnezeu ne dă zile multe şi timp de pocăinţă — noi, fireşte tânjim să trăim mai mult din alte motive, ca să ne bucurăm de viaţă, dar Dumnezeu nu a rânduit zilele pentru asta, ci pentru pocăinţăar fi, deci, păcat să nu ajungem la un nivel de autocunoaştere, să părăsim această lume fără să fi cunoscut păcatul nostru şi fără să ne fi pocăit pentru el.

Din câte ştiu şi înţeleg – şi am ajuns, mai mult sau mai puţin, la o cunoaştere a sufletelor oamenilor — prin modul în care gândim, nu-L ajutăm pe Dumnezeu să ne miluiască, să ne lumineze, să ne dea pocăinţa cea adevărată şi mântuirea. Din păcate, egoul este cel care produce în cea mai mare măsură această stare şi care ne este piedică în calea pocăinţei şi a comuniunii cu Dumnezeu. Dacă luaţi aminte, veţi vedea că suntem dispuşi să facem foarte multe lucruri, lucruri duhovniceşti, dar la o analiză mai atentă veţi vedea că toate sunt numai înspre satisfacerea egoului personal. Şi chiar şi în momentul în care îţi dai seama cât de păcătos eşti şi te cuprinde regretul şi tulburarea, în ultimă instanţă vei vedea că tot efortul pe care-l vei depune este datorat faptului că egoul tău nu suportă sentimentul de a fi păcătos. Pentru că atunci când îţi simţi exact păcătoşenia, egoul tău se dărâmă. Numai că egoul nu vrea cu nici un chip să plece, sau mai bine zis, noi nu vrem cu nici un chip să-l lăsăm să plece. E un cerc vicios. Continuarea articolului

Începutul Postului Mare. SLUJBA CANONULUI SFÂNTULUI ANDREI CRITEANUL și CUVINTE DE ÎNVĂȚĂTURĂ din serile primei săptămâni (AUDIO)

Articole Recomandate

Carti

Recomandam