† Ignatie, Episcopul Huşilor/:

Lumina taborică și „lumina” neoliberală progresistă

Sunt convins că la o privire ex abrupto, tema eseului de faţă poate părea puţin bizară. În primul rând, asocierea dintre cele două feluri de lumină constituie o contradicţie flagrantă, nicidecum o relaţie de percepţie copulativă, adică afinitate de abordare, cum ar putea să sugereze conjuncţia „şi”. În al doilea rând, antiteza evidentă dintre cele două feluri de lumină reflectă realităţi plasabile în contexte istorice, nu numai diferite, dar şi distanţabile din punct de vedere gnoseologic: lumina taborică ne trimite la secolul al XIV-lea, adică la năzuinţa pentru îndumnezeire ca experienţă cu Dumnezeu-Treimea, „lumina” neo­liberală progresistă la secolul XXI, adică la impunerea sfidătoare a marxismului cultural al vremurilor noastre, care are drept ADN corectitudinea politică. În consecinţă, am putea spune că nu se poate stabili nici un punct de convergenţă între ele.

În ciuda acestor distonii insurmontabile, totuşi, putem identifica un punct comun: amândouă sunt angajate în procesul de luminare a omului. Diferenţa considerabilă este că uneia, luminii taborice, îi aparţine în mod intrinsec şi real capacitatea de (i)luminare a fiinţei umane prin îndumnezeire, adică deplina şi veşnica comuniune cu Dum­nezeu-Treimea prin Sfintele Taine, care actualizează şi întreţine statutul de membru al Bisericii, dar şi potenţează în chip duhovnicesc, sublim şi integral, umanul din noi, pe când cealaltă „lumină”, neoliberală progresistă, are doar pretenţia luciferică a unei (i)luminări prin racordarea la teoriile seculariste, care, tot în mod real şi deplin, desfigurează şi fisurează unitatea şi umanul din noi, producând o „cultură” hristofobă:

„Aproape tot ceea ce ne înconjoară azi, în ţările occidentale, e anticreştin, pe faţă – cel mai adesea cu o obstinaţie deopotrivă ignară şi răuvoitoare. Antipatia ori chiar repulsia faţă de creştinism, exprimată prin libertăţile pe care ni le luăm împotriva tradiţiei lui, a devenit aproape unicul conţinut spiritual al modernităţii noastre. Ne place spontan numai ce pune creştinismul într-o lumină proastă. Orice nu e creştinism suscită spontan simpatia (şi sfârşeşte prin a fi aclamat), aproape tot ce îl afirmă e suspectat (şi în cele din urmă pus la colţ)“¹.

În timp ce lumina taborică te verticalizează, în sensul că te leagă prin Dumnezeu de oameni, a căror demnitate, libertate şi identitate nu pot fi tranzacţionate nici măcar ideologic, darmite ontologic sau biologic, „lumina” neoliberală progresistă te orizontalizează, în sensul că omul devine o marfă vandabilă şi permanent disecată prin lupa de pe taraba umanismului ateu, a cărui osatură centrală este modificarea şi relativizarea a tot ceea ce înseamnă suma datelor ontologice, naturale şi tradiţionale ale omului.

Continuarea articolului

(icoana de Toma Chituc)

Rugăciunea de dimineaţă Sfântului Grigorie Palama către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (din Apantisma)

Fecioară, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ai născut pe Dumnezeu Cuvântul cu trup; ştiu, cu adevărat ştiu, că nu se cuvine, nici se cade ca eu, cel atâta de desfrânat, cu ochi spurcaţi să văd icoana ta, a celei preacurate, a celei pururea Fecioare, a celei ce ai şi trupul şi sufletul curat şi nespurcat, şi să o sărut cu buze necurate şi întinate, sau să mă rog. Căci cu dreptate este ca de mine, cel desfrânat, să se îngreţoşeze şi să mă urască curăţia ta. Dar fiindcă Dumnezeu, pe care L-ai născut, S-a făcut om, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, pentru aceasta am îndrăznit şi eu, să mă apropii de tine cu lacrimi rugându-mă.

