PARINTELE ARSENIE PAPACIOC in INCHISOAREA DE LA AIUD (II). Patimire muceniceasca, seninatate si iubire de vrajmasi, REZISTENTA DESAVARSITA LA ADEMENIRILE REEDUCARII: “Acesta are o credinţă de o tărie comparabilă numai cu a primilor martiri ai creştinătăţii, si pentru credinţă este în stare să îndure cele mai aprige chinuri, fără să se plângă sau să cedeze”

“Toate veacurile au fost pline de duşmani, dar duşmanii din veacul acesta au umplut cerul de Sfinţi”

arsenie-papacioc-tanar-

Parintele Arsenie Papacioc, în 1964, la eliberarea din închisoare (Sursa foto: Arhiepiscopia Tomisului)

SFINTENIA – “GHID”  VIU DE SUPRAVIETUIRE IN IADUL.. DE PE PAMANT:

„Cu veşnicul surâs pe buze, cu chipul luminat şi niciodată tulburat de ceea ce se abătuse peste el, se-ndrepta spre ieşire, însoţit doar de Cineva nevăzut, care nu-şi ridicase niciodată degetul de pe el… – Iese sfinţenia pe poartă!, îi spune un gardian, care îl cunoştea, altuia.”

***

A Papacioc

AIUD – A DOUA DETENŢIE (II)

“Sunt gata să mor pentru Hristos!”

“Uneori deţinuţii erau scoşi din celule, ba pentru vreo anchetă, ba pentru a fi mutaţi din celule, sau, cum urma să se întâmple curând, pentru a fi scoşi la cluburile de reeducare. Lor însă nu li se spunea nimic despre destinaţie. De fiecare dată când erau scoşi, li se acopereau ochii cu o bandă sau cu ochelari de tablă cu lentile colorate pe deasupra sau pur şi simplu cu zeghea pusă pe cap. Era înfiorător acest moment, pentru că nu ştiau dacă nu cumva sunt duşi Ia moarte. Orice ieşire din celulă îi ducea din start la acest teribil gând: că merg la moarte. Odată, când Părintele a fost scos din celulă, i s-au pus ochelarii de tablă şi a pornit spre necunoscut. Deodată s-a întâmplat ceva neprevăzut, tabla de la un ochi a căzut, rămânând doar lentila colorată prin care vedea. S-a temut să nu fie acuzat că el a îndepărtat tabla, insă nu a spus nimic, lentila colorată nelăsând să se vadă „defectul”. Dar mare i-a fost bucuria să vadă în faţa lui un alt deţinut dus de gardian. Deci nu era singur. Asta i-a fost o mare mângâiere în acel cumplit moment de nesiguranţă. Şi-a amintit de arestare, când la Suceava, in celula alăturată era părintele Marcu. Şi-a amintit de discuţia Sfântului Macarie cu ţeasta preotului idolesc, care îi mărturisea Sfântului că în iad, acel loc plin de chin, singura mângâiere era să-şi vadă feţele unii altora atunci când se ruga Sfântul pentru ei. Experimenta din nou, pe viu, această realitate surprinsă în paginile Patericului.

Altădată, când era dus din nou legat la ochi, nevăzând pe unde merge, s-a lovit cu piciorul de o treaptă, încât unghia de la degetul mare i-a intrat în carne. A fost foarte dureros, dar mai rău a fost că rana s-a infectat. Cei din Zarcă nu primeau asistenţă medicală, aşa că Părintele s-a tratat singur. A găsit prin curte, la o plimbare, un ciob de tablă ruginită. Cu acesta s-a chinuit, în dureri doar de el ştiute, până a scos unghia intrată în carne. Problema nu s-a rezolvat total, căci locul acela se infecta destul de des. Unghia care a crescut în loc a crescut mai groasă şi cu o sensibilitate permanentă la tăiere. Spunea: Cât au mai umblat şi picioarele astea!

O altă suferinţă trăită şi suportată în această perioadă de detenţie, s-a întâmplat în anul 1962. Continuarea articolului

PĂRINTELE MELHISEDEC DE LA LUPȘA în “Familia ortodoxă”: “ÎMPRĂȘTIEREA ne face să fim superficiali. DUREREA ne ajută să ne întoarcem spre noi înşine şi să ne descoperim inima noastră”

Revista Familia Ortodoxă / Numărul 126/ iulie 2019:

Părintele Melhisedec de la Lupşa

„Să purtăm durerile lumii în inima noastră”:

Dacă toţi cei care ne rugăm, cât ne rugăm, am avea într-adevăr o lucrare a rugăciunii din inimă şi cu simţirea despre care ne vorbeşte Părintele Melhisedec, cu siguranţă lumea ar fi cu mult mai bună, şi noi înşine am avea cu mult mai puţin de criticat neputinţele celor din jur. Tocmai de aceea un astfel de cuvânt e mai important decât mii de ore de dezbateri și talk-show-uri sau oricare alt discurs politic. De fapt, nu poţi să compari în nici un fel nimicul cu plenitudinea, minciuna cu adevărul. Oare de ce oamenii zilelor noastre iubesc atât de mult împrăştierea şi derizoriul şi fug de esenţă şi Adevăr? Poate pentru că, până la un punct, jocul cu moartea poate părea distractiv. A venit însă vremea să ne trezim, mai ales noi, neamurile care am îmbrăţişat dintru început Ortodoxia. (G.F.)

