SISTEMUL IRODIAN din România zilelor noastre, UCIGASUL SUFLETELOR COPIILOR ABANDONATI – nou documentar “IN PREMIERA” despre soarta orfanilor institutionalizati prin ”Protectia Copilului”: “SINUCIŞI DE SISTEM”. Tortura psihologica continua sau VIATA CA O TRAUMA

Vedeti si:

Reporteri: Carmen Moise, Yevgeniya Kironaki, Ionela Gavriliu

CARMEN AVRAM: Astăzi [13 decembrie] se împlinesc exact trei ani de când echipa În Premieră a difuzat prima anchetă situaţia cutremurătoare a copiilor abandonaţi. Au urmat şi alte reportaje. Despre bebeluşi ţinuţi abuziv în spitale, teroare în centre de plasament, traume induse de indolenţă şi proceduri interminabile, depresii crunte şi tentative de suicid. 

Un copil de 13 ani, care avea o viaţă înainte, a ales moartea. Un copil de 13 ani care n-a mai putut să rabde singurătatea, indiferenţa, ignoranța, răceala oamenilor mari din jur. „S-a simţit abandonată; faptul că n-a mai avut un sprijin moral, cu care să stea de vorbă, să vorbească cu mama. Asta a făcut-o să se sinucidă.”

La nici o săptămână după sinuciderea Cristinei, Nicu, un băiat de 18 ani, şi-a pus şi el capăt zilelor. S-a aruncat în gol de pe un bloc. Era Sfântul Nicolae – onomastica lui. Erau amândoi din Craiova. Amândoi abandonați la naştere. Amândoi singuri, trişti și neştiuţi de cei care-ar fi trebuit să-i aibă în grijă, parte a unui sistem care poate n-a avut habar nici cum îi cheamă. Ei au tot strigat, dar nu i-a auzit nimeni. Acum o săptămână, gestul lor mut a devenit un strigăt puternic. Ultimul.

Aneta Toma, asistent maternal:

„A câştigat sistemul. A câştigat. Mi-a luat viaţa acestei fetiţe. A câştigat sistemul.”

Un sistem defect despre care ani de zile am vorbit şi noi. Am arătat şi nereguli şi legi strâmbe şi autorităţi fără reacţie sau fără suflet. Dar, mai presus de toate, v-am arătat chipuri triste de copii, inimi sfâşiate şi vieţi irosite. Sunt peste 60.000, cei mai mulţi dintre ei abandonaţi din primele clipe de viaţă. Psihologii sistemului ar trebui să ştie că aceşti micuţi au traume încă dinainte de a vedea lumina zilei.

Dana Dumitrache, psiholog:

„Trauma, adică emoţiile dureroase, se instalează încă din burtica mamei.”

Reporter: „Adică aceşti copii simt că vor fi abandonaţi?”

Dana Dumitrache:

„Da. Simt toate emoţiile. Copilul trăieşte o stare de panică totală. Adică bebeluşul, adică fătul. El se simte respins, rejectat. Mama poate nu e pregătită pentru venirea pe lume a acelui copil. Poate se gândeşte că nu are cu ce să-l crească. Inclusiv aceste trăiri emoţionale pe care mama le experimentează în timpul sarcinii afectează fătul. Unde se duc aceste trăiri, atât ale mamei, cât și ale fătului? În memoria celulară a copilului, adică în ADN-ul lui.”

După care bebeluşul intră într-un cerc vicios. El adună traume noi în fiecare zi, sistemul, incapabil să i le vindece, le adânceşte și le înmulţeşte, făcându-l tot mai vulnerabil tot mai slab, tot mai expus la suferinţă, la ratare, la depresie. Sau, mai grav, la moarte. Acest traseu, ca o capcană, a fost parcurs de Nicu şi Cristina.

Aneta Toma, asistent maternal:

„Această fetiţă a fost 8 luni. Era un copil super, era frumos, era liniştit, un bebeluş cuminte, iubitor. Toţi l-am iubit de la început, vă spusei, îi ziceam <Îngerica>”.

Îngerica nu e un caz izolat. Aproape toţi copiii abandonaţi ai României se nasc cu şansa de a duce o viaţă normală: sănătoşi, frumoşi, drăgălaşi, ar putea fi înfiaţi imediat şi iubiţi de o familie care-i doreşte. Doar că intervine sistemul, care, în loc să aibă grija orfanilor, are doar grija lui: să-şi protejeze confortul, interesele şi viciile.

Natalia Petrovici, voluntar:

„Este groaznic. Sunt copii care stau şi tot ce aud toată ziua este o picătură de apă într-o chiuvetă. Sau uite, hai că-i dau perdeaua la o parte ca să mai vadă un pescăruş”.

Acum exact trei ani intram cu inima strânsă în câteva maternități şi spitale, descoperind, în stare de şoc, universul ascuns al copiilor uitaţi: o lume mică, descrisă de perimetrul îngust al unui pătuţ, patru pereţi de salon, o fereastră şi o uşă pe care rareori intră cineva.

Simona Czudar, preşedinte ADOR COPIII: „Când sunt scoși la lumină, strâng din ochişori. Ei n-au văzut poate niciodată lumina naturală.”

Dar și mai grav, nu simt niciodată o mângâiere. Nu aud o voce caldă. Personalul insuficient şi prost plătit nu mai are timp şi de emoţii sau să-şi pună întrebări ce va însemna asta în evoluţia ulterioară a acestor copii.

Gabriela Enache, sociolog ADOR COPIII: „Dacă tu nu vezi în faţa ochilor decât tavanul şi singura ta plimbare este un perimetru de 50cmx25cm, cât au pătuţurile alea, ce să înveți?!”

Sistemul îi ţine aşa zile, luni, chiar ani întregi. Spitalele au tot interesul să-i păstreze, câştigă considerabil de pe urma lor. O zi de spitalizare pentru un singur copil e decontată de stat cu 200-300 de lei. Or, aceşti micuţi nu consumă decât o parte infimă din această sumă. Dacă ne gândim că un centru medical poate avea zeci de copii, vă puteţi imagina cât câştigă el de pe urma lor.

Laura Florescu, asistent şef spital Sf. Maria, Iași: „Copiii din acest salon au, în general, în jur de un an-un an şi două-trei luni. Georgiana, de exemplu, nu are nici până la vârsta aceasta CNP. Noi ştim că dosarul ei este luat în evidenţă la DGASPC, dar, deocamdată, nu este rezolvat. Mi s-ar părea normal ca până la această vârstă să fie.”

