Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos) – Radu Preda – Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi – 16 septembrie 2018:

„Să facem un exercițiu de voință în care să reafirmăm normalitatea!” – Radu Preda

“Iubiților, săptămâna care a fost si aceasta, care sta sub semnul crucii, si asta nu intamplator, pentru ca este inceput de an bisericesc, iar crucea este, daca vreti, steagul nostru. Asa cum un stat, cand primeste un nou ambasador, arboreaza steagul celui care vine in vizita si se acrediteaza, la fel si noi, arboram la inceput de an bisericesc steagul propriu, care este crucea, care sigur, stim bine, din instrument de umilinta a devenit mijloc de mantuire.

In pericopa pe care am auzit-o astazi este un verb foarte important. Noi ne luam crucea, nu o primim. Crucea nu este o fatalitate, nu este o pedeapsa, nu este ceva care se impune. Crucea o luam, asemenea unor soldati bine instruiti, care isi iau arma din rastel. Nu vreau sa merg mai departe cu aceasta metafora razboinica, dar noi toti, ca ostasi ai lui Hristos, fiecare in felul sau, mai mult sau mai putin instruiti, ne luam crucea, din rastel. Si o luam nu pentru ca ne-ar fi impusa, nu pentru ca cineva ne-ar fi obligat la acest lucru. Pentru ca stim ca fara ea suntem descoperiti, adica suntem vulnerabili. Crucea nu este arma prin care Dumnezeu ne domina pe noi, ci este arma prin care noi ne apropiem de El, luptandu-ne impotriva celor care ne stau in cale, patimi, ganduri, pacate, ispite. Continuarea articolului

Pr. Haralambos Papadopoulos, Calea spre tine însuți:

Simptomul ne spune adevărul

Simptomul care ne chinuie este de cele mai multe ori chiar ceea ce într-adevăr ni se întâmplă. Este un adevăr pe care trebuie să-l ascultăm, și nu să-l cenzurăm încă o dată. Este o realitate care ne vorbeşte, care vrea să ne transmită ceva. Să nu ne grăbim să o excludem din viaţa noastră. Să așteptăm cu răbdare și să ascultăm ce vrea să ne spună.

Simptomul constituie adevărul nostru personal căruia nu i-am dat dreptul să se exprime, să spună ce vrea, să simtă ceea ce avea nevoie.

Aşa că se „răzbună” pe noi, – luând forma acestor manifestări somatice sau psihice, pentru a ne spune toate cele pe care le-am respins brutal, pe care nu le-am articulat în cuvânt, cărora le-am respins solicitările învinovățindu-le. Continuarea articolului

Înapoi la viață

De multe ori timpul se arată cel mai mare dușman al omului. Mulți spun că nu există, că noi am împărțit și fragmentat viața în zile și ore. Însă există un ceas care nu se atârnă pe pereţi, nu se pune la mână şi nici nu curge prin filele de hârtie ale agendelor, ci păşeşte uneori tăcut, alteori zgomotos şi neglijent peste sufletele şi trupurile noastre. Calcă peste ele şi scrijelește cu răni adânci istoria noastră personală.

Lasă urme. Sculptează sau dăltuieşte experienţe. Zugrăveşte spaţii luminoase sau întunecate. Întrupează dorinţe şi respinge vise. Zădărniceşte dorinţe şi destramă mituri. Răstignește şi învie existenţa noastră.

De multe ori am suferit, dar la sfârşit ne-am bucurat. Ne-am întrebat de nenumărate ori: de ce? Și cu puţin înainte de disperarea absolută am găsit înţelesul pierdut şi răspunsul ascuns. Am descoperit că din spatele crucii răsare învierea.

Nu puţine au fost dăţile în care am făcut greşeli, am eşuat în idealizare, în ideaticul şi perfectul închipuirii noastre. Însă am înţeles că valoare au cărarea, drumul, calea, încercarea, ceea ce ne face încercaţi, înţelepţi, sfinţi, capabili pentru viaţă şi întâmplările existenţei.

De nenumărate ori am zis: Ah, Dumnezeule, de ce sufăr? Dar în adânc ştiam, înțelegeam că aceste chinuri vor naşte cunoaşterea şi experienţa şi gustarea Celuilalt. În viaţă, durerea ne-a făcut mai înţelepţi, experimentaţi, omeneşti şi dumnezeieşti. Continuarea articolului