– Părinte, în lumea de astăzi, atât de grăbită, cum ne putem găsi timp pentru rugăciune ‒ dar rugăciunea din inimă, nu o rugăciune citită, cu mintea plimbându-se prin alte părţi? Continuarea articolului

CHIPURI DE SFINȚENIE, EROISM ȘI DEMNITATE în România veacului XX, PILDE DE CONȘTIINȚE MĂRTURISITOARE PENTRU VREMURI DE PRIGOANĂ. Cuvântul Părintelui IEREMIA de la PUTNA la Duminica Sfinților români, 2019 (VIDEO, TEXT)

„Icoane de sfinți contemporani” – Predică a Protos. Ieremia (m-rea Putna) la Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinților Români), 30 iunie 2019:

O, voi, Sfinților Români, rugați-vă neîncetat limanul mântuirii cu toți să-l dobândim!

Iubiți credincioși,

Iată-ne, cu darul lui Dumnezeu, în a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, Duminică in care Sfântul Sinod al Bisericii noastre a rânduit sa-i prăznuim pe toți sfinții români, cei cunoscuți, dar si cei mulți, foarte mulți necunoscuți. Si, așa cum știți, în Duminica precedentă i-am sărbătorit pe toți sfinții – și nu întâmplător după Pogorârea Duhului Sfânt ii sărbătorim pe sfinți. De ce? Pentru ca, vedeți, Mântuitorul S-a întrupat, L-am văzut, L-am pipăit, avem cuvintele Lui, avem icoana Lui, dar pe Duhul Cel Preasfânt nu-L vedem. În schimb, sfinții sunt cei care-L fac văzut pe Preasfântul Duh. Sfinții sunt lucrarea, roada Duhului Celui Preasfânt. Un sfânt este împreună-lucrarea omului cu Duhul Cel Preasfânt.

Ne învață Părinții noștri ca Mângâietorul, Duhul Adevărului, Duhul Cel Preasfânt, pe Care toți L-am dobândit la Botez, noi, creștinii ortodocși, lucrează la mântuirea noastră cumva de foarte aproape, din interioritatea noastră. Spun Sfinții ca Duhul este mai intim nouă decât ne suntem noi înșine si, dinăuntru, ne îndeamnă delicat, ne îmboldește sa împlinim poruncile Mântuitorului si, astfel, Mântuitorul să ia chip in noi. Deci, cumva, daca vreți, Duhul Cel Preasfânt pictează, daca noi Îl lăsăm, cu mâna noastră, icoana Mântuitorului in inimile noastre. Dar aceasta este lucrarea Duhului Celui Preasfânt. Și de aceea in prima Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt i-am sărbătorit pe sfinți, pentru ca ei Îl fac vizibil pe Duhul Cel Preasfânt.

Un sfânt este cea mai mare minune care există pe pământ, dincolo de orice semne. Frumusețea lor, noblețea lor pogoară cerurile, îi face pe îngeri sa se minuneze și atrage Harul lui Dumnezeu nu numai peste ei, ci peste întreg pământul. Și bineînțeles ca se cuvenea si ne bucuram ca Sfântul Sinod a rânduit sa-i sărbătorim si pe sfinții români, adică roada Duhului Sfânt pe pământul acesta.

Noi, românii, si din cauza istoriei, dar poate si dintr-o timiditate, dintr-un prea mult bun-simţ, nu prea ne-am canonizat sfinții, nu prea i-am cinstit cum se cuvine. Gândiți-va numai la sfinții români din secolul 20, cat de puțin ii cinstim, cat de puțin ii lăudam sau le povestim copiilor despre faptele lor. Iar aceasta nu se cuvine; omenirea dintotdeauna si-a cântat eroilor, toate poemele sunt închinate eroilor mari ai omenirii. Sfinții sunt eroii noștri, eroii Duhului si se cuvine sa le cunoaștem viața si faptele si, mai ales, sa le povestim urmașilor noștri si, bineînțeles, mai ales sa le împlinim cu fapta. Continuarea articolului

Articole Recomandate

Carti

Recomandam