PRIETENII PARALITICULUI. Inalta chemare de a ne fi BRANCARDIERI DUHOVNICESTI unii altora, aducand bucurie in Cer: “Suntem chemati a fi prezenta lui Dumnezeu in aceasta lume, madularele trupului Fiului Sau”

(icoana de Elena Murariu)

Pr. Stelian Ionaşcu/ Ziarul Lumina:

Când prietenii sunt aproape, speranța e vie

[…]

Prietenii slăbănogului, anonimii curajoși și inventivi

Mântuitorul a venit în Capernaum, numită adesea Cetatea Sa, pentru că aici a petrecut mai mult timp. Și intrând într-o casă, mulțimile au aflat și au dat năvală dornice să-L asculte, să-L vadă sau să fie martore la vreo minune, astfel că s-au umplut casa și ­curtea de nu mai rămăsese nici un loc neocupat. Tot în Capernaum era un om bolnav, paralitic, pe care patru bărbați l-au luat de la casa lui și l-au adus cu o targă aici, unde se afla Hristos. Evanghelia ne spune că nu au putut să se apropie din pricina aglomerației; nimeni nu era dornic să se dea la o parte, ușile erau blocate, dar nici cei patru nu și-au făcut loc cu agresivitate prin mulțimea adunată. Este drept că ei ar fi putut să se întoarcă re­semnați și mâhniți acasă sau să-l lase la poartă pe cel bolnav. Evanghelia ne relatează însă că ei au ales un traseu inedit, că s-au suit pe acoperișul casei unde era Iisus și „prin spărtură au coborât patul în care zăcea slăbănogul”. Aco­perișul caselor în Țara Sfântă era plat ca o terasă, avea și o trapă prin care lăsa să intre aerul și prin care cineva putea urca să se bucure de răcoarea serii sau de soare. Deci, prin această spărtură au coborât cei patru bărbați targa cu cel bolnav înaintea lui Iisus. Lucrul acesta L-a impresionat și L-a făcut să-i spună slăbănogului: „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale”.

Gesturi atât de firești, dar ieșite din monotonia unei societăți iudaice încremenite în ritualuri formale din vremea Mântuitorului mai întâlnim: ne amintim de vameșul Zaheu, care în ciuda căii spectaculoase de a-L vedea pe Iisus urcându-se într-un sicomor și-a asumat riscul de a fi luat în râs de cei din jur; un sutaș l-a uimit pe Hristos când a cerut să-i vindece sluga, dar numai cu cuvântul, socotindu-se nevrednic de a intra Iisus în casa lui; femeia cananeeancă, după multe insis­tențe de a-i vindeca fiica, îl determină pe Iisus să cedeze admirativ la replica femeii: „Nu e bine să iei pâinea fiilor și să o arunci câinilor. Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”.

Continuarea articolului

ALICE VOINESCU – CURAJUL DE A FI LIBER ȘI NOBLEȚEA ÎMPOTRIVIRII: “Ajută-mă să nu urăsc, nici să mă încăpăţânez, nici să cedez din slă­biciune și lipsă de rezistenţă. Mă ofer Ţie să fiu instrument pentru ce vrei Tu”

60 de ani la mutarea la Domnul (†4 iunie 1961)

“Familia ortodoxă”, nr. 6/2020:

Alice Voinescu – curajul de a răspunde

Heinrich Faust e un om. Şi, ca orice om, e liber. Iar libertatea şi-o foloseşte din plin în scopul cunoaşterii celor pământeşti: Filosofia, Dreptul, Medicina şi Teologia. Numai că toată cunoaşterea îi devine brusc un nonsens atunci când descoperă că lumea muritoare este limitată. „Şi-acuma, biet nebun, stau fără rost/ La fel de înţelept precum am fost./ Magistru-mi zic, şi Doctor chiar,/ Şi de vreo zece ani măcar/ în sus şi-n jos, fără popas,/ îmi duc mereu discipolii de nas/ Dar nu putem să ştim nimic, văd bine!/ Iar inima se face scrum în mine“. Cam acesta este momentul în care Mefisto îşi face apariţia pentru a-i propune ceva „inedit”. Sedus de noutate, Faust acceptă pactul cu diavolul, care-i promite „cunoaşterea absolută” în schimbul sufletului său.1 (S.C.)

Zăcea de vreun an in închisoare. Fusese arestată la 25 aprilie 1951 pentru participa­rea la conferinţele de rezistenţă intelectuală („Universitate liberă”), organizate clandes­tin de Petru Manoliu. Încă era ţinută neju­decată la Jilava, in condiţii inumane. Fiind chemată la o nouă anchetă, ofiţerii se simt înfruntaţi de nobleţea ei şi caută să-i zdro­bească acea hotărâre pe care i-o citeau în ochi, în gesturi şi-n cuvinte.

