Îl chemăm pe Domnul în ajutor, atunci când aruncăm Sfânta Cruce în ape, pentru a zdrobi capetele balaurilor nevăzuți care chinuie această lume și o tiranisesc. Putem privi sufletul omenesc ca pe o mare, ca pe un adânc. O mare agitată și tulburată, mișcată de tot felul de forțe, de curenți marini, populată de tot felul de vietăți ale adâncului. Este o bună metaforă pentru a ne reprezenta personalitatea umană, care, după cum spun unii, se aseamănă în profunzime unui abis, cu o suprafață văzută, conștient, și una nevăzută, sau, mai degrabă, ascunsă, subconștientul. La suprafață pare că suntem bine, dar, în adânc, mișună atâtea forțe ascunse, atâtea patimi și sugestii de la lume și de la cel viclean. După cuvântul psalmistului: „Greşelile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă. Şi de cele străine fereşte pe robul Tău; de nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voi fi şi mă voi curăţi de păcat mare.” (Psalmul 18, 13-14).