Aşa că, atunci când părăsesc pătuţurile rămase mici, nu mai sunt copiii sănătoşi care au venit pe lume. Lipsa de atenţie şi de afecţiune le-a indus un retard. Aici ar trebui să intervină oamenii sistemului. Să înţeleagă, să fie antrenaţi să recunoască primele semne, să ia măsuri imediat. Dar pe oamenii sistemului asta nu-i interesează. Ei vor doar să se acopere de hârtii cu semnături şi stampile. Să nu-i tragă cineva la răspundere în caz de Doamne fereşte. Iar, când îi iei la întrebări, fac ce ştiu mai bine: aruncă vina de la unul la altul.

Tiberiu Bantaş, purtător de cuvânt DGASPC, Iaşi: „Spitalul trebuia să facă o sesizare scrisă. Spitalul de copii trebuie să se ocupe de întocmirea actelor de identitate.”

Cătălina Ionescu, purtător de cuvânt spital Sf. Maria, Iaşi: „Nu ne ocupăm noi, ca şi unitate sanitară. Cei de la Direcţie.”

Tiberiu Bantaş, purtător de cuvânt DGASPC, Iaşi: „Noi mai avem şi alte treburi în tot judeţul acesta. Și vă spun că sunt destule.”

Cu siguranţă treburi mult mai importante decât viaţa unor anonimi. Mâine vin alţii, exact la fel. De ce i-ar păsa cuiva? După difuzarea reportajului nostru, micuţii filmaţi au fost împrăştiaţi prin alte locuri, să nu-i mai poată găsi nimeni. Sistemul, în schimb, cu aceiaşi oameni, a rămas la locul lui. Mai avizat şi, deci, mai puternic. Departe de ochii presei, bătaia de joc continuă. După ieşirea din spital, orfanii sunt duşi în centre unde ar trebui să li se întocmească actele pentru a fi declaraţi adoptabili. Dar documentele trenează. Maşinăria instituțiilor se mişcă greu şi n-are suflet. Trec anii peste aceşti micuţi care acumulează noi suferinţe, noi ticuri, noi handicapuri. Viaţa de orfelinat sedimentează în ei traume copleşitoare. Nu trebuie să fii specialist ca să le recunoşti de îndată ce întâlneşti uneori un fost copil al sistemului: cuvintele împiedicate, privirea pierdută, umerii plecaţi, atitudinea de om doborât – toate sunt embleme ruşinoase ale instituţionalizării. În centre, pe lângă lipsa familiei, îi răvăşesc nevoile, agresivitatea unor colegi de suferinţă şi, mai ales, acei angajaţi ai sistemului pentru care cuvintele „caracter”, „omenie”, „responsabilitate” nu înseamnă absolut nimic.

Reporter: „Te-a bătut vreodată cineva acolo?”

Andrei Mănălău: „La casa de copii, da. Am luat. Ne dădea la tălpi. Că nu eram cuminţi. Făceam şi noi trăsnăi. Ne punea în fund, zicea să ridicăm tălpile şi ne dădea cu o şipcă din aia de lemn subţire care ustura. Ustura…”

Dana: „El s-a enervat, a trântit uşa, a fugit şi mi-a pus piedică şi m-a aruncat jos, la pământ. M-a lovit la gât, cu pumnii. Eram plină de sânge, vânătă la ochi, la nas, unde se putea.”

Reporter: „Și ce au zis la spital?”

Dana: „Că am avut eu probleme cu capul. Că am avut o criză foarte puternică. Dar, de fapt, nu. Nu a fost aşa.”

Reporter: „Tu ai probleme cu ochii, de la ce?”

Dana: „Doar la acesta, unde am fost bătută foarte grav. Văd doar ceaţă. Şi mi-au zis, când mi-au făcut controlul, că muşchiul s-a slăbit.”

Andrei şi Dana sunt născuţi amândoi în preajma Revoluţiei. Aşa că nici măcar nu le pot acorda celor din sistem scuza că au fost obligaţi de comunişti să-i trateze ca pe nişte sub-oameni. Drumurile lor au fost diferite, dar s-au întâlnit într-un punct comun: violenţa angajaţilor. Până la sfârşitul anilor ’90, Andrei a stat într-un centru de plasament unde, spune el, singura formă de educaţie de care-şi aminteşte au fost pedepsele aplicate metodic şi expert.

Andrei Mănălău: „Am avut numai pedepse d-astea de stat la colţ ori să nu mai mănânc o zi-două. La centru directoarea, împreună cu personalul, când se supăra pe noi, copiii, ne ţinea flămânzi câte o zi-două. Ne era foame, dar n-aveam ce face că, dacă mă vedea cu un colţ de pâine, mă bătea. Ori îmi dădea la palme, ori la tălpi, şi iar îmi mai punea două zile fără mâncare.”

Sprijin n-a avut de nicăieri. Psiholog? Sigur! O arată clar documentele. Dosarul lui e consistent, plin de evaluări, de recomandări, de note şi de observaţii. Pentru că aşa se cere: să scriem mult ca să arătăm că ne ocupăm serios. Dar, spune Andrei, ce n-a fost trecut niciodată în hârtii oficiale este ce se întâmpla după discuţiile cu psihologul.

Andrei Mănălău: „Degeaba îi spuneam psihologului, că vorbea cu directoarea şi directoarea o liniştea imediat: <Dacă nu-ţi convine, demisia!> Aşa era pe timpul meu acolo. <Ştii pe unde e ieşirea.>”

Deşi infectată cu HIV, Dana a avut şansa de a fi dorită spre adopţie de o familie de străini. De mică a fost mutată, aşadar, la Braşov, în căsuţele deschise de o fundaţie britanică. Şi a petrecut ani mulţi în Anglia, alături de cei care sperau să-i devină părinţi. Fotografiile din acea perioadă surprind un copil fericit, cu ochi senini şi aer jucăuş.

Reporter: „Cine e aici, Denise?”

Dana: „Da, care ne iubea cu adevărat, ca o mamă. Aici eram într-o vacanţă, mi se pare că în Australia. În atâtea vacanţe am fost, că nu prea îmi mai aduc aminte.”

