De ani de zile am încercat să atrag atenţia, discret şi din interior, asupra greşelii păstrării unui model discreţionar-ierarhic, în care până şi administrativul primează asupra dimensiunii duhovniceşti.
Mă tem că s-a ajuns la o limită pe care, din păcate, mulţi din ierarhie şi din aparatul administrativ o ignoră cu disperare. Înţeleg de ce, însă ignorarea va duce, mă tem, la dezastru.
ÃŽncercările de a pune pumnul în gură – cu felurite acuzaÅ£ii sau cu argumentări administrativ-discreÅ£ionare – celor care discută ÃŽN Biserică fac un singur lucru: înmulÅ£esc numărul celor care cred că singura soluÅ£ie este despărÅ£irea de cei care fac aceste încercări.
În ceea ce mă priveşte ştiu că, asemenea Sfântului Maxim Mărturisitorul, trebuie să stăm în Biserică şi să mărturisim de aici chiar cu preţul persecuţiei, torturii, morţii.
Dar mulţi nu înţeleg asta şi vor fi pierduţi pentru Biserică dacă lucrurile nu se vor îndrepta.
Aroganţa de a crede că poţi interzice oamenilor să îşi spună părerea despre Sinodul din Creta face doar să alimenteze argumentele extremiste.
Bucuria mea ar fi să văd episcopi care, în loc să dea interdicţii de opinie şi exprimare, ar încuraja discuţii echilibrate şi reale între susţinătorii părerilor pro şi contra, atât în domeniul ecumenismului sau anti-ecumenismului, cât şi al Sinodului din Creta, al organizării eparhiilor şi în orice alte probleme reale ale Bisericii.
