In loc de introducere la textul de mai jos, al lui Nicusor Deciu…

Da, stim, nu sunt astea cele mai mari pacate, iar Mantuitorul a osandit mai mult trufia si fatarnicia decat desfranarea si hotia… Da, stim, nu trebuie sa exageram si sa mai pretindem tinerilor de astazi normele de cuviinta vestimentara ale societatilor “vechi”, daca nu vrem sa ii pierdem de tot pentru Biserica… Da, stim, in foarte mare parte e vina barbatilor din ce in ce mai desfranati si, in plus, e vina presiunii modelor si “normelor sociale” contemporane care ajung sa impuna nu doar standarde de “frumusete” tot mai constrangatoare, dar si obisnuinte de normalizare a “expunerii” impudice de la cele mai fragede varste si de ridiculizare a “habotniciei” si cuminteniei…

SI TOTUSI… am ajuns cam prea departe si ma tem ca, luati de valuri dupa valuri, nici macar nu mai reusim sa percepem gradul de nefiresc in care am ajuns, in calitate de crestini “traitori”, iar faptul ca am lasat atat de jos stacheta cu totii, prin propriul exemplu si prin invataturile noastre, duhovnici si mireni, preoti si preotese, mame si tati, nu ramane fara consecinte majore! Cu atat mai mult cu cat am considerat mereu, nu fara o doza de viclenie patimasa, ca e vorba despre “pacate mici” si de chestiuni mult prea derizorii pentru a mai pune accentul pe ele “ca pe vremea strabunicilor”, ca mai multa permisivitate nu strica nimanui… Bagatelizand mereu adevaruri si traditii simple binecunoscute de milenii, relativizand la maximum gravitatea pacatului ispitirii/smintirii (in trecut i se zicea ațâțare) si dispretuind ideea ca relele cele mari incep anume de la pacatele mici si neglijabile de care nu te mai rusinezi – de la o fusta scurta astazi la un top foarte lejer maine si la o lenjerie sexy poimaine…, de la un film “excitant” vazut pe furis si de la o relaxare leneș-languroasa pe plaja pana la niste poze ceva mai indraznete sau mai intime postate pe Facebook sau Instagram… Ne inspiram, parinti si copii, din modele lansate initial in lumea prostitutiei si a pornografiei, pe care, altminteri, le condamnam ritos! In fapt, ni se pare ca putem si noi macar sa gustam un pic din fructul oprit al emanciparii progresiste si al revolutiei sexual(izant)e, daca macar ne oprim inaintea pacatelor contra firii… Ca doar n-o fi foc? Ce, parca Dumnezeu ne vrea urati, incuiati sau ne vrea pe toti calugari? Continuarea articolului

Episcopia Husilor:

„Pirații” spirituali progresişti și „ambarcațiunile” ideologice recente

În cadrul predicii de duminică, 18 august 2019, în care a explicat pasajul evanghelic al „Potolirii furtunii de pe mare” (Matei 14, 22-34), Părintele Episcop Ignatie a atras atenția asupra asaltului ideologic la care sunt supuși cei ce își asumă valorile creștine. Ierarhul Hușilor i-a numit „pirați spirituali progresişti” pe cei care pun sub semnul discreditării  învățătura Bisericii şi propun, sub masca toleranței, „valori” total străine și discutabile din punctul de vedere al demnităţii umane:

Continuarea articolului

icoana de Bogdan Verdes

Sfinții Brâncoveni: o familie de mucenici, asemenea familiei Sfinților Macabei¹

– P.S. MACARIE DRĂGOI, EPISCOP PENTRU EUROPA DE NORD –

Poate nu mulți ştiu că viața şi destinul Sfântului Constantin Brâncoveanu, precum şi ale țării Româneşti, s‑au intersectat cu cele ale unui rege suedez. Este vorba despre Carol al XII‑lea. Acesta a intrat în confict pentru dominația asupra Europei de Nord cu alt stăpânitor creştin, țarul Petru cel Mare al Rusiei, care, în urma unei bătălii ce a avut loc la Poltava în anul 1709, l‑a înfrânt pe conducătorul suedez. Carol al XII‑lea s‑a refugiat, după înfrângere, cu armata pe vechiul pă­mânt românesc al Moldovei, lângă zidurile cetății Tighinei sau Bender, unde a stat trei ani şi jumătate (1709‑1713). În această perioadă, Sfân­tul Constantin Brâncoveanu a găzduit la Bucureşti mai mulți soldați suedezi cu ajutorul cărora s‑au început lucrările la turnul‑clopotniță al bisericii Colțea din Bucureşti, primul turn cu ceas din capitala țării, surpat în urma cutremurului din anul 1888.

La drept vorbind, cronicarii din timpul Sfântului Constantin Brânco­veanu nu aveau o părere bună despre principalii regi creştini din regiune. Îi priveau cu neîncredere, pentru că, în loc de unitate în fața amenințării otomane, regii şi împărații creştini se luptau între ei pentru a‑şi întinde stăpânirile. În cursul acestor lupte, dădeau dovadă de o mare cruzime față de oamenii obişnuiți, civili cum le‑am spune astăzi. Aceeaşi dezamăgire a trăit‑o şi Sfântul Constantin Brâncoveanu, care i se adresase țarului Pe­tru cel Mare, prin epistole, încă din 1697, pentru a încheia cu el o alianță ortodoxă anti‑otomană care, astfel, să protejeze creştinii răsăriteni şi de ofensiva catolică. Petru cel Mare avea însă alte planuri, concurând cu regele suedez Carol al XII‑lea pentru stăpânirea țărilor baltice.

Tristă istorie a creştinătății europene, care ne aduce aminte de acel verset din psalmi: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt. Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii cădeţi” (Psalmii 81, 6‑7). De aceea, nici nu ne mirăm prea mult când afăm că la martiriul prin decapitare a aproape întregii familii a domnitorului Brâncoveanu au asistat, ca invitați, foarte mulți reprezentanți ai țărilor creştine europene. Desigur, acest lucru, pentru istorie, a fost un câştig, deoarece au rămas multe mărturii oculare care adeveresc martiriul, dar duhovniceşte şi uman este un gest reprobabil să participi la un asemenea act de cruzime. Continuarea articolului