În 2018 se împlinesc 100 de ani de la naştere şi 15 ani de la trecerea în veşnicie a Părintelui profesor Constantin Galeriu. Fostul șef de promoție de la Teologie, ajuns preot de țară, a fost chemat la oraș de către un episcop impresionat de cuvântările sale. A slujit la Parohia Sfântul Vasile din Ploiești un sfert de veac, iar din anul 1973 a fost numit asistent spiritual și în anul următor profesor la Facultatea de Teolgie din capitală. Întrucât prin atitudinea sa „deranjase” regimul ateu, fusese întemnițat în mai multe rânduri la începutul anilor ’50. Acei ani grei, dar și alte încercări de pe cărarea vieții aveau să-l îndreptățească să spună adesea iubiților săi studenți, astăzi preoți: „Vă vorbesc dintr-o rană sufletească” sau „De-a lungul anilor mi-am luat viața în serios!”.

În ultimele trei decenii de viață, Părintele a slujit la Biserica Sfântul Silvestru din Bucureşti, iar după 1989 a conferențiat de-a lungul și de-a latul țării, fără a-și cruța bătrânețile, ca un adevărat Apostol.

Redăm în cele ce urmează o scrisoare primită la redacţie de la un fiu duhovnicesc. (pr. I.I.)

Acum, în Anul Centenar, se cuvine să ne gândim mai mult la jertfa înaintașilor, la frații noștri din Basarabia și Bucovina de Nord, la ce am putea face fiecare pentru neam și țară. Având în cuget aceste lucruri, l-am rugat pe Părintele Iustin de la Oașa să ne împărtășească câteva cuvinte despre luarea-aminte la rolul pe care fiecare român îl are atât în propriul său neam, cât și în propria sa luptă duhovnicească. Căci, după spusa Părintelui, unirea cea dintre noi nu va putea dăinui fără să ne aplecăm și asupra unității lăuntrice, fără a păstra ceea ce Regele Ferdinand  numea, cu prilejul primei sale vizite la Mănăstirea Putna, „duhul sfintei uniri în inimile noastre”. (R.T.)