Până la 13 ani a trăit un vis. Oameni calzi roiau în jurul ei, alintând-o, deschizându-i poarta spre un viitor promiţător. Familia care dorea s-o înfieze i-a descoperit repede înclinaţia artistică. Aşa că i-a plătit lecţii de canto şi de desen. Ratare, nefericire, disperare – nu erau cuvinte din vocabularul ei. Dar aveau să devină în 2003, când visul s-a sfârşit brutal. Femeia din Anglia a murit de cancer, iar fundaţiei din România i s-a retras atestatul. Peste noapte, fetiţa a fost smulsă din mediul în care trăia şi târâtă într-un centru de plasament pentru orfani infectaţi cu HIV. Acolo, spune ea, a început iadul.

Dana: „Îmi aduc aminte că era un hol lung şi multe uşi. Şi în fiecare cameră, când am deschis uşile, erau copii care se legănau, copii cu dizabilităţi, oameni normali… Şi am zis: <Aah, gata…> Şi în capul meu îmi spuneam: <Fii tare! Fii tare! Fii puternică! Fii tu însăţi!> Eram în total 20 de copii. Şi au murit, câte unul, câte unul. Era şi un băiat mic de statură, care avea 18 ani şi era slab, slab şi nu se mişca, nu făcea nimic. Puteai să spui că e bebeluş, dar avea 18 ani. Dar l-a luat Dumnezeu și pe el.”

În acel centru, povesteşte Dana, a fost bătută şi violată. Iar deseori sedată cu forţa de angajaţi, care-i traduceau gesturile de protest în acte de nebunie. Se întâmpla acum 10 ani în România.

Dana: „Dacă spuneai adevărul, erai pus jos, la pământ, cu bătaia. Te luptai si tu, cât puteai. După care ne calmau și ne dădeau tratament. Ne luau la birou şi ne dădeau forţat, în gură. Sau, dacă nu, în ciorbă, când mâncam. Ei spuneau că noi toţi suferim de schizofrenie şi suntem somnambuli.”

Reporter: „Dar, cât ai fost în Anglia, ţi s-a pus vreun diagnostic în sensul ăsta?”

Dana: „Niciodată în viaţa mea.”

Fiecare zi însemna o bătălie cu ea şi cu ceilalţi pentru supravieţuire. Frica animalică e sentimentul de care îşi aduce aminte cel mai bine. Iar acea frică avea şi chip. Ezitantă, ne-a făcut portretul-robot al unui om de care se teme şi în ziua de astăzi.

Dana: „Ne-a avertizat că, de fiecare dată când suntem plecaţi sau oriunde mergem, să nu spunem.”

Noi îi protejăm acum identitatea, însă vom pune la dispoziţia oricărei autorităţi interesate datele privitoare la acest bărbat care, am descoperit îngroziţi, încă mai lucrează în centrul din Vrancea. Unde, spune Dana, bate, umileşte copii fără apărare şi dă de înţeles că are drept de viaţă şi de moarte asupra celor de care ar trebui să aibă grijă.

Dana şi Andrei au ieşit din sistem de 6-7 ani. Dar amândoi poartă la vedere cicatricile vieţii pe care au dus-o. Azi, ea trăieşte din ajutorul unor prieteni şi îşi caută prin fundaţii un loc de muncă. El a avut primul gând de sinucidere la 14 ani şi de atunci a rămas aşa, în pragul acestei ieşiri de urgenţă. Chiar şi după interviul nostru ne-a trimis mesaje în care spunea că e sătul de încercările vieţii şi că e gata să renunţe la ea. Au eşuat amândoi şi statul a contribuit la asta pas cu pas. Nu numai că le amână adopţia până e prea târziu, că nu-şi verifică angajaţii pentru a-i proteja pe copii de violenţe şi abuzuri, el mai loveşte o dată. În România, asistenţii maternali pot ţine un orfan doar câţiva ani, după care el e trimis înapoi în centrul de plasament pentru ca familia să primească în locul lui nişte bebeluşi, plecându-se, probabil, de la ideea că pe el n-o să-l doară deloc.

Maria Dumbravă, şef departament DGASPC, Craiova:

„De când sunt în plasament la asistenţii maternali, sunt pregătiți gradual, de-a lungul timpului, pentru această despărţire care urmează. Este, în primul rând, şi de datoria asistentului maternal ca, de-a lungul timpului, să pregătească încet-încet plecarea copilului din acea familie.”

Şocant este, însă, că această practică nu e impusă de lege şi ţine strict de cum aleg unii angajaţi să interpreteze legea.

Gabriela Coman, preşedinte Agenţia Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului:

„Ce regulă vreţi să-i spun eu oricărui asistent social, ce lege, în care, după ce un copil a trăit 12 ani într-o asistenţă maternală, să-i spun: <Nu-l lua brusc de acolo!> sau <Dă-l înapoi acolo!>. Credeţi că mai are nevoie de vreo lege specială? Are nevoie doar de suflet şi de puţină minte! Îmi eliberez asistenţii maternali de copiii mari, îi duc pe copiii mari în centrul de plasament şi am făcut locul liber – greşit! Total greşit! Nu le-a zis nimeni aşa ceva!”

Ruperea de căminul în care s-au simţit bine și revenirea în mediu neprimitor şi, uneori, periculos, face ravagii în sufletul şi mintea orfanilor.

Dana Dumitrache, psiholog:

„Relocarea este o traumă pentru copil. Este o traumă la fel de mare ca abandonul, ca pierderea unui om drag. Copilul o percepe ca pe un doliu. Moare ceva în el. Îl schingiuim inutil. Ăsta-i cuvântul. Îmi pare rău. E inchiziţie. Inchiziţie emoţională. Copilul acela are nevoie de 2-3 ani ca să repare traumele de abandon, de pierdere.”

Sunt mii şi mii de astfel de drame care s-au scris în ultimii ani din acest motiv. Şi asta pentru că oamenii sistemului nu au învăţat niciodată să se uite la copiii instituţionalizaţi ca la nişte fiinţe în carne, oase și emoţii, ci doar ca la nişte numere de dosar.

Daniel, de exemplu, a fost obligat să se întoarcă în centrul de plasament după 11 ani petrecuţi în asistență maternală. N-a existat niciun funcţionar care să se gândească la faptul că soţii Stoichiţ trecuseră de statutul de angajaţi şi se ataşaseră de băiat ca nişte părinţi adevăraţi de propriul fiu. Îl iubiseră atât de mult încât plătiseră din banii lor operaţii şi tratamente care să amelioreze handicapul cu care se născuse băiatul. În final, pentru că doctorii nu l-au putut ajuta, asistenţii maternali găsiseră ei o soluţie.

