Omilii la Cartea Apocalipsei vol. I – ARHIMANDRIT ATHANASIE MITILINAIOS

Omilia a VII-a

Apocalipsa 1, 9-11

Eu Ioan, fratele vostru și împreună cu voi părtaș la suferinţa și la împărăţia și la răbdarea în Iisus, fost-am în insula ce se cheamă Patmos, pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia lui Iisus. Am fost în duh în zi de duminică și am auzit, în urma mea, glas mare de trâmbiţă, care zicea: Ceea ce vezi scrie în carte și trimite celor șapte Biserici: la Efes, și la Smirna, și la Pergam, și la Tiatira, și la Sardes, și la Filadelfia, și la Laodiceea.

30 noiembrie 1980

Sfântul Ioan folosește trei termeni pentru a arăta cum Biserica avansează în călătoria ei. Aceste trei elemente vor exista întotdeauna în Biserică, chiar și în momente pașnice: suferința, răbdarea și împărăția. Dar trebuie să reținem că aici evanghelistul nu se referă la suferințele și răbdările de zi cu zi, pe care chiar și oamenii lumii le pot avea. Am menționat anterior o serie de lucruri despre thlipsis sau suferință. Trebuie să luăm răbdarea și împărăția împreună. Răbdarea este a doua temă a Apocalipsei, carte indisolubil legată de suferință.

De multe ori, când fratele nostru suferă, nu putem face nimic pentru el. Nu putem face prea multe, de exemplu, atunci când o persoană are o boală trupească.

Sau poate nu reușim să rezolvăm problemele financiare ale cuiva. Deseori îi spunem persoanei respective: „Ai răbdare.” În orice caz, atunci când nu putem oferi soluții pentru nevoile cuiva, îi spunem acelei persoane să aibă răbdare, să reziste. De multe ori acest lucru poate fi sau poate părea o cale de ieșire la liman determinată de propria noastră neajutorare și incapacitate de a oferi sprijin într-o manieră constructivă și pozitivă. De multe ori, chiar și pentru persoana care aude în mod repetat sfaturi de felul „Ai răbdare; ceva, ceva o să se întâmple; nu se știe niciodată”, aceste sfaturi încep să sune a gol, n-au substanță. De câte ori le spunem oamenilor aflați în primejdie să aibă răbdare, iar ei își mușcă buzele și repetă: „Da, răbdare”, dar parcă ar spune: „Mersi pentru nimic”. Totuși, această expresie, foarte simplă, pe care oamenii o consideră banală, în contextul potrivit, este cel mai bun sfat. Nimic nu poate fi mai bun decât asta.

Vremurile noastre nu mai au această răbdare. Astăzi răbdarea este considerată de cei mai mulți un semn al slăbiciunii, și nu o virtute cu mare putere. Este ceva mai degrabă pasiv și neimpresionant. Persoana răbdătoare, care se reține și se controlează, poate fi considerată slabă. Oamenii din zilele noastre sunt extrem de nerăbdători. Sunt ocupați, alergând întotdeauna, fugărind mereu câte ceva. Civilizația noastră este cea a fast-food-urilor, a magazinelor și a meselor preparate la microunde în trei minute. Totul este rapid, rapid, făcut în grabă. Toți alergăm și ne uităm mereu la ceas să ne facem timp și să facem și mai multe, să acoperim mai mult teren. Acest lucru elimină elementul de răbdare. Avem dificultăți în a face față adversităților cotidiene ale vieții din cauza acestei lipse de răbdare. Totuși, subliniez din nou, că răbdarea este cel mai bun medicament pentru suferință. Cu răbdare purtăm crucea suferinței și, în cele din urmă, câștigăm bătălia. Hristos ne spune că cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui (Matei 10, 22). Continuarea articolului

CUVINTE GRELE, TARI SI DUREROASE ale Parintelui Ciprian Negreanu despre soarta neamului romanesc dupa absenta in masa de la referendum:

