icoana de mana Elenei Murariu

PUTEREA SINCERITATII SMERITE

“Nu te uita la om din ce cauza sufera, ci uita-te la cat de mult sufera!” (Cuv. Sofronie de la Essex, citat de parintele Rafail Noica)

Exista tendinta de a-l judeca cu multa usurinta pe tatal copilului posedat de duhul mut si surd, pentru ca ar fi pus la indoiala puterea vindecatoare a Mantuitorului sau ca, pasamite, i s-ar fi adresat oarecum necuviincios, lipsit de noblete, introducand modul conditional sau dubitativ in cererea sa (“Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi!“).

Daca omul nu s-ar feri sa faca exercitiul necesar al empatiei, al punerii in locul “personajului” pericopei evanghelice, poate ar intelege adancul zdrobirii, al deznadejdii, dar si al epuizarii unui tata care isi vede zilnic, din pruncie incepand, cum fiul sau iubit este chinuit, desfigurat si batjocorit cumplit de demoni (“Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte”), cum este adus adesea in pericol de moarte (“Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă”), cum ii sfasie inima neputinta de a-l ajuta si, in cele din urma, cum si-a consumat in zadar toate posibilitatile de a mai spera la o salvare (“Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.”).

Continuarea articolului

desen de Gabriela Mihaita David

Ziarul Lumina:

„Doamne, miluiește pe fiul meu!”

Un articol de: Arhim. Asist. Univ. Dr. Benedict Vesa – 25 Aug, 2019

Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului) Matei 17, 14-23

Evenimentul descris de Evanghelistul Matei (17, 14-23) este unul destul de cunoscut, această relatare se și citește în două duminici pe parcursul anului bisericesc: a patra din Postul Mare și a 10-a după Rusalii. Dincolo de familiaritatea sa, descrie o stare de durere profundă, împreunată cu multă neputință omenească.

Strigăt pentru ieșirea din deznădejde 

Totul începe de la cuvântul „miluiește”, strigăt care însoțește deznădejdea unui părinte în fața suferinței copilului său, în care căzuse și de unde înțelesese că de unul singur nu poate ieși, dar nici nu mai poate rămâne. Acest „apel” este, de altfel, și debutul oricărei lucrări de pocăință, care exprimă căutarea și (dez)nădejdea omului către singurul „Aproape” dintotdeauna, într-un mod conștient sau inconștient. Continuarea articolului

Care este limita până la care trebuie purtată crucea? De exemplu, dacă te afli într-o căsnicie care nu mai funcţionează, oricât ai fi încercat, astfel încât se creează un mediu nociv pentru cei din jur? Ce este de făcut?

Da, am spus, doar într-o anumită măsură asta poate fi numită cruce. Asta e o povară a întregii lumi, neînţelegerile dintre oameni, neputinţele, durerile, nepotrivirile, nu sunt numai ale creştinilor, sunt ale tuturor! Sunt necazuri ale noastre, sunt necazuri ale mândriei până la urmă, că şi noi suntem mândri și nu ne acomodăm, nimeni nu poate lăsa de la el, sunt necazuri ale mândriei noastre, e “crucea” mândriei noastre, “crucea” neputinței tale. De fapt, nici nu ştiu dacă există o neputinţă a ta, ci mai mult o limită peste care nu poţi tu trece. Dar să lăsăm filosofia.

Ce te faci? Trebuie să încerci toate metodele. Ştiu că aţi aştepta sau v-aţi dori unii dintre voi să zic: “Da, dom’le, desparte-te. Nu-i un mediu bun, nu-ţi foloseşte, gata.” Totuşi, Dumnezeu a zis un cuvânt atât de mare, atât de înalt, peste care nu putem trece: că nu este motiv de despărţire decât pricina de desfrânare. Nu este. Şi atunci, dacă se poate, şi un an de zile să staţi separaţi, şi numai rar să vă întâlniţi, şi dacă se poate să găsiţi un mod în care să staţi în aceeaşi casă, dar să aveţi un mod de trăire cât de cât civilizat, şi până când va reveniţi, până când reîncepeţi să vă descoperiţi, până când reîncepeţi să iubiţi, până la urmă, să purtaţi poverile celuilalt, să-l înţelegeţi pe celălalt, să te înţeleagă pe tine, până când poţi să te rogi din tot sufletul să i se deschidă inima şi celuilalt şi Dumnezeu să deschidă şi inima ta.

Continuarea articolului