Maria Stoichiţ, asistent maternal: „I-am făcut gheată cu plută. Nu mergea bine nici cu ghetele alea, până la urmă, uitându-mă la televizor, am văzut la sălile astea de fitness Kangoo Jumps.”

Bătaia de joc a sistemului a continuat şi după despărţirea băiatului de familie. Cui să-i pese de durerea sfâșietoare a unui orfan oarecare pierdut printre alte zeci de mii de orfani?

Maria Stoichiţ, asistent maternal: „A fost şocant pentru el, greu de suportat. De câte ori ne duceam la el și plecam îl bufnea plânsul şi bineînţeles că şi noi plângeam. Ne termina pur şi simplu aşa, emoţional, şi pe el la fel.”

Ioan Stoichiţ: „Şi au vrut să-i taie şi gradul de handicap când a fost la doamna psiholog. I-am spus: <Doamnă, îi mai creşte piciorul?! Nu-mi trebuie pentru mine gradul! Gândiţi-vă la copilul ăsta! Se va face mare. Şi e handicapat, nu e întreg. Statul are mai multă grijă şi îl interesează mai mult de un câine şi de un puşcăriaş decât de un copil. Educatori, învăţători sau ce sunt acolo, nu sunt prieteni apropiaţi cu copilul, să-l îndrăgească, să-l asculte. Se poartă ca nişte procurori.”

O vreme, soţii Stoichiţ s-au zbătut să-l ia înapoi. Dar oamenii statului erau surzi şi orbi şi ocupaţi să completeze fişe, să dea bine la bilanţul de copii instituţionalizaţi.

Maria Stoichiţ, asistent maternal: „N-au vrut să mi-l mai dea pentru că au spus că el e deja mare şi acum sunt foarte mulţi copii mici, bebeluşi, şi aceştia trebuie daţi la maternale ca să crească în condiţii normale. Şi mi-a dat unul, după aceea mi l-a luat, pentru că au vrut să-mi mai dea încă unul mic şi am spus că nu pot să fac faţă la doi copii mici.”

Au trecut câţiva ani de atunci şi soţii Stoichiţ tot nu pot renunţa la Daniel. Însă, de câte ori îl vizitează, iese la iveală durerea pe care o poartă acest băiat şi ale cărei efecte le va simţi fără îndoială până la sfârşitul vieţii lui.

Ei ştiu foarte bine de ce plânge el. Şi, mai ales, cine l-a făcut să plângă.

Maria Stoichiţ, asistent maternal: „Legea asta cu adopţiile trebuie să meargă mai repede. Ştiţi ce se întâmplă aici? Creează suferinţe de ambele părţi. Şi pentru asistentul care l-a crescut, şi pentru copil, care este cel mai afectat. Că noi avem o vârstă, dar acel copil a rămas şi rămâne cu traumă pe viaţă.”

Exact aceste traume i-au împins la sinucidere pe cei doi orfani din Craiova.

Aneta Toma, asistent maternal:

„M-a anunţat o fetiţă, colega ei de apartament, plângând în hohote: <Doamna Toma, doamna Toma, s-a spânzurat Cristina!> Şi am zis atunci: <Nu e adevărat!> <Ba da! Cristina s-a spânzurat.> Am mers la spital. Toţi îmi spuneau acolo jos că va fi salvată. Dar atunci când au urcat-o la terapie intensivă toţi medicii care ieşeau îmi spuneau: <Cristina nu mai are nicio speranţă, nu mai aveţi speranţe, e foarte rău. Nu mai poate fi salvată Cristina.>”

Aneta Toma a fost singura care a încercat s-o salveze pe Cristina. O avusese în asistenţă maternală de la 8 luni până la 11 ani şi a iubit-o ca pe propriul copil. Fata creştea armonios, devenea tot mai frumoasă, devenea un suflet cald şi un om echilibrat şi recunoscător familiei-surogat. Dar, brusc, a lovit sistemul.

Aneta Toma, asistent maternal:

„După 11 ani a venit marea tragedie, când trebuia să primesc atestatul, eu sunt purtător sănătos virus hepatita B, îmi fac periodic analizeze la boli infecţioase la Victor Babeş, am fost cu toate analizele şi o doamnă doctor aşa a citit, că eu sunt bolnavă de hepatita C.”

Această confuzie avea să fie fatală. Anetei Toma i s-a interzis să mai ia copii în grijă, iar sistemul a transferat-o imediat pe Cristina într-un apartament de tip familial destinat orfanilor. N-au existat avertismente, consiliere, grijă, atenţie, nimic. Angajaţii s-au purtat ca nişte roboţi.

Aneta Toma, asistent maternal:

„Vă daţi seama că fetiţa a fost ruptă de lângă mine, a fost traumatizată, a plâns! Îmi spunea: <Mami, nu pot să mă despart de tine, nu pot să mă duc de [lângă] tine!> Timp de o lună de zile n-am avut voie nici să văd această fetiţă, nici să vorbesc telefonic cu ea, pentru că ei aşa consideră asta a fi o acomodare a ţine copilul o lună în apartament.”

Nu numai asta, dar, spune femeia, cei care o luaseră în grijă pe Cristina încercau să-i rupă legătura afectivă cu Aneta Toma.

“Colegele ei îmi spuneau că o anumită doamnă, Lili Dumitrescu, îi spunea Cristinei: <Cristina, mama ta nu te iubeşte! Mama ta te minte, nu vrea să te ia! Toată această perioadă cât ai fost la ea te-a ţinut pentru bani.> Pe ea a omorât-o gândul ăsta, că fata nu va mai fi în familie. Din cauza asta fata mea s-a văzut singură în viitor şi din cauza asta fata mea consider că a ajuns la acest gest. Îmi reproşa în ultima perioadă: <Mami, tu n-ai făcut ceea ce trebuie pentru mine! Mami, nu mă vrei!> Şi îi spuneam: <Cristina, uite, am bătut la uşă, am fost la doamna cutare, am fost la doamna cutare, mi s-a respins, dar ai răbdare, că am să te iau!> <Nu e adevărat, mami, tu nu faci pentru mine ceea ce trebuie! Mami, nu mă iubeşti!> Dar Cristina mea n-a înţeles.”

