Maşinăria instituțiilor se mişcă greu şi n-are suflet. Trec anii peste aceşti micuţi care acumulează noi suferinţe, noi ticuri, noi handicapuri. Viaţa de orfelinat sedimentează în ei traume copleşitoare. Nu trebuie să fii specialist ca să le recunoşti de îndată ce întâlneşti uneori un fost copil al sistemului: cuvintele împiedicate, privirea pierdută, umerii plecaţi, atitudinea de om doborât – toate sunt embleme ruşinoase ale instituţionalizării. În centre, pe lângă lipsa familiei, îi răvăşesc nevoile, agresivitatea unor colegi de suferinţă şi, mai ales, acei angajaţi ai sistemului pentru care cuvintele „caracter”, „omenie”, „responsabilitate” nu înseamnă absolut nimic.