Primeşte această mărturisire, a greşelilor mele cele multe şi grele şi o du Unuia Născut Fiului tău şi Dumnezeu, rugându-te Lui ca să fie milostiv ticălosului şi tăvălitului meu suflet. Că de mulţimea fărădelegilor mele sunt oprit a căuta spre Dânsul şi a cere iertare.

Pentru aceasta, pe tine te pun înainte solitoare şi mijlocitoare. Că multe şi mari daruri dobândind eu de la Ziditorul meu Dumnezeu, şi uitându-le pe toate, şi nemulţumitor arătându-mă, ticălosul, cu necuviinţă m-am alăturat cu dobitoacele fără de minte, şi m-am asemănat lor; fiind sărac de fapte bune, bogat de patimi, şi plin de ruşine, lipsit de dumnezeiască îndrăzneală, osândit de Dumnezeu, făcându-mă de plângere arhanghelilor, de râs dracilor, şi de urâciune oamenilor, mustrat de conştiinţă, ruşinat de lucrurile mele cele rele şi mai înainte de moarte fiind mort, şi mai înainte de judecată de sine-mi osândit, şi mai înainte de munca cea fără de sfârşit de deznădăjduire muncit.

Pentru aceea dar, numai la a ta sprijinire alerg, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, cel ce sunt dator cu nenumăraţi talanţi; cel ce întru dezmierdări cu desfrânatele am cheltuit avuţia cea părintească; cel ce am curvit mai mult decât desfrânata; cel ce am făcut fărădelege mai mult decât Manase; cela ce m-am făcut nemilostiv mai mult decât bogatul; cela ce sunt slugă lacomă, vas al gândurilor celor rele, vistierie a cuvintelor celor urâte şi spurcate, străin de toată fapta cea bună.

Miluieşte-mă pe mine cel smerit; milostiveşte-te spre mine cel neputincios. Mare îndrăzneală ai la Cel ce s-a născut din tine. Nimeni nu are putere precum tu, Maica lui Dumnezeu; că toate le poţi, ca ceea ce eşti mai presus de toate zidirile şi nimic nu îţi este ţie cu neputinţă, numai de vei voi.

Deci, nu trece cu vederea lacrimile mele; nu te întoarce de către suspinul meu; nu lepăda durerea inimii mele; nu ruşina nădejdea mea cea către tine. Ci cu rugăciunile tale cele de Maică, silind pe cea nesilită milostivire a Fiului tău, Cel bun şi Dumnezeu, învredniceşte-mă pe mine ticălosul şi nevrednicul robul tău, să-mi iau frumuseţea mea cea dintâi şi dintru început şi să lepăd grozăvia patimilor, să mă slobozesc de păcat şi să mă robesc de dreptate; să mă dezbrac de spurcăciunea dulceţii celei trupeşti şi să mă îmbrac întru sfinţenia curăţeniei cele sufleteşti; să mor lumii şi să viez faptei celei bune. Continuarea articolului

“Toleranta” a-toate-impaciuitorista in era POST-ADEVAR

Cea mai comoda asezare in fata “minciunii dichisite”, a raului imbracat in haine rozalii: minimalizarea, relativizarea, “cautarea partilor bune” si ignorarea voita a “probelor” de infirmare, adoptarea posturii nestiutorului, a celui care nu a vazut, nu a auzit, nu stie si nu intelege. Blocarea obstinata in aparente, in litere, forme si formule, in “ceea ce este declarat”, “ceea ce se spune oficial”. Dar cum, n-ai vazut ce scrie aici, in program, in regulament, in statut, in… ? Ah, dar cum sa fie totul de forma, de “vrajeala” si de reclama, nu se poate asa ceva! Jucarea naivitatii, a inocentei care crede totul pe cuvant, fara a cerceta si a “judeca”… Dar cum, exista oameni rai care sa nu ne vrea binele si numai binele? Vaaai! Dar cum, nu suntem cu totii niste copilasi-ingerasi cu aripioare si inimioare? Continuarea articolului