N-a înţeles pentru că n-a stat nimeni să-i explice. Au considerat-o caz rezolvat şi şi-au văzut de treabă. Între timp. Starea ei se agrava şi singurii care au văzut asta au fost colegii de apartament.

Colega Cristinei: „Îmi spunea că suferă şi chiar a dat semne că vrea să facă acest gest, că vrea să se spânzure. Dar o spunea cu zâmbetul pe buze. Cu o seară înainte să moară a venit la bucătărie şi a spus: <Mă duc să-mi fac baie, să mă spăl, să mă fac frumoasă, pentru că mâine mă spânzur.> Nu am dat importanţă.”

Dar nu era sarcina lor să dea importanţă. Aceste semne trebuiau văzute de specialiștii din sistem. Ei de aceea sunt acolo. De ce nu s-a sesizat nimeni? Am aflat o parte din răspuns de la colegele Cristinei:

„Se acoperă de hârtii. Atât. Eu, dintre toţi psihologii pe care i-am avut, doar una mi-a dat importanţă. Aceşti psihologi ne puneau să scriem cum ne simţim și aşa mai departe şi, chiar dacă noi spuneam cum ne simţim şi starea noastră era una tristă, nu se lua în considerare.”

Colegă a Cristinei:

„Când vrem să vorbim cu unele doamne, ne resping, ne zic să ieşim afară sau că n-au timp de noi. Am fost la psiholog şi ne-au pus în faţă nişte foi. Dar nu ne-au întrebat ce simţim sau… Doar să spui ce bucăţică lipseşte dintr-un covoraş sau să faci nişte chestionare, dacă ţi-e frică de întuneric sau chestii dintr-astea.”

Dar adevărul întreg l-am descoperit abia câteva zile mai târziu, când am aflat, în exclusivitate, rezultatul anchetei făcute la Craiova: Cristina fusese evaluată cu o lună înainte de sinucidere.

Gabriela Coman, preşedinte Agenţia Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului:

„Un referat al unui psiholog trage un semnal de alarmă, spunând că fetiţa are teamă de abandon, fetiţa fiind, până la o anumită vârstă, sub tratament recomandat de medicul neuropsihiatru. Deci automat trebuie să te ducă la concluzia că aici trebuie să lucrezi într-un anumit fel cu acest copil. Deci eu mi-am făcut referatul de psiholog. Dar mai departe chiar nu mă mai interesează ce s-a întâmplat cu referatul ăla? E vorba de un copil. Dacă îl tratezi întruna ca pe un dosar, păi atunci numai hârtii ai să vezi şi nu-l vezi pe el. Ca dovadă că nu l-a văzut nimeni pe el.”

Mai grav, psihologii sistemului n-au văzut pericolul nici măcar după moartea Cristinei. În ziua înmormântării ei, Nicu, prieten bun al Cristinei, îşi schimba poza de profil de pe facebook cu o fotografie de-a ei. Şi scria: „… nu eşti singură…” Înţelegea. Şi el era orfan, abandonat de patru ori: o dată la naştere şi de trei ori din cauza sistemului care l-a mutat pe la diverşi asistenţi maternali. De fiecare dintre ei s-a legat puternic.

Mariana Voinea, asistent maternal:

„El pe mine mă considera mami. Eram mami lui. Îmi zicea: <Mami, te iubesc. Mami, te iubi.> Din momentul în care am aflat de Cristina mă suna foarte des şi nu reuşea să vorbească de plâns. Zicea: <Mami, a murit Cristina, nu mai pot!>”

Pe 4 decembrie, la două zile după moartea Cristinei, Nicu îşi lua adio de la prieteni. Pe 6 decembrie s-a sinucis. Din nou, eroare gravă a sistemului, se arată în raportul anchetei.

Gabriela Coman, preşedinte Agenţia Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului:

„În urma unei tentative de suicid anterioare a lui Nicu, psihologul care-i face consilierea şi analiza spune în felul următor: <Tânărul afişează o atitudine de mândrie faţă de gestul său, afirmând că-l poate repeta oricând.> Clar trebuie să-ţi spună că acest copil era labil. Deci trebuia să fii mai atent. Dar nu am găsit documente din care să vedem că între moartea Cristinei şi moartea lui Nicu s-a lucrat mult mai intens și cu atenţie cu aceşti copii.”

Şi nu există nici date care să ateste că la Protecţia Copilului din Craiova situaţia ar fi împiedicat pe cineva să doarmă bine.

Reporter: „De câte ori a mers Cristina la psiholog în ultimul an?”

Maria Dumbravă, şef departament DGASPC, Craiova: „Să ştiţi că este o informaţie pe care nu o deţin.”

Reporter: „S-au observat nereguli, din câte ştiţi?”

Maria Dumbravă: „Nu ştiu ce să vă spun. Deci nu deţinem informaţia în acest moment.”

Reporter: „Fata a anunţat că vrea să îşi pună capăt zilelor. A fost informat vreun profesionist din cadrul căsuţei de tip familial?”

Maria Dumbravă: „Nu deţin informaţia.”

Reporter: „Câte sancţiuni s-au dat personalului din cadrul DGASPC în urma unor plângeri ale unor copii din sistem?”

Maria Dumbravă: „Nu deţin această informaţie ca să v-o pot pune la dispoziţie.”

Reporter: „Deja este a şasea întrebare la care îmi răspundeţi la fel. Eu atunci ce să vă întreb?”

Maria Dumbravă: „Păi eu vă răspund la fel pentru că nu am cunoștință…”

Prin urmare, nicăieri în sistem nu există o procedură de alarmă. Şi asta e extrem de grav. Pentru că nu trebuie să cauţi prea mult printre copiii instituţionalizaţi ca să descoperi că depresia e o boală generalizată. Fiecare o manifestă în felul lui. E de ajuns să îţi pleci urechea şi să iei măsuri.

Asistent maternal:

„…Plânge tot timpul. <Ţi-e rău? Te doare ceva?> <Nu, dar eu nu vreau să plec la casa de copii…> Cred că tot timpul se gândeşte.”

Vorbeşte despre Diana, pe care a primit-o în asistenţă maternală încă de când era bebeluş şi pe care e obligată să o dea înapoi. Sistemul consideră că fetiţa, ajunsă adolescentă, a primit deja suficientă afecţiune.

