“STRIGĂTUL este ultima încercare a cuiva de a se face auzit; după el urmează doar tăcerea cu care vorbește, calm și politicos, moartea veșnică….”. STRIGĂTUL “NEBUN” AL SĂRACULUI vs. “PECETLUIREA” ÎN DUH A CELOR DIN BISERICĂ, atunci când ortodoxia se vrea tot mai mult PE PLACUL LUMII

„Singura iubire vie este cea a lui Dumnezeu. Ea ne scoate inimile din mormintele vieților noastre și le ridică la Cer. Dar, dacă nu vrem Cerul, de ce să avem nevoie de iubirea vie, care știe doar să te înalțe spre el?”

„Ne înecăm tot mai mult în ortodoxie ”simpatică”, decentă și civilizată, de floretă a spiritului nu de Sabie a Duhului, de conversație isteață și civilizată, nu de strigăt; în ortodoxie moartă dar surâzătoare, zîmbind cu un surâs de curtezană bizantină, copie de icoană făcută cu fardurile culturii și psihologiei…

Ortodoxie șarmantă, al cărui spirit e de salon sau amfiteatru, nu de biserică, meșteră în conversații spirituale gâdilicioase, în duhovnicie ce te face să hăhăi de-a dreptul, când scapă toți caii frivolității, la conferințele ei….”

(captura din filmul lui Andrei Tarkovski, „Andrei Rubliov”; sursa online originala)

Marius Iordăchioaia/ „Dragostea în care cred”:

Cum iubește Dumnezeu

Imaginați-vă, vă rog, o căsătorie care nu ar avea ca scop nici ”legalizarea unei relații” ori ”continuitatea neamului”, nici ”întemeierea unei familii”, nici ”perpetuarea speciei”, nici  zidirea unei case, mobilarea ei și aglutinarea unei istorii, averi sau glorii în jurul unui nume de spiță, nici ”confortul emoțional” sau ”echilibrul și stabilitatea psihică a vieții” etc. ci SALVAREA DE LA PIEIRE A CELUILALT.

Scriu la Evanghelia de azi despre căsătorie, pentru că creștinismul e nunta iubirii-lui Dumnezeu-pentru-lume cu sufletele noastre sau nimic.

Căsătoriile noastre creștinești de azi sunt, în cel mai bun caz, o căsătorie lumească ”cu binecuvântare”, nu o unire în care fiecare soț caută scăparea de la pieire a celuilalt [a celor doi soți împreună și unul prin celălalt – nota noastră].

Râul Vieții e în Cer, aici pe pământ noi petrecem permanent în Râul Morții. Apa moartă, nu cea vie, e viața acestei lumi, și noi suntem oameni-amfibie care ne-am învățat să respirăm și să trăim în ea (tocmai partea de amfibie din noi o dezvoltă până la desăvârșire transumanismul). Am învățat să ne trăim morțile ca pe niște vieți (definiția funcționării robotului). Continuarea articolului

INALTAREA SFINTEI CRUCI. Predici sensibile si insufletitoare de la Manastirile PUTNA si SIHASTRIA PUTNEI. “Nu esti singur atunci cand iti duci crucea! Eu nu vreau sa te las singur! Un singur lucru cer de la tine: cheama-Ma!”/ URMAREA LUI HRISTOS sau LUAREA CRUCII IN IUBIREA APROAPELUI

Predica Parintelui Damaschin de la Sihastria Putnei la praznicul Inaltarii Sfintei Cruci (2014):

(fragment transcris):

“[…]