“Acest duh necurat [este] mut şi surd, pentru că cel care e stăpânit de el nu mai vrea să asculte alte păreri, nu mai vrea să audă alte teorii. A văzut două emisiuni, a văzut două interviuri, a citit el în două cărţi şi pe ici-pe colo a spicuit şi gata, e priceput, ştie! Ştie el cum e cu popii, ştie el cum e cu Biserica, face o distincţie clară între Biserică şi Dumnezeu, se linişteşte în privinţa asta şi nu mai ascultă. Și neascultarea aceasta a neamului [este] de Dumnezeu în primul rând şi de Biserică după aceea, prin cei prin care a binevoit Dumnezeu, prin aceşti nevrednici preoţi şi episcopi încă mai lucrează Dumnezeu. Încă mai lucrează. Neascultarea aceasta cu nonşalanţă şi faptul că fiecare om crede că este profet și se crede înţelept şi priceput, mai ales în cele duhovniceşti, acesta este semnul unei răceli interioare, lăuntrice, înfricoşătoare. Şi această lepădare lăuntrică de Dumnezeu, îndepărtare, în primul rând prin neascultarea de Dumnezeu și de Biserică prin părerea că ştii tu mai bine – aşa cum diavolul de la început a vrut să ne strecoare că <Ştii tu mai bine…! Nu trebuie să-ţi spună Dumnezeu. Mănâncă şi vei cunoaşte binele şi răul mai repede, nu trebuie să ţi-l explice El, nu trebuie să ţi-l dea El, îl afli tu!>- aceasta ne îndepărtează cel mai mult de Dumnezeu şi ne separă de Dumnezeu. S-a adâncit răul în inima noastră, foarte adânc! Suntem stăpâniţi de acest duh mut şi surd, susţinut de tot felul de fortificaţii, de gânduri, de idei, de politică, de tot felul, numai ca să nu urmăm ce ne spune Dumnezeu, ce ne spune Biserica”.

Continuarea articolului

Lumea ca mitomanie organizata

„Eu am zis întru uimirea mea: “Tot omul este mincinos!”” (Psalmul 115,2)

„Fiecare înşală pe prietenul său şi nu spune adevărul; şi-au deprins limba la minciună şi viclenesc până obosesc”. (Ieremia 9,5)

Ce se poate alege de o lume bolnava pana la obsesie dupa tot ce inseamna PR, marketing, advertising, leadership, „stiinte” si „arte” ale comunicarii si influentarii sociale? O lume postmoderna atoaterelativizanta, care nu mai crede in Adevar, in Bine, in Virtute, dar nu are nici cea mai mica tresarire sa le instrumenteze profitabil. O lume care a devenit o intrecere permanenta (atunci cand nu este o colaborare sau un cartel) intre ESCROCI, MINCINOSI, INSELATORI, aflati pe diverse trepte sau straturi de putere, care si-au facut, formal sau informal, o profesie si un mod de viata din pacalirea cinica a semenilor. „Pacalire” realizata cu metode si tehnici din ce in ce mai sofisticate, intr-o spirala din ce in ce mai nebuna a deghizarii. Deghizare organizata cu stiinta si sistem, „targetand” straturi umane din ce in ce mai adanci, pe de o parte din nevoia intrinseca de continua extindere a puterii, iar pe de alta din necesitatea de a dezvolta strategii din ce in ce mai sofisticate de acoperire, alibiuri tot mai rafinate. Minciuna, odata initiata ca sistem, cere dupa ea alte si alte minciuni din ce in ce mai mari, mai ramificate si mai nerusinate, pentru a-si fortifica legitimitatea sociala intre ziduri tot mai impenetrabile…

Problema mai grava de ordin moral si de nivel personal, dincolo de patologia macrosociala ajunsa la metastaza, este insa ca, tot mai multi dintre noi, punandu-ne in slujba unor mai mici sau mai mari inselatori – intotdeauna “plini de cele mai bune intentii’’, cum altfel!? –, din ratiuni de supravietuire sau din cauza propriilor patimi si ratiuni amagitoare, ne lasam folositi, ca „idioti utili” – nici macar pentru propriul interes (ba chiar de cele mai multe ori impotriva acestuia!), ci pentru profitul si agenda unor actori mai degraba obscuri sau foarte discreti. Pentru aceasta e necesar ca executantii (de diferite paliere si grade) sa devina ei insisi primii „recruti” sau „convertiti” devotati sistemului de propaganda, sa se fi lasat ei mai intai „reeducati” propagandistic si apoi mentinuti in vraja iluzionistilor prin gratificatii psihologice „de nerefuzat” (cel mai la indemana exemplu: tanarul corporatist „standard”). Continuarea articolului