A venit rândul altor copii, mai mici, să-i ia locul. Dar Diana suferă cumplit. Nu vrea să se întoarcă în centrul de plasament. A ajuns să-şi iubească mama pe care i-a dat-o sistemul. E familia ei. În plus, şocul schimbării, ştie sigur, va fi insuportabil. Fata a început deja să-şi arate disperarea.

Asistent maternal:

„Mi-a zis: <Vreau să scriu o scrisoare.> Zic: <Scrie liniştită.> Şi acolo scrie: <Vreau şi eu o mamă adevărată şi aş vrea să mor.> Şi a desenat jos cimitir, cruce…”

Sistemul, însă, n-aude, nu vede. Dar, la o adică, poate face un compromis în imensul lui cinism.

Daniela Luca, director adjunct DGASPC Braşov:

„Dacă copilul acela s-a ataşat de mine şi eu sunt atât de ataşată de copilul ăla, păi lasă încolo asistenţa maternală! Eu l-aş lua şi l-aş creşte fără nici un ban! Dacă atât de drag îmi e… Doamne, iartă-mă!”

Reporter: „Nu cred că puneţi corect problema.”

Daniela Luca, director adjunct DGASPC Braşov: „Ba pun corect, ba pun corect…”

Reporter: „Cum să întreţii fără niciun ban copilul?”

Daniela Luca, director adjunct DGASPC Braşov: „Au bani, au pensia. Cum să nu aibă bani?!”

Reporter: „Au o pensie mizeră, nu le ajunge să se întreţină singuri, d-apăi…”

Daniela Luca, director adjunct DGASPC Braşov: „Găseşti soluţii…!”

Unii, cu suflet mare, sunt în stare să facă şi asta. Dar sistemul are leac şi pentru ei. A păţit-o Eugenia Florea. Am cunoscut-o acum doi ani, când tocmai era pe cale să-i piardă pe Tavi şi Noemi, pe care îi avea de mici în asistenţă maternală.

Eugenia Florea, asistent maternal:

”Vă daţi seama ce ar însemna?! Numai în momentul în care ar trebui să le fac bagajele, deci cum ar fi să-i văd cu sacii lângă ei? Sunt consideraţi aşa, ca nişte bagaje să-i iei de colo-colo?! Nu mi se pare corect. Adică nu e corect.”

Săptămâna aceasta ne-am reîntâlnit cu Eugenia Florea şi ne-a povestit ce i s-a întâmplat în aceşti doi ani, ca să înţelegem mai bine aberaţiile acestor legi și proceduri. Mai întâi i s-a tăiat salariul timp de trei luni pentru că a dat sistemul în vileag. Apoi DGASPC i-a refuzat prelungirea contractului. Eugenia Florea nu s-a supărat prea tare, aşa putea să-i păstreze pe cei doi copii şi să-i crească din banii ei. Curând a înţeles însă că pensia nu-i va ajunge şi atunci a fost pusă în faţa unei alegeri imposibile: Tavi sau Noemi? În final, l-a păstrat pe băiat, care, făcând sport de performanţă, şi-ar fi ratat viitorul promiţător cu plecarea la orfelinat. Noemi a fost repartizată la o căsuţă de tip familial.

Eugenia Florea, asistent maternal:

„Despărţirea, ce să vă spun, a fost aşa, cu… Stătea lângă maşină cu ochii în lacrimi şi se uita fix în ochii mei. Eu nu ziceam nimic, ea nu zicea nimic.”

Reporter: „Dar ea înţelegea ce i se întâmplă?”

Eugenia Florea, asistent maternal: „Nu ştiu dacă pe moment a înţeles.”

Mai târziu, a înţeles. Departe de mama maternală „…era urât.” Fetiţa nu s-a putut acomoda deloc cu noile condiţii şi era disperată.

Eugenia Florea, asistent maternal:

„În fiecare week-end, în fiecare vacanţă, plus vacanţa mare, a fost la noi acasă. Vineri, când o luam, era foarte bine, dar duminică, când trebuia s-o ducem, era un dezastru pentru toată familia. Inclusiv pentru ea. Că tot timpul spunea că <Nu mai vreau să merg acolo, nu mai vreau să merg acolo!> Deci nici măcar nu pronunţa cuvântul Greieraşul sau căsuţă sau ceva. <Nu mai vreau să merg acolo.>”.

Până la urmă, a decis că orice-ar fi trebuie s-o aducă înapoi. În februarie a făcut cerere de preluare în plasament şi angajaţii sistemului i-au spus să aştepte, că se va rezolva în câteva săptămâni. Au trecut zece luni de atunci.

Eugenia Florea, asistent maternal:

„Nu s-a rezolvat nici până acum!”

Sistemul s-a gândit, probabil, că sistemul are tot timpul din lume să aştepte. E mică, de ce s-ar grăbi? Durerea – o să-i treacă. Traume – nişte mofturi. Aşa că în vacanţă Eugenia Florea a învoit-o pe Noemi şi nu a mai adus-o înapoi, în pofida presiunilor făcute de autorităţi. A riscat pentru interesul copilului, temându-se că, dacă n-o salvează acum, fetiţa se va pierde. O grijă care, se pare, nu e trecută în fişa postului când vine vorba de sistem. Din fericire, în această maşinărie rece se mai găsesc din când în când şi oameni care gândesc.

Eugenia Florea, asistent maternal:

„Am apelat la domnul director, care mi-a aprobat. Deci ea este în învoire acum, până se rezolvă cazul.”

În baza acestei învoiri a înscris-o pe Noemi la şcoală. Dar, pentru că oficial fetiţa nu e luată încă în plasament, Eugenia Florea nu primeşte pentru ea nici măcar alocaţia de 84 de lei. În nici un caz, însă, nu o va mai lăsa pe mâna autorităţilor, mai ales acum, după ce a văzut la televizor ce s-a întâmplat cu Nicu și Cristina.

Eugenia Florea, asistent maternal:

„Poate să continue! Să nu credeţi că s-a pus stop aici.”

Se poate întâmpla în timpul instituţionalizării, se poate întâmpla şi după ea. Gândurile negre sunt o constantă în mintea acestor fiinţe lăsate fără dragoste, fără repere, fără familie.

Reporter: „Ce înseamnă fericire pentru tine?”

„Pentru mine, fericirea a murit.”

Reporter: „Şi Dumnezeu?”

„Singurul Tată Care nu m-a abandonat deloc.”

Reporter: „Cuvântul <acasă>?”

„Este doar un vis.”

