CANONUL CEL MARE DE POCAINTA – “Cantecul lacrimilor”. CUVANT STRAPUNGATOR AL PS TIMOTEI AIOANEI: “Cat de mult vorbim fara sa pretuim cuvintele si cat de puţin ne rugam…”

Cuvant de invatatura la CANONUL CEL MARE AL SFANTULUI ANDREI CRITEANUL (audio)

Va mai recomandam:

***

PS Timotei Aioanei – predica în a doua zi din Postul Mare, după slujba Canonului Mare, 28.02.2017, Biserica Serban-Voda, Bucuresti:

” Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă…

Zilele acestea pe care le petrecem sunt zile sfinte; aşa le-au numit Părinţii Bisericii. Şi pentru a înţelege dumneavoastră încă de la început ce mare este diferenţa dintre noi şi cei din alte vremuri, am să vă spun că, îndată ce începea Postul cel Mare, după cum ştim din istorisirile părinţilor din Palestina, foarte mulţi călugări din mănăstirile de pe Valea Iordanului părăseau obştile şi se duceau în pustie. Ştim din istorisirea lui Zosima despre Sf. Maria Egipteanca că părinţii care plecau în pustie luau cu ei două sau trei pâini; alţii se întorceau cu o pâine, alţii cu jumătate, iar alţii cu toate pâinile, pentru că aceştia doreau ca în perioada Sfântului şi Marelui Post al Paştilor să petreacă desprinzându-se de cele lumeşti şi, în nevoinţă aspră, după cum ştim din istorisirile Patericului şi din scrierile filocalice, se cunoşteau pe sine şi se lepădau de sine, adică de tot ceea ce este omenesc şi de tot ceea ce-l depărtează pe om de Dumnezeu.

Şi să ştiţi că această lucrare a pocăinţei se săvârşeşte în taină. Ea trebuie să fie cunoscută de Dumnezeu şi nu de oameni. Sunt mulţi dintre noi cei care se roagă de ochii lumii, mult, pentru a fi lăudaţi de ceilalţi. Sunt alţii cărora le place să le amintească oamenii că postesc, că ajunează chiar. Sunt mulţi care fac anumite fapte bune doar pentru a fi lăudaţi de oameni. Dar nu aceasta este adevărata pocăinţă.

Pocăinţa de care vorbeşte autorul acestui preafrumos Canon este o pocăinţă interioară, una trăită în smerenie, în umilință, pentru că umilinţa îi întoarce pe fiii pierduţi la Dumnezeu.

Şi această stare o pot avea oamenii şi astăzi, într-o vreme atât de risipită şi de depărtată de Dumnezeu, dacă ne vom reveni în sine, adică dacă ne vom depărta de tot ceea ce este trecător şi inutil, dar pe care noi adeseori le considerăm plăceri şi pe care le căutăm cel mai mult.

Continuarea articolului

DUHUL GRIJII DE MULTE… NU MI-L DA MIE!

coperta carte - Macarie, Episcop de Hristoupolis

Vedeti si:

 

Sunt atât de multe cele ce se dau astăzi omului, încât nu le poate asimila. Oboseşte. Mesajele, ştirile, noutăţile cotidiene care-l bombardează, făuresc rătăcire şi dezorientare. Trebuie, deci, să conştientizăm că nu putem să ne ocupăm cu toate şi că nu este posibil să le învăţăm pe toate.

Duhul grijii de multe*… nu mi-l da mie

[*În limba greacă termenul […] se traduce prin iscodire, dar şi curiozitate (n .trad.)]

Trândăvia, ca inactivitate şi inerţie, inevitabil conduce la grija de multe. Căci omul trândav vrea să se ocupe cu cele uşoare şi nechinuitoare, încât să-şi justifice motivul existenţei şi să-şi omoare, practic, timpul, fără să facă ceva esenţial şi obositor. Este clar că cel ce se îngrijeşte de multe nesocoteşte lucrarea lui Dumnezeu şi mântuirea personală. Preocuparea cu ceilalţi, care sunt principala lui grijă, nu-i îngăduie să vadă chestiunile serioase şi importante din viaţa lui. În esenţă, grija de multe este o formă de puturoşenie, care contribuie la apariţia patimilor. De aceea a doua greşeală de evitat, în rugăciunea Sfântului Efrem, este grija de multe, considerată rezultatul şi consecinţa trândăviei. „Duhul trândăviei şi al grijii de multe nu mi-l da, Doamne“, spune cu tărie Sfântul. Continuarea articolului

Doamne și Stăpânul vieții mele…

† Nicolae, Mitropolit de Mesoghéia şi Lavreótica:

Doamne și Stăpânul vieții mele…

(fragmente)

Am ajuns, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi la sfârşitul celei de a IV-a săptămâni din Postul Mare şi deja batem la poarta celei de a V-a săptămâni şi urmează cea de a VI-a săptămână, aşa-numita săptămâna mută1. Cu alte cuvinte, în trei săptămâni începând de astăzi, mai întâi dacă Dumnezeu voieşte, vom sărbători strălucitoarea şi marea sărbătoare a [Sfintelor] Paşti.

Pe măsură ce zilele se scurg repede, Biserica ne prezintă toate aceste „bucate” duhovniceşti în faţa noastră, îngrijindu-se ca ceva să ofere cu fiecare prilej sufletului nostru şi să-l împlinească pe fiecare dintre noi, care însetează după ceva diferit, care este flămânzit şi doreşte cu ardoare ceva adevărat. Nu se cuvine în niciun caz ca acest Mare Post, în trecerea lui, să ne lase să fim aceiaşi. Ceva trebuie să se petreacă. Este nedrept pentru noi înşine să treacă şi această perioadă neexploatată. Deoarece acest fapt implică pericolul ca să vină şi un alt Post Mare, anul viitor, şi un altul în următorul an şi sub nicio formă să nu se schimbe calea vieţii noastre, să nu se transforme starea sufletului nostru. Continuarea articolului

Articole Recomandate

Carti

Recomandam