INALTAREA SFINTEI CRUCI. Predici sensibile si insufletitoare de la Manastirile PUTNA si SIHASTRIA PUTNEI. “Nu esti singur atunci cand iti duci crucea! Eu nu vreau sa te las singur! Un singur lucru cer de la tine: cheama-Ma!”/ URMAREA LUI HRISTOS sau LUAREA CRUCII IN IUBIREA APROAPELUI

Predica Parintelui Damaschin de la Sihastria Putnei la praznicul Inaltarii Sfintei Cruci (2014):

(fragment transcris):

“[…]

crucea-din-duminica-cruciiUna dintre cele mai frumoase rânduieli de slujbă din întreg anul bisericesc – aş pune această rânduială de slujbă chiar alături de slujba Prohodului sau de cea a Sfintei Învieri -, este slujba care s-a săvârşit la sfârşitul privegherii pentru Înălţarea Sfintei Cruci. În rândurile monahilor această rânduială este una cu totul și cu totul mişcătoare de suflet. Ce se întâmplă acolo? Această Cruce împodobită pusă spre închinare, este pregătită în felul acesta înainte de începerea privegherii. Ea stă, aşa cum ne învaţă rânduiala, la proscomidiar, o făclie trebuie să ardă tot timpul în faţa ei, se aduce apoi şi se pune pe Sfânta Masă, în locul Sfintei Evanghelii, iar la sfârşitul slujbei, spre sfârşitul doxologiei, mai precis, preotul iese îmbrăcat cu toate veşmintele, aşa cum suntem în timpul Sfintei Liturghii, deşi în timpul privegherii nu este îmbrăcat în toate veşmintele, ci numai cu epitrahil și cu felon, deci iese îmbrăcat pe uşă, purtând semnul Sfintei Cruci deasupra capului. Vine în mijlocul bisericii, unde este pregătit analogul, şi urmează o rânduială de slujbă foarte mişcătoare. În timp ce la strană se cântă Doamne, miluieşte de patru ori câte o sută, în timpul unei sute de Doamne, miluieşte cântate recitativ, preotul care poartă această Cruce pe fruntea lui se pogoară într-un ritm încet, până când atinge cu această Cruce frumos împodobită pământul. Şi în acelaşi ritm foarte încet se ridică de la pământ cu semnul Sfintei Cruci pus deasupra creştetului său, în cele patru colţuri ale analogului şi apoi, iarăşi, în faţă.

Continuarea articolului

PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU – “icoană a sufletului ortodox românesc” (†14 septembrie). Evocările PĂRINTELUI PROTOS. TEOFAN POPESCU și ale lui CRISTIAN CURTE (audio, video, text) cu prilejul lansării cărții “Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe”

În data de 9 decembrie 2018, în cadrul emisiunii „Credință și cunoaștere”, Cristian Curte l-a interviat pe Părintele Protosinghel Teofan Popescu, punându-i întrebări despre Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, duhovnicul Bucureștiului. Invitatul emisiunii a vorbit despre mișcarea duhovnicească „Rugul Aprins”, despre Părintele Sofian – călăuză duhovnicească a tinerilor, precum și despre cartea „Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe, scrisă de Părintele Arhimandrit și apărută la Editura Doxologia, în noiembrie 2018.

***

Lumea monahilor:

„Părintele Sofian este o icoană a sufletului ortodox românesc”

Interviu cu părintele protosinghel Teofan Popescu,

de la Catedrala Mitropolitană din Iaşi

La mijlocul lunii noiembrie a acestui an al unității de credință și de neam [2018 – n.n.] am avut bucuria întâlnirii cu „o personalitate duhovnicească de excepție care a traversat aproape întregul secol XX românesc” – părintele Sofian Boghiu [e vorba despre colocviul dedicat Părintelui Sofian, sub genericul: Întâlnirea cu duhovnicul – 2018 – n.n.].

Bucuria acestei întâlniri, de înaltă ținută academică și duhovnicească, ne-a fost dăruită de Mitropolia Moldovei și Bucovinei, care, în colaborare cu Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, organizează de mai mulți ani astfel de evenimente dedicate marilor duhovnici, evenimente ce aduc împreună ierarhi, părinți stareți, maici starețe, profesori universitari, teologi, monahi și credincioși mireni ucenici ai părintelui omagiat.

Întâlnirea din acest an centenar, desfășurată la Iași și la Mănăstirea Neamț, cu binecuvântarea și cu deosebita purtare de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a prilejuit și lansarea, în capitala Moldovei, a celei de-a treia ediții a cărții părintelui Sofian – Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe, o carte care ne arată, printre altele, și calea pe care ar trebui să o urmăm noi, românii, pentru a nu ne pierde identitatea.

Tipărită la Editura Doxologia, această ultimă ediție, revizuită și adăugită, este îngrijită și postfațată de părintele protosinghel Teofan Popescu, ucenic al marelui duhovnic de la Mânăstirea Antim din București. Părintele Teofan Popescu, slujitor acum la Catedrala Mitropolitană din Iași după ce mulți ani a făcut parte din obștea Mânăstirii Putna, ne vorbește în interviul ce urmează despre însemnătatea și istoria acestei cărți, dar și despre ceea ce ne-ar spune astăzi părintele Sofian în legătură cu starea noastră de creștini și de români.

Continuarea articolului

“De multe ori, FOLOSIM OAMENII CA PE PAHARELE DE UNICA FOLOSINTA. Vedem in celalalt doar un OBIECT care ne este UTIL pentru satisfacerea nevoilor noastre, trupesti sau chiar spirituale. OMUL IL FOLOSESTE PE CELALALT, IL EPUIZEAZA, dupa care IL ABANDONEAZA sau IL ARUNCA LA COS”. Parintele Cezar Axinte despre UCIDEREA TAINEI OMULUI prin mentalitatea “utilitarista”, TRATAREA FEMEII, A SEMENILOR si chiar a lui Dumnezeu, CA OBIECTE DE CONSUM

Părintele Cezar Petru Axinte (Capela Tinerilor din Mamaia) – Nașterea Maicii Domnului, 08.09.2019

Transcrierea unui fragment:

[…] Nu stim mare lucru despre Maica Domnului – este invaluita in taina. Asa cum, in chip minunat, putem sa intelegem ca este si omul: atunci cand cunoastem pe cineva, cand suntem indragostiti de cineva, tocmai de aceea suntem indragostiti, pentru ca persoana aceea are multe taine, foarte multe taine, [este ea insasi o mare taina]. Pe masura ce noi epuizam persoana aceea, o folosim, avem o posesie din aceasta prin care o facem sa se obiectualizeze In special in epoca noastra, femeia, sarmana, singura, si-a facut din aceasta o virtute: sa se obiectualizeze, adica sa se transforme intr-un obiect. Sigur ca si sub presiunea extraordinara acestei lumi, care este construita de barbati (…), o lume in care nu-si mai gaseste locul si isi cauta disperata locul, femeia a ajuns sa se obiectualizeze. Si prin aceasta sa se desacralizeze si, prin aceasta, sa se lipseasca de taina. Si dragostea, parca este marginita si daca este marginita, atunci nu mai este dragoste, ci este mai mult o inchipuire. Si de aici provine suferinta acestei lumi si strigatul acesta mut al femeii, care nu mai stie ce sa faca, sarmana, sa fie pe plac, sa fie iubita – asa cum ar trebui sa fie iubita, sa fie cinstita, in mod harismatic, dar iata ca nu mai primeste aceasta, pentru ca… omul, in cinste fiind, n-a priceput…. (…) Continuarea articolului

Articole Recomandate

Carti

Recomandam