L-aţi cunoscut în ancheta noastră difuzată în martie 2014. Este Adrian Calangea, un om cu sufletul zdrobit de tăvălugul emoţional prin care l-a târât sistemul.

În acele centre care ar fi trebuit desfiinţate de mult, Adi a trăit un coşmar, îndurând zi de zi mai multă durere decât poate suporta un om.

„A fost un chin pentru mine, într-adevăr, că bătaia era mâncată mai ceva ca pâinea de zi cu zi. […] Dacă mai rămâneam acolo, eram nebun. Turbasem deja.”

Timorat, s-a închis în el. A refuzat să mai comunice cu lumea şi a pierdut trei ani de şcoală. O familie adoptivă ar fi fost mană cerească pentru băieţelul de atunci, dar n-a fost posibil. Deşi îl abandonase, mama naturală n-a vrut să-şi dea acordul pentru înfiere. Aşa că DGASPC l-a trimis, într-un final, la o familie de asistenţi maternali. Iar când aceasta s-a pensionat, i-a găsit alta. Aici, la soţii Sporea, a rămas cel mai mult: cinci ani. Şi i-a fost foarte bine.

Reporter: „Cum vă spunea?”

Ion Sporea:

„Tată şi mamă, după două-trei zile după ce-a venit aici. Ăla era un cuvânt după care copiii ăştia tânjesc mult.”

Dar într-o zi a împlinit 18 ani şi, potrivit legii, a fost nevoit să se întoarcă în centrul de plasament, ca să-şi termine şcoala. Iar familia Sporea să poată primi alţi copii în grijă. Ziua aceea le-a rupt sufletul la toţi.

Simona Sporea, asistent maternal:

„A fost dureros. Să ştiţi că toată lumea plângea, toţi vecinii plângeau.”

Ion Sporea:

„Toată lumea plângea, eu l-am dus cu maşina personală din cauză că el îşi adunase multe lucruşoare de aici care pentru el erau amintiri, erau valoroase”.

Reporter: „După ce ai stat într-o familie 8 ani de zile, cum a fost această revenire într-un centru de plasament pentru tine?”

Adrian Calangea: „Iadul pe pământ.”

Noul abandon, revenirea la abuzurile fizice şi emoţionale din copilărie i-au anulat rapid şi progresele făcute şi forţa interioară acumulată alături de familia maternală. Curând, Adi s-a întors la ceea ce fusese cu opt ani în urmă. Deprimat şi înfricoşat. Viaţa, a început să-şi spună, chiar nu merită trăită. Disperarea lui a atins apogeul în ziua în care una dintre educatoare a vrut să-i arunce obiectele dragi pe care le adusese cu el de la familia Sporea. Băiatul a ameninţat-o că se aruncă pe geam. Femeia i-a răspuns, povesteşte el, cu un ton de gheaţă:

„<Nu te cred. Aruncă-te, să te văd!> I-am zis: <Nu mă credeţi?> <Ia să te văd!> Şi atunci eu mi-am luat avânt şi am sărit. Mi-am fracturat călcâiul. De atunci nu mai pot nici să merg cum trebuie.”

Reporter: „Regreţi că ai sărit atunci pe geam?”

Adrian: „Regret că n-am murit.”

Un incident dramatic, pentru care n-a fost nimeni tras la răspundere. Educatoarea n-a fost pedepsită şi e încă în sistem. Când l-am cunoscut noi, acum un an şi jumătate, băiatul se zbătea între două stări de spirit diametral opuse. Pe de o parte, era nespus de fericit că sistemul, în obligaţia sa impusă de o lege încropită după ureche, îi găsise mama naturală. El o iertase imediat, iar ea îl primise înapoi. Pe de altă parte, însă, era disperat – peste câteva luni urma să termine liceul şi presimțea că bine nu-i va fi.

Adrian Calangea:

„În fiecare noapte, când pun capul pe pernă, încep să plâng. Pentru că stau şi mă gândesc… mă gândesc că mama mea e bolnavă şi dacă va muri şi ea? Şi voi ajunge chiar al nimănui. Aş fi un om distrus. Mai ceva ca un maidanez care stă pe drumuri.”

Au fost cuvinte premonitorii. Acum o săptămână l-am reîntâlnit pe Adi la Braşov. Tocmai îşi găsise primul loc de muncă stabil într-o firmă care angaja persoane cu handicap. Dar, în acelaşi timp, el urmează soarta multor copii ai sistemului: îngroaşă numărul oamenilor străzii.

Adrian Calangea: „După ce ies de la muncă stau şi mă gândesc pe unde să mai plimb ursu’. ”

Reporter: „Cum adică să plimbi ursu’?”

Adrian Calangea: „Tre’ să te plimbi ca de nebun, tre’ să te plimbi pe stradă.”

Reporter: „Dar e frig! Şi o să fie şi mai frig.”

Adrian Calangea: „Da, suntem conştienţi.”

Reporter: „Şi câte ore tre’ să te plimbi aşa?”

Adrian Calangea: „Eu am calculat cam cinci-şase ore.”

Ce ne spune, de fapt, e că trebuie să suporte frigul până seara, la ora 7 fix, când se deschide centrul destinat persoanelor fără locuinţă. Acolo i se repartizează un loc de dormit, după cum are baftă. Iar dimineaţă, până la 8 fix, e obligat să-l părăsească. Aşa e regula. În timpul săptămânii e mai bine, că se încălzeşte la lucru. În week-end, însă, stă toată ziua în stradă. Îl însoţim până la centru, ca să aşteptăm împreună deschiderea uşilor. În faţa uşilor mai sunt şi alţii, unii chiar foşti copii ai sistemului. Zgribuliţi, purtând în mâini sau în spate câte o geantă cu lucrurile personale. Nici pe ele n-au voie să le lase în centru peste zi.

Reporter: „Şi trebuie să le căraţi cu voi sau…?”

„Da, da, da.”

Reporter: „Tu ce ai în geantă?”

Adrian Calangea: „Aceleaşi lucruri am. Vă spun sincer: ce am primit şi de la colegi de mâncare, am un ziar, mâncare, ce am cerut de la colegi…”

Reporter: „Săpun, şampon, ai?”

Adrian Calangea: „Nu mai am.”

Reporter: „Şi asta-i toată averea ta?”

Adrian Calangea: „Da.”

