VIE ÎMPARĂȚIA TA?

Imparatia cerurilor s-a apropiat, a venit, iat-o, este aici, “la indemana” noastra, “at hand”, cum spune traducerea englezeasca a Evangheliei de astazi.

Hristos a venit acasa la mine, a deschis si a coborat Cerurile pe pamant, S-a dat mie cu totul pe Sine Insusi si mi-a adus aici, exact in fata mea, la mana mea, Imparatia Sa. Nimic mai putin. Domnul ne-a spus clar si limpede, incepand cu PRIMUL sau cuvant de propovaduire, reluat apoi si in Predica de pe munte, ca sensul sau centrul vietii noastre si prioritatea zero a cautarilor noastre trebuie sa fie IMPARATIA LUI DUMNEZEU. Cat imi pasa insa mie de aceasta la modul concret si cotidian? Ce se alege de fagaduintele si hotararile mele de a-mi schimba viata si a nu mai trai dupa voia placerilor sau a incapatanarilor mele ori dupa dictatul mersului lumii?

La inceput de an ni se aduce aminte din nou, dandu-ni-se sansa unui nou inceput, ceea ce, practic, am uitat si tindem mereu sa uitam, zi dupa zi, din pricina putinei noastre credinte, adica a iubirii noastre pana la impatimire de noi insine si de aceasta lume. “Nu putem sluji la doi domni“, iar ceea ce iubim mai mult sau ceea ce suntem siliti sa cultivam zi dupa zi ne fura timpul si, mai ales, inimile. Ceea ce facem ne face. 

Avem inca sansa, privilegiul de a ni se ierta tradarile repetate si de a ni se relua si in acest an invitatia la nunta cu Hristos, in Imparatie. Clopotele inca bat, Evanghelia inca ne cheama. Dumnezeu inca lucreaza cu mila Sa si ne trimite semne de indreptare, ne trimite binecuvantari… cu care ne rasfatam, ne trimite daruri si mangaieri despre care ajungem sa credem… ca ni se cuvin, ne trimite oameni… pe care ii ignoram sau ii dam la o parte, ne trimite carti, conferinte, predici si atatea cuvinte sfinte… de care nu ne facem timp, ne trimite necazuri… pe care ne revoltam, ne trimite semne si minuni… pe care repede le uitam, ne trimite mustrari de constiinta… pe care le izgonim. Pana cand?

“De obicei oamenii nu se întorc la Dumnezeu decât atunci cand dau de primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au facut. Nu e rău să te intorci la Dumnezeu nici chiar atunci, in ceasul al unsprezecelea; însă ar fi cu mult mai bine să vii de bună voie la rosturile tale veşnice, şi nu tras de manecă sau pălit cu prăjina din urmă.Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul ne îmbie cu iubire, încă din dimineaţa vieţii, la taina sfântă a pocăinţei, ca să nu ajungem către seara vieţii aşa de îmblătiţi de rele. Taina pocăinţei este judecata milostivă, ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, cand mergem noi, de bună voie şi ne mărturisim greşelile.

Preoţii poartă preoţia lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă, prin graiul lor, Dumnezeu iţi vorbeşte. Prin ei, Dumnezeu te cheamă, oricat ai fi de păcătos. Mare este Taina pocăinţei, nu numai fiindcă te face din rău bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fară de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptăţii după fapte, le trimite, coborand din ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o infricoşare, şi iarăşi să-i impace cu Sine”. (PARINTELE ARSENIE BOCA, “OMUL DURERILOR” si CELE SAPTE SURLE PRIN CARE DUMNEZEU NE CHEAMA (II). Mila lui Dumnezeu ascunsa in necazuri si primejdii).