La 66 de ani, era o fire categorică, mereu gata de ripostă, un intelectual care se definea după alte criterii decât „omul nou”. De altfel, avea un întreg trecut burghez, „compromiţă­tor”. Tatăl său era avocatul Steriadi, doctor în Drept la Paris. Ea însăşi urmase cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, audiindu-i pe Titu Maiorcscu, Constantin Rădulescu-Motru, Pompiliu Eliade, Mihail Dragomirescu şi Nicolae Iorga. Îşi luase licenţa în Filozofie cu Titu Maiorescu, ca apoi să plece la studii în Germania şi Franţa. Obţinuse doctoratul în Filozofie la Sorbona şi se întorsese în ţară, refuzând o catedră la o universitate în SUA şi un post de lector la Paris. Ca profesor titular de Estetică şi Istoria teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, susţinuse şi o serie de confe­rinţe de impact. Iar acum, la vârsta senectuţii, era anchetată de nişte agramaţi.

Enervat de argumentele ei, zbirul ridică palma să o lovească. Îndârjită de-o asemenea obrăznicie, Alice Voinescu îl înfruntă: „Să nu îndrăzneşti să dai în mine, că-mi zdro­besc capul de pereţii aceştia şi-o să mă ai pe conştiinţă!“. Şi zbirul se opreşte, ţintuit la jumătatea cursei de privirea fără teamă a acestei doamne.

Continuarea articolului

“Bucură-Te, Mireasă, urzitoare de nesfârșită rugăciune!” – PĂRINTELE HOLBEA despre MAICA DOMNULUI, experiența rugăciunii lui Iisus, “RUGUL APRINS”, mărturisitorii români din închisori și COBORÂREA ÎN CATACOMBELE INIMII

Pr. Gheorghe Holbea: „Maica Domnului Vindecătoarea, Bucuria cea neașteptată” – Conferință organizată de Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord în cadrul seriei de conferințe online desfășurate în Prima Săptămână a Postului Nașterii Domnului (16-23 noiembrie 2020).

***

Pr. Gheorghe Holbea – Predică la vecernia Praznicului Intrarea Maicii Domnului în Biserică (Biserica Precupeții Noi, 20 nov. 2020):

Să coborâm în catacombele inimii

„Cine este Aceasta, ca zorile de albă şi curată?

E Împărăteasa rugăciunii, e rugăciunea întrupată.

Stăpână Porfirogenetă şi Doamnă a dimineții,

Logodnica Mângâietorului, Preschimbător al vieţii,

spre Tine noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor!

Ia-ne şi pe noi părtași ai sfântului munte Tabor.

Şi fă-Te şi nouă

umbră și rouă,

Tu, adumbrirea de har,

să-și afle firea

nostră înnoirea

dintru plămadă de har.

Ca să-ți strigăm cu toată făptura

într-o deplină închinăciune:

Bucură-Te, Mireasă, urzitoare de nesfârșită rugăciune”.

(Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, Condacul 1)

 

„Iubiți credincioși,

Despre semnificația sărbătorii în care tocmai am intrat prin vecernie, vom vorbi mâine, la Sfânta Liturghie, neuitând că așa a rânduit Dumnezeu prin Biserică, să fie iată, începând de sâmbătă, când l-am prăznuit pe Sfântul Grigorie Palama, marele teolog al Luminii dumnezeiești necreate și marele teolog al acestui mare Praznic al Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Duminică am avut pe Sfântul Paisie Velicicovski, cel care a tradus Filocalia pentru prima data în limba rusă și apoi în limba română, o parte din Filocalie, prin ucenicii săi de la Dragomirna și Mănăstirea Neamțul. Sfântul Paisie Velicicovski era ucrainean de origine, dar școlindu-se la școala duhovnicească a Muntelui Athos, mai precis la schitul Sf. Ilie, unde, mai înainte de el, fusese Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, un alt călugăr isihast care a viețuit în acest spațiu și la un moment dat, la Poiana Mărului avea în ascultare 11 mănăstiri și schituri. Sfântul Paisie Velicicovski, fără de care Dostoievski n-ar mai fi fost Dostoievski, adică marele scriitor rus Dostoievski; cel mai mare scriitor creștin ortodox n-ar fi fost ceea ce a devenit fără Sfântul Paisie Velicicovski, cel care a tradus Filocalia în perioada modernă, Filocalie care s-a răspândit în toate lavrele, inclusiv la Optina Pustyn, unde printre alții, Dostoievski avea să-l cunoască pe starețul Ambrozie de la Optina, și pe ceilalți duhovnici. Continuarea articolului

Articole recomandate

Carti

Articole Recomandate

Carti

Recomandam