Bucuroşi de sosirea televiziunii, colegii lui îşi expun doleanţele. Adi nu se plânge de nimic. Până acum două săptămâni a dormit în parc, pe o bancă, aşa că n-a făcut nici un moft când în centru i s-a repartizat un colţişor în care s-a putut ghemui.

Reporter: „Unde dormi tu?”

Adrian Calangea: „La urgenţă, pe saltea.”

Reporter: „N-ai pat?!”

Adrian Calangea: „Nici pernă!”

Reporter: „Eu cred că azi, pentru că a venit televiziunea, o să ai un pat!”

Se face 7 şi intrăm. Am avut dreptate: Adi nu e condus spre salteaua obişnuită, ci spre o cameră pe care n-a mai văzut-o până astăzi.

Adrian Calangea: „Aceasta este o cameră amenajată. S-a muncit din zori şi din greu.”

Reporter: „În camera ta cum era?”

Adrian Calangea: „E tot aşa, numai că-i faianţă şi sunt saltelele puse ca sardelele, lipite. Pe jos. Pe cuvântul meu de onoare, sunt şocat. Când le-am văzut! Mai ceva ca la hotel le-au aranjat.”

Abia acum ne aşezăm la poveşti şi Adi ne spune noutăţile. Mama naturală, în grijă căreia îl lăsase sistemul, nu-i putuse oferi decât dragoste condiţionată. El muncea cu ziua, ea îi lua toţi banii. Dar acum trei săptămâni, când a venit frigul, Adi a rămas fără sursă de venit, aşa că femeia l-a alungat din casă, abandonându-l din nou.

Adrian Calangea:

„Şi, când s-a făcut acel reportaj, mi-a zis că, de fapt, ea a făcut un fel de teatru. Care m-a şocat când am auzit că <teatru>. Şi am întrebat-o: <M-ai vrut pe mine de mic copil? Da sau nu?> Şi mi-a spus că nu. Şi i-am spus: <De azi înainte să uiţi că am existat vreodată!>”.

Şi chiar a făcut ceva ca să nu mai existe: a încercat să se spânzure. Exact ca şi Cristina. Numai că pe el l-a salvat o patrulă de poliţie. <Regreţi?>, l-am întrebat şi el a răspuns ca acum doi ani: „Îmi pare rău că nu mi-a mers.”

Sistemul, deci, a greşit din nou, clasându-l ca pe un caz rezolvat: i-a găsit mama, l-a trecut în documente ca reintegrat în familie şi cu asta basta.

Adrian Calangea:

„Odată ce un copil a ajuns în centrul de plasament se ştie deja clar, 100%, că pe părinţii lui nu-i mai interesează de situaţia lui. Am avut şi eu ocazia de adopţie. Când eram mic eram mai grăsuţ şi mai dolofănaş. Dar nu s-a putut face nicio adopţie. Şi aş cere să se anuleze această lege prin care să se ceară acordul părinţilor pentru adopţie. Dacă tot l-a părăsit, măcar el să trăiască bine. Să nu-i mai cheme.”

El ştie foarte bine ce înseamnă o viaţă de chin. E singur cu toată durerea lui, şi cea fizică – pentru că i s-au agravat problemele cu picioarele şi coloana vertebrală apărute după prima tentativă de sinucidere – dar şi suferinţa emoţională. Şi nu ştie de ce ar mai merita trăită dimineaţa de mâine.

Reporter: „Tu ţii la cineva? Iubeşti pe cineva?”

Adrian Calangea: „Da, la moarte.”

Şi nu de azi-de ieri. De mic i-a făcut morţii declaraţii de dragoste. A şi participat la un concurs de poezii la orfelinat. Criticii l-au descalificat și nu i-au pus nicio întrebare.

Adrian Calangea:

„În cavoul rece eu stau relaxat / Cu sufletul plecat în Rai / Eu de lume am uitat / Și de pe pământ sunt plecat. Am mai creat încă una: Soarele în viaţa mea s-a stins.”

Stăm cu el de vorbă ore întregi, încercând să-l ajutăm. Dar nu reuşim, Pe măsură ce trece timpul, devine din ce în ce mai încrâncenat.

Adrian Calangea: „Eu niciodată nu o să pot să mă realizez. Oricât aş lupta, aş lupta degeaba.”

Reporter: „Nu ştii niciodată de unde sare iepurele.”

Adrian Calangea: „La mine, nu ştiu dacă va mai sări vreodată.”

Reporter: „De ce la tine nu?”

Adrian Calangea: „Înainte să sară şi la mine, iepurele a fost vânat.”

Târziu în noapte îi dăm un ultim argument: acum, după dubla tragedie de la Craiova, sistemul s-ar putea trezi, ar putea înţelege că Nicu şi Cristina nu sunt cazuri izolate şi chiar povestea lui, spusă în această seară, confirmă asta. Are, deci, o misiune: să nu se lase înfrânt, să se alăture protestului nostru. Aceste cuvinte îl mai destind un pic. Şi, când plecăm, avem sentimentul că a renunţat puţin la gândul sinuciderii.

Adrian Calangea:

„Nu pot să zic că voi promite, că încerc acest lucru, pentru că promisiunea e mai grea ca datoria. Pot doar să spun că încerc.”

Acum ar fi rândul sistemului să încerce să se vindece. Şi poate că începutul şi avertismentul general vor veni odată cu raportul anchetei asupra dublei tragedii de la Craiova.

Gabriela Coman, preşedinte Agenţia Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului:

„Una din concluziile şi una din solicitările din raportul nostru este o demarare imediată a unei anchete administrative pe baza raportului nostru de către cei de care ţine acest centru. Adică Consiliul Judeţean. În plus, noi am sesizat şi Parchetul General, dat fiind că anumite aspecte, anumite documente, plus faptele, ne fac să avem suspiciuni privind neglijenţa. Nu pot să mă pronunţ, dar sunt suspiciuni de neglijenţă în serviciu. Ancheta administrativă şi cea penală vor decide ce se întâmplă cu aceşti oameni.”

Din păcate, nici măcar acest raport nu va putea şterge doliul din sufletul atâtor oameni.

Mariana Voinea, asistent maternal:

„Totuşi, parcă aştept telefon să-mi spună: Mami, a fost o glumă urâtă şi vin acasă. De dimineaţă am sunat pe telefonul lui, cu toate că ştiam că… Şi mi-a răspuns căsuţa vocală. Are să te iubească mami toată viaţa!… Te iubesc, mami! Adio!”