crucea-din-duminica-cruciiUna dintre cele mai frumoase rânduieli de slujbă din întreg anul bisericesc – aş pune această rânduială de slujbă chiar alături de slujba Prohodului sau de cea a Sfintei Învieri -, este slujba care s-a săvârşit la sfârşitul privegherii pentru Înălţarea Sfintei Cruci. În rândurile monahilor această rânduială este una cu totul și cu totul mişcătoare de suflet. Ce se întâmplă acolo? Această Cruce împodobită pusă spre închinare, este pregătită în felul acesta înainte de începerea privegherii. Ea stă, aşa cum ne învaţă rânduiala, la proscomidiar, o făclie trebuie să ardă tot timpul în faţa ei, se aduce apoi şi se pune pe Sfânta Masă, în locul Sfintei Evanghelii, iar la sfârşitul slujbei, spre sfârşitul doxologiei, mai precis, preotul iese îmbrăcat cu toate veşmintele, aşa cum suntem în timpul Sfintei Liturghii, deşi în timpul privegherii nu este îmbrăcat în toate veşmintele, ci numai cu epitrahil și cu felon, deci iese îmbrăcat pe uşă, purtând semnul Sfintei Cruci deasupra capului. Vine în mijlocul bisericii, unde este pregătit analogul, şi urmează o rânduială de slujbă foarte mişcătoare. În timp ce la strană se cântă Doamne, miluieşte de patru ori câte o sută, în timpul unei sute de Doamne, miluieşte cântate recitativ, preotul care poartă această Cruce pe fruntea lui se pogoară într-un ritm încet, până când atinge cu această Cruce frumos împodobită pământul. Şi în acelaşi ritm foarte încet se ridică de la pământ cu semnul Sfintei Cruci pus deasupra creştetului său, în cele patru colţuri ale analogului şi apoi, iarăşi, în faţă.

Continuarea articolului

PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU – “icoană a sufletului ortodox românesc” (†14 septembrie). Evocările PĂRINTELUI PROTOS. TEOFAN POPESCU și ale lui CRISTIAN CURTE (audio, video, text) cu prilejul lansării cărții “Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe”

În data de 9 decembrie 2018, în cadrul emisiunii „Credință și cunoaștere”, Cristian Curte l-a interviat pe Părintele Protosinghel Teofan Popescu, punându-i întrebări despre Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, duhovnicul Bucureștiului. Invitatul emisiunii a vorbit despre mișcarea duhovnicească „Rugul Aprins”, despre Părintele Sofian – călăuză duhovnicească a tinerilor, precum și despre cartea „Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe, scrisă de Părintele Arhimandrit și apărută la Editura Doxologia, în noiembrie 2018.

***

Lumea monahilor:

„Părintele Sofian este o icoană a sufletului ortodox românesc”

Interviu cu părintele protosinghel Teofan Popescu,

de la Catedrala Mitropolitană din Iaşi

La mijlocul lunii noiembrie a acestui an al unității de credință și de neam [2018 – n.n.] am avut bucuria întâlnirii cu „o personalitate duhovnicească de excepție care a traversat aproape întregul secol XX românesc” – părintele Sofian Boghiu [e vorba despre colocviul dedicat Părintelui Sofian, sub genericul: Întâlnirea cu duhovnicul – 2018 – n.n.].

Bucuria acestei întâlniri, de înaltă ținută academică și duhovnicească, ne-a fost dăruită de Mitropolia Moldovei și Bucovinei, care, în colaborare cu Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, organizează de mai mulți ani astfel de evenimente dedicate marilor duhovnici, evenimente ce aduc împreună ierarhi, părinți stareți, maici starețe, profesori universitari, teologi, monahi și credincioși mireni ucenici ai părintelui omagiat.

Întâlnirea din acest an centenar, desfășurată la Iași și la Mănăstirea Neamț, cu binecuvântarea și cu deosebita purtare de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a prilejuit și lansarea, în capitala Moldovei, a celei de-a treia ediții a cărții părintelui Sofian – Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe, o carte care ne arată, printre altele, și calea pe care ar trebui să o urmăm noi, românii, pentru a nu ne pierde identitatea.

Tipărită la Editura Doxologia, această ultimă ediție, revizuită și adăugită, este îngrijită și postfațată de părintele protosinghel Teofan Popescu, ucenic al marelui duhovnic de la Mânăstirea Antim din București. Părintele Teofan Popescu, slujitor acum la Catedrala Mitropolitană din Iași după ce mulți ani a făcut parte din obștea Mânăstirii Putna, ne vorbește în interviul ce urmează despre însemnătatea și istoria acestei cărți, dar și despre ceea ce ne-ar spune astăzi părintele Sofian în legătură cu starea noastră de creștini și de români.

Continuarea articolului

Articole Recomandate

